Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

De la Andrei Oişteanu cu volumele sale sexualitatea şi societate la  cartea străină, „Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre” de Ian Graham I

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 4 (124), Aprilie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

De la Andrei Oişteanu cu volumele sale sexualitatea şi societate la  cartea străină, „Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre” de Ian Graham

Primit pentru publicare: 11 Apr. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 15 Apr. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


De la Andrei Oişteanu cu volumele sale sexualitatea şi societate la  cartea străină, „Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre” de Ian Graham

I

Ian James Atastair Graham, scriitor englez, născut la 12 noiembrie 1923, decedat la 1 august 2017, printre multe alte lucrări, este autorul lucrării „Vieţi sentimentale. Curtezane, concubine şi amante celebre”, tom care, apărut şi în traducere  la Polirom, cuprinde povestea celor mai faimoase sau rău-famate femei din istorie, el fiind, internaţional, un fel de Andrei Oişteanu al românilor, într-o anumită privinţă, după părerea noastră, volum care în descrierea editurii este prezentat aşa: „In 1965, o bătrână era găsită moartă într-o cameră de hotel din Nisa. Moartea ei marca sfârşitul unei epoci: era ultima mare curtezană  din Europa. Cunoscută drept La Belle Otero, fusese o frumuseţe spaniolă vulcanică printre ai cărei protectori s-au numărat kaizerul Wilhelm al II-lea, Prinţul de Wales (ulterior regele Eduard al VII-lea) şi marele duce Petru Nikolaevici al Rusiei. A acumulat o avere uriaşă, pe care însă a pierdut-o la jocurile de noroc. „Vieţi scandaloase…” cuprinde poveştile celor mai faimoase (sau rău-famate) femei, repetăm,, a caror pradă  o constituiau cei mai bogaţi şi mai puternici bărbaţi ai timpului lor. Intre ele, triumfătoarele timpului, se fac referiri la Thaïs, celebra curtezană din Grecia antică, responsabila pentru incendierea Persepolisului; Marie Duplessis, care a inspirat personajele din Dama cu camelii de Dumas şi La Traviata de Verdi; Cora Pearl, despre care se spune că, la una dintre petrecerile ei legendare, s-a servit goală oaspeţilor pe o tavă de argint; asemenea excentricităţi  nu erau numai ale doamnelor ci şi a bărbaţilor, autorul aminteşte aici cazul prinţului Albert Edward (Bertie) al Reginei Victoria care se distra astfel „alături de câteva companioane”, deşi fizicul nu-l favoriza, el care, în pofida aspectului fizic neplăcut era cunoscut în lumea „bună” drep „Prinţul plăcerii”.

Deşi nefavorizat de natură, cu toate că avea soţie, pe Alexandra a Danemarcii, prinţul, precizează Ian, p. 187,  avea şi un mare număr de amante, boala timpului , care se perpetuează. Din şirul regilor şi prinţilor englezi cu asemenea deprinderi, mai sunt amintiţi  David (Eduard VIII) care face până şi gestul să renunţe la tron numai şi numai să se căsătorească cu Wallis Simpson, dar este reeditat şi cazul mai actual, al Prinţúlui de Walles, Charles, care, după moartea  suspectă a soţíei , Diana, s-a căsătorit cu Camila Parker Bowles .

Suntem conduşi cu lectura şi la Ninon de L’Enclos, căreia cardinalul Richelieu i-a oferit 50.000 de coroane ca să petreacă  o noapte în compania ei; la Lola Montez, o falsă dansatoare spaniolă care a provocat „o revoluţie…”

Eduard

       Familia soției regelui Eduard  este de oarecare interes, deoarece soția sa, Alexandra a Danemarcei (1844-1925), este fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei, numit „socrul Europei”. Este, de asemenea, sora lui Dagmar rebotezată Maria Feodorovna atunci când a trecut la religia ortodoxă pentru căsătoria cu țarul Alexandru al III-lea al Rusiei (1845-1894) și a fost mama țarului Nicolae al II-lea. Este sora lui Frederic al VIII-lea, rege al Danemarcei (1843-1912) și a regelui George I al Greciei (1845-1913). Sora sa, Thyra (1853-1933), s-a căsătorit cu ultimul Prinț Moștenitor al Hanovrei, Ernest Augustus iar fratele cel mic Prințul Valdemar s-a căsătorit cu Marie de Orléans, strănepoata regelui Ludovic-Filip al Franței. Eduard al VII-lea și Alexandra a Danemarcei au avut șase copii: Albert Victor, Duce de Clarence, George V, Prințesa Louise, Prințesa Victoria Alexandra, Maud de Wales și Prințul Alexander John.

O prezentare care datorită mulţimii personajelor, pentru a fi cunoscute, impune spaţiu de desfăşurare, mai ales că unele, cum ar fi Aspasia din Milet, prietena şi sfătuitoarea lui Pericle, Phryne, care i-a servit ca model de lucru lui Prahxitele pentru a o sculpta pe Afrodita din Cnid şi  a avut-o rivală pe Lais din Hyccera, căreia Demostene îi oferise o mie de drahne pentru o noapte, sumă respinsă pentru că…Lais pretinsese  zece mii, susţinută şi de Pericle, cel mai important om de stat din Atena jumătăţii secolului al V-lea î. Hr., care, între altele, contrariat şi acuzat că-şi neglija şi-şi îndepărtase soţia,   spusese public, cum îi era profesia şi obiceiul: „Dacă vreţi să o luaţi pe Aspasia de lângă mine, atunci luaţi-mi şi viaţa!”

Referitor la societatea timpului aflăm ce se ştie, dacă în antichitatea greacă familia se întemeia, adesea, pentru perpetuarea speciei, femeia fiind stâlpul casei, aveau grija casei şi a creşterii şi educării copiilor, ostaşii de mâine, bărbaţii apăreau în societate în compania  hetaierelor,femeile de o noapte sau două, în vremurile moderne regii şi nobilii erau şi mai rar mulţumiţi de ceea ce erau soţiile lor, deoarece căsătoriile lor erau, de cele mai multe ori, încheiate fără ca partenerii să se fi cunoscut, fără să se fi văzut sau convrsat unul cu altul, încât, mulţi încoronaţi îşi căutau plăcerea, potolirea simţurilor erotice, în afara mariajului, îşi luau curtezane  şi metrese, pe care, pentru serviciile lor, le răsplăteau cu titluri nobiliare, cu proprietăţi, bijuterii, sume importante de bani, mai cu seamă, că mai toate erau ori deveneau pasionate de jocurile de noroc, unde, uneori, rămâneau zălog chiar ele.

Dar să clarificăm cum era societatea lui Pericle 

Aspasia din  Milet a sosit în Atena în urma războaielor persane, care  secătuiseră resursele Atenei şi se încheiaseră cu armistiţiul de cinci ani din 451. Ea şi  rudele ei, sosite la Atena, deşi de origine nobilă, ea a fost obligată să-şi caute o slujbă. Dar  cum sosirea ei în Atena a coincis cu un val de imigraţie postbelică, care l-a făcut pe Pericle să instituie măsuri draconice,în favoarea atenienilor, a   acordat cetăţenie ateniană doar celor care aveau doi strămoşi atenieni şi a limitat drastic drepturile străinilor de felul Aspasiei şi a familiei ei.

În conformitate cu legislaţia promovată de Pericle, Aspasia nu putea să se mărite cu un atenian sau să se bucure de cele câteva drepturi de care beneficiau femeile ateniene.  Spre deosebire de bărbaţii atenieni, femeile nu puteau deveni soldaţi, pruncii lor, de sex feminine, erau adesea lăsaţi pradă intemperiilor sau pradă fiarelor sălbatice. Fetele  cărora li se acorda privilegiul de a trăi erau crescute cu indiferenţă, ţinute acasă sub cheie şi învăţate numai gospodărie. La începutul activităţii sexuale, de obicei pe la paisprezece ani, părinţii le măritau cu bărbaţi mult mai în vârstă,  cu stagiul militar terminat, liberi să se căsătorească. Viaţa lor maritală nu reprezenta nicidecum o eliberare, căci nevestele grecilor trăiau ascunse în noile lor cămine, nişte case mici, pentru că bărbaţii îşi petreceau majoritatea timpului în altă parte, în compania altor bărbaţi, la distracţíi.  Ei le excludeau pe neveste, fiice şi alte femei de la aceste evenimente. Dar acceptau, invitau şi se simţeau bine în tovărăşia hetairelor – curtezane de lux – sau, dacă erau mai săraci, a prostituatelor, ca să îi distreze.

           Aceasta fiind societata ateniană,  ce putea să facă o străină în acest oraş al bărbaţilor? Aspasia nu era doar frumoasă, ci şi deosebit de inteligentã şi, spre deosebire de majoritatea femeilor ateniene, cum-necum, este prezentată drept o persoană care reuşise să îşi facă o educaţie, care o favoriza. A păşit prin a  predea retorică şi filozofie, reuşind să-şi câştige o reputaţie atât de bună, încât însuşi Socrate a ridicat-o la rang de profesor. Este posibil, spun biografii, este foarte posibil ca „Aspasia să-şi fi câştigat existenţa la început aderând la misterioasa castă a hetairelor”, femei de origine străină care ofereau sex, companie şi prietenie, în schimbul cadourilor  valoroase şi al banilor care li se ofereau pentru prestaţía lor. .Spre deosebire de prostituate (şi de majoritatea soţiilor), „hetairele erau femei educate şi cultivate, elegante şi sofisticate. Ele se pricepeau să poarte dispute cu bărbaţii de pe poziţii egale din punct de vedere intelectual. Vasele pictate le arată ca pe nişte femei atletice, cu piept plat şi îmbrăcate somptuos, uşor de deosebit de matroanele masive şi neîmpodobite”, soţíile unora.

Când  l-a întâlnit pe Pericle Aspazia avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, suficienţí să-i  insufle acestuia dragostea pătimaşă care a durat până la moartea lui Pericle care încălcând  tocmai legile promulgate de el – care condamnau viaţa de concubinaj- îndrăgostit, deşi avea doi copii legitimi, a adus-o acasă şi i-a născut al treilea fiu, deşi nelegitim.

Că Pericle nu era singurul ei admirator o spun sursele consultate, autori precum Cicero şi Quitilian care relatează următorul dialog între Aspazia şi soţia lui Xenofon:

       -Spune-mi, întreabă Aspasia, dacă giuvaierurile alese ale vecinei tale ar fi mai frumoase, le-ai vrea pe ale tale sau pe ale ei?

       -Pe ale ei.

      -Şi dacă veşmintele şi podoabele ei ar fi mai scumpe ca ale tale, pe care le-ai prefera?

       -Pe ale ei, desigur.

       -Ei bine, dacă soţul ei ar fi mai bun ca al tău, l-ai dori pe acela sau pe al tău?

         Faţă de asemenea răspunsuri, citim, soţia lui Xenofon se înroşi.

        Inventată sau reală, această discuţie ne sugerează părerile Aspasiei despre relaţia dintre bărbat şi femeie, în acele timpuri descrise  de autorul cărţii „Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre” de Ian Graham, sursă principală a documentării, Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, Ed. Lider, Bucureşti, 2005.

                                                             Ion N. Oprea, 11 aprilie 2019

  



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.580 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5