ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Condeiul cel fără de istov

Primit pentru publicare: 04 Sept. 2018
Autor: Vasile FILIP, Iași
Publicat: 12 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

          Aşa cred că este perceput Ion N. Oprea de cei ce-l cunosc mai îndeaproape şi nu-l judecă după criterii preconcepute, raportate la  precepte particulare, excesiv subiective. Scriitorul răsădit pe temelia unui om care a trudit o viaţă întreagă cu condeiul în mână, reducând drastic orele de odihnă, este nu doar un harnic –aşa cum am auzit că i se mai spune – ci, mai curând, un dăruit. Un pasionat împătimit al scrisului. Al scrisului nu de dragul activităţii în sine. Al scrisului ca impuls interior şi ca gest propriu de a se dărui semenilor, oferindu-se generos prin cărţile sale.

Cărţile… Cărţile lui Ion N. Oprea, unele împlinite cu ajutorul substanţial al membrilor Cenaclului de la distanţă, alcătuiesc ele singure o mini-bibliotecă. Poate nu am greşit, dar la o primă numărătoare, mi-au ieşit vreo 90 de volume, câteva de dimensiuni urieşeşti. Acestora li se mai adaugă vreo zece, scrise în colaborare cu alţi autori. Toate acestea ilustrează viaţa unui om al condeiului; un condei fără de istov, care nu şede mai deloc în călimara cu cerneală. Recunosc, această spusă e pe vechi, pentru că chiar şi bătrânul INO le are cu calculatorul. De unde se poate înţelege că spiritele echilibrate nu sunt refractare născocirilor moderne.  

Totuşi, în cât timp a scris şi a publicat Ion N. Oprea mulţimea cărţilor sale? E o chestiune peste care nu am putut sări, lăsând-o să zacă în taină. Şi am dat-o din nou pe aritmetică. Socotind, cu creionul în mână, am descoperit un lucru de mirare… Nu şi de neconceput, deci şi de neacceptat. Mai ales că au mai fost – şi mai sunt –   cazuri asemănătoare.

Raportând numărul cărţilor scrise de Ion N. Oprea la numărul anilor de viaţă cu care l-a dăruit bunul Dumnezeu, ar ieşi aproape o carte pe an. Cum nu aşa se procedează, din motive lesne de înţeles, totul trebuie măsurat şi cântărit între două coordonate ce nu pot fi în nici un chip ignorate. Cântărite – nici atât…

După ce s-a şcolit pe băncile gazetăriei, a făcut saltul, firesc şi aşteptat, către literatură. Se spovedeşte Ion N. Oprea în interviul acordat lui Gheorghe A. Stroia şi cuprins în volumul al doilea „Istorii, comentarii, miscelanea”, publicat în anul 2018 la Editura „Armonii Culturale” din Adjud: „Am scris despre una sau alta, despre viaţa la care eram părtaş, încă din şcoală, de la liceu, ca un asiduu frecventator al Cenaclului literar „Al. Vlahuţă” care funcţiona la Biblioteca orăşenească Stroe Belloescu (…) dar ca un jurnalist în formare, gustul scrisului pătimaş l-am deprins în timpul stagiului militar, mai ales în anul doi, când ca subordonat am avut şi un soldat din Buzău, Voicu Ion, care lucrase în presă (…). Cu  Ion Voicu m-am reîntâlnit pe teren, eu ziarist la Flacăra Iaşului, el reporter la Radio – Iaşi”. O parte din publicistica realizată pe parcursul mai multor ani a fost adunată în cartea „Cu capul pe umărul meu…Jurnalistică împreună cu cititorii”, apărută în anul 2005 la Editura Tipo-Moldova din Iaşi. Impătimitul de presă şi-a manifestat şi în alt mod pasiunea. A realizat un ciclu– „în presa vremii”, prin care a scos la lumina actualităţii informaţii privitoare la istoria unor localităţi sau provincii: Bucovina (Cernăuţí, Rădăuţi, Siret, Câmpulung), Dorohoi, Vaslui, Huşi, Bârlad.

După o lucrare despre ”Perfecţionarea organizării muncii…”, apărută în anul 1976, care i-a fost şi teza de absolvire la Institutul Economic Iaşi pentru un Curs post-universitar, Ion N. Oprea a făcut primii paşi – timizi la început, viguroşi după aceea – în plan editorial, începând cu 2004, când a reuşit doi paşi, 2005 – au fost trei paşi. Căpătând forţă şi încredere, Ion N. Oprea a renunţat la cursele… lungi şi s-a lansat în cele de… viteză, reuşind să publice şi câte 11 volume (anul 2017).  In primele şapte luni ale anului 2018, au apărut … numai patru titluri… Sigur ar mai fi măcar pe atâtea…Că anul are câte douăsprezece luni…

Dar, să ne amintim de vechea zicere latină, care, tradusă în limba română, înseamnă că nu tot ceea ce este mult e şi valoros. Analizată pe toate feţele, spusa pre lătine nu exclude din capul locului alternativa valorii. Şi nici faptul că un întreg nu este neaparat alcătuit din părţi de aceeaşi valoare. Cel puţin până în ceasul de acum, nu am auzit că un autor a realizat numai capodopere.  Ceea ce mă îndeamnă să socot că din mult se alege puţinul. Aurul puţin şi valoros din mult steril se scoate.

Orice s-ar zice şi orice s-ar scrie, cărţile lui Ion N. Oprea au – toate – câteva valenţe. Pe care, în chip firesc şi dorit, mai cu seamă cititorii… profesionişti le bagă de seamă. Din păcate, nu şi critica profesionistă, care, se pare, are alte treburi. Deşi este şi aceasta o problemă, ea, problema, nu diminuează (o ignorează numai) în nici un caz valoarea operei asupra căreia nu-şi apleacă privirile. Poate fi doar o chestiune de etică profesională. Sau de opţiune, care tot într-acolo te duce cu gândul.

In ce mă priveşte, nu-mi propun (nici nu mă consider…calificat pentru un asemenea demers) să judec valoarea cărţilor lui Ion N. Oprea. Sunt numai unul din cititorii fideli. De ce? Din mai multe motive…

In primul rând, aceste cărţi sunt doldora  de informaţii. Şi nu numai de factură istorică, o Istorie naţională, dar şi universală, care porneşte de la începuturile lumii şi vine până în clipa de faţă. Chiar dacă multe din aceste informaţii nu sunt inedite, e foarte bine că ele sunt aduse  încă o dată şi încă o dată şi de mai multe ori în atenţia cititorilor, pentru ca ele să pătrundă cât mai adânc în memorie. Nu, însă, pentru a fi îngropate acolo, ci spre a rămâne mereu treze. Şi, poate, bune învăţătoare de minte. Ceea ce rămâne încă sub semnul îndoielii, fie şi numai dacă privim cu luare-aminte întâmplările ce ne marchează existenţa, aici şi acum. Mă  tem, ca atare, că Istoria nu mai este o carte de învăţătură. Iar învăţătura se acumulează pe alte căi, pe care unii analişti cu simţul umorului, dar şi cu alte simţuri,le numesc de afaceri sau financiare. Se confesează Ion N. Oprea în interviul pomenit mai înainte: „Cu domnul Ştefan Baştă, învăţătorul, nu era glumă, nu ştiai să răspunzi la istorie ori la gramatică…” Cititorii mai vârstnici înţeleg foarte bine ce urma. Dar să nu le povestească nepoţilor, pentru că nu le-ar da crezare.Ei află că acum este invers. Adică pe dos. Elevii îi pedepsesc pe învăţători şi pe profesori. Cât despre carte,… nu mai e la modă. Vorba unui fost preşedinte: „Nici mie nu prea mi-a plăcut învăţătura, dar am ajuns preşedintele ţării…” Declaraţie pe care realităţile din ultimii vreo treizeci de ani o confirmă cu asupra de măsură, în mai toate sectoarele, îndeosebi la nivelele conducerii. Analfabeţii şi semidocţi cu diplome procurate la preţul pieţii libere fac, desfac şi încalcă legile într-o ţară care nu arată că ar mai avea o busolă!

In al doilea rând, comentariul.  Informaţiile oferite de Ion N. Oprea sunt mereu însoţite de  comentarii, prin care autorul îşi expune propriile opinii, fără, însă,  a le contesta pe ale altora, decât în cazul în care adevărul este vizibil afectat. Ştim că în zilele noastre polemica se practică cu mult sârg, ba chiar cu prea multă înverşunare, în toate segmentele care ne compun existenţa de oameni veşnic aflaţi în aşteptarea unei lumi mai bune. Mai cu seamă în domeniul politicii, polemica întrece orice măsură; toate măsurile. Acolo nu mai există un singur adevăr, cunoscut şi recunoscut de toată lumea. Fiecare component al unui partid are adevărul partidului din care face parte, pe care îl exprimă cu o încrâncenare  de uşa cortului, încălcând cu îndârjită vehemenţă nu doar normele morale. Şi naivul de mine, care mai crede acum că declaraţia mincinoasă şi negarea adevărului sunt pedepsite de lege! Dar, uită că în politică altfel stau lucrurile. Acolo este vadul cel mai cuprinzător pentru bălăcăreală. Chiar şi ofensele triviale inscripţionate pe plăcuţe de înmatriculare ilegale sunt atitudini politice. Autorităţile Statului nu au nici o treabă în chestiune, fiindcă aceasta, chestiunea, este…un mesaj politic (vezi Iohannis). Ca urmare, poliţia rutieră s-a făcut de ruşine…

Prea multe sunt, însă, întâmplările care ne tulbură zilele pentru a le cuprinde Ion N. Oprea în cărţile sale şi a le comenta, măcar pe cele mai ochioase. Totuşi… Pornind  de la nişte erori (voite sau din neştiinţă) descoperite până şi în lucrări care ar trebui să fie modele demne de urmat, cum sunt tratatele de istorie, cele de gramatică, de geografie, dicţionarele ş.a., Ion N. Oprea, împreună cu alţi autori, găseşte abateri grave de la normele ştiinţifice. „Simplul bun simţ este suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă ştiinţifică, un instrument de menţinere a falsului istoric.  Cum e posibil ca un popor cu vechimea noastră, cu rădăcini clare în spaţiul geto-dacic (costumul popular românesc seamănă bine cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian), cu tradiţii care se pierd în negura timpului, să nu poată păstra nici măcar o denumire geto-dacică din costumul pe care îl poartă de peste 2000 de ani?” constată tânărul istoric Daniel Roxin, căruia Ion N. Oprea i se alătură cu toată fiinţa:”Menirea acestui Congres ( Congresul Istoricilor Români, Cluj-Napoca, U.B.B., 25-28 august 2016 – N.R.) este, între altele, să contribuie la reaşezarea pe baze sigure a prestigiului istoriei ca fond de cunoaştere  a vieţii omenirii şi poporului român, de revigorare a cercetării ştiinţifice în domeniu,de reconsiderare a statutului istoricului în societate şi de asigurare a statutului de disciplină şcolară a istoriei, la toate clasele, profesiunile, în acord cu importanţa cunoaşterii istoriei”.

Izvorâte din realităţile istorice, cărţile lui Ion N. Oprea nu ocolesc realitatea cu care suntem contemporani. El observă, cu durere, dar şi cu revoltă, că nici instituţiile cultural-ştiinţifice fundamentale nu sunt ocolite de vântoasele şi viiturile lăuntrice sau din afară. Cum Academia Română, de exemplu, despre care nu se poate spune că ar da chiar semne mai viguroase de existenţă. Totuşi, din timp în timp, mai respiră. In anul 2017, Academia Română a lansat un „Apel la identitate, suveranitate şi unitate naţională, emis de către 84 apoi de 101 academicieni, datat 2 februarie 2017, principalii lui redactori academicienii Victor Voicu, Ioan Aurel Pop şi Gheorghe Păun…” – consemnează Ion N. Oprea… ştirea. După care urmează un scurt, dar relevant comentariu: „Imediat, un grup de istorici, 28 la număr (…) au redactat un Contra-Apel, în care acuză pe confraţii lor, tot istorici, semnatari ai Apelului, pe Dinu C. Giurescu, Ioan Aurel Pop, Al. Zub, Dan Berindei ş.a., că atacă şi subminează modernizarea României (…) Celor 28 li s-au alăturat alte minţi (…) precum Adrian Papahagi, Andrei Pleşu, Gabriel Andreescu, Gabriel Liiceanu care au etichetat Apelul drept ceauşism, naţionalism, comunism,fundamentalism ortodox, venit din guri strâmbe şi ştirbe etc.” Unii dintre… contestatari au mers chiar şi mai departe. Au ieşit în stradă şi au încurajat pe manifestanţii ieşiţi să-şi arate dezacordul faţă de o ordonanţă de urgenţă care, culmea, nu a fost taxată ca ilegală. „.Au fost văzuţi Ion Proca, Florin Matei Popescu, Cristian Vasile, şi ei academicieni dar despre care lumea nu a prea auzit…”

In alte comentarii, Ion N. Oprea se arată mai incisiv – chiar olecuţă dur, spun unii – dar niciodată nu am citit ceva scris de el în formulări triviale; porno, cum se spune acum. El polemizează în idei, nu în exprimări picante. Acelea au devenit apanajul unor condeieri cu (mari) pretenţii, unii chiar aspiranţi la premiul Nobel, alţii doar la glorie internă, fie ea şi locală, numai să fie. Până şi reviste literare şi culturale… cultivă pornografia, în dorinţa deşănţată de a se face cât mai citite. Şi sunt, pentru că nivelul unei mari mase de cititori până la acest eetaj se ridică. Coboară, mai precis spus.

In al treilea rând, omul şi scriitorul Ion N. Oprea este un sârguincios şi împătimit cultivator al prieteniei. Impreună cu prietenii din Cenaclul de la distanţă a tipărit şi cărţi pe această temă: „Prietenie”, „Cartea Prietenie, lansare şi după…”,”Cu  prieteni, despre prietenie” – toate apărute la Editura PIM din Iaşi. Mai sunt şi alte volume în care ideea este cuprinsă. In aproximativ un deceniu Ion N. Oprea a reuşit să strângă în jurul lui peste 200 de prieteni, din toată ţara şi chiar de peste hotare (Sergiu Brandea, din Israel, de exemplu). Cu unii dintre aceştia se întâlneşte şi tăifăsuieşte mai des; cu alţii se vede mai rar; pe unii i-a cunoscut  pe la câte o întrunire culturală; pe alţii nu i-a văzut niciodată. Importante sunt firele, care nu sunt dintre cele fragile, ce-i leagă. Şi mai important este rodul acestor prietenii: cărţile.

Chiar în mijlocul verii acestui an 2018 a ieşit de sub tiparul Editurii „Armonii Culturale” din Adjud una din cărţile care poate fi considerată ca un model de conlucrare prietenească, stare care refuză orgoliile personale, egoiste uneori, sau măcar le bine temperează. „Cronică în trei – INO, ANA şi Cehaş” – este titlul volumului de peste 300 de pagini. Cine sunt, de fapt,  cei trei autori? Ion N. Oprea, Ana Dumitrescu şi Constantin Huşanu. Prieteni nu de azi, de ieri, sau de alaltăieri, ci de o viaţă…a Cenaclului de la distanţă.

Apreciază, printre multe altele, profesoara Ana Dumitrescu, în această frumoasă şi de…suflet, minte şi literatură carte: „Cărţile sale sunt dedicate prietenilor.Ele formează o carte a marilor prietenii dezinteresate (…) Scrisul său este încărcat de prestanţă şi demnitate (…) Când îl întâlniţi pe Ion N. Oprea întindeţi-i o mână prietenească, fără cuvinte (…) Bucură-te de timpul pe care-l trăieşti  în ziua de azi pentru că ziua de ieri a trecut iar cea de mâine încă n-a venit (…) De aceea constatăm că titlul cărţii Cenaclului nostru implică o multitudine nedefinită şi infinită de evenimente de viaţă, care vor purta imaginea şi responsabilitatea celor trei dimensiuni – ieri, azi şi mâine în trecerea lor ireversibilă spre generaţiile care vor urma…”

I se alătură Constantin Huşanu, cu noi şi bune consideraţii, care tot către prietenie te duc cu gândul.Despre Cenaclul de la distanţă, vasluianul Huşanu scrie că acesta a devenit în timp „o tribună formatoare de opinii dar şi de orientare prin hăţişul problematic al zilelor noastre. Membrii lui, veniţi din cele patru zări ale României, uneori şi de pe alte meleaguri pe unde sălăşluiesc pentru o bucată de pâine, au format o redută imbatabilă, cu oşteni de elită şi dragoste de ţară. Pregătirea lor profesională şi-n multiple profesii, uneori de nivel academic, scriitori,  profesori, artişti, oameni politici, medici, ambasadori, generali, folclorişti, poeţi, studenţi, elevi, liberi profesionişti, care au făcut posibilă abordarea exhaustivă şi cu mare competenţă a subiectelor ce procupă omenirea şi selecţionate de nucleul luminat de la Iaşi -coordonatori publicistul Ion N. Oprea şi profesoara Ana Dumitrescu.

Şi îi completează Ion N. Oprea, mărturisindu-se, în dezlegarea… tainei. Deci, dar, şi această carte „Cronică în trei…” era o poveste…”Emoţii deosebite mi-a creat devotata mea colaboratoare, doamna prof. Ana Dumitrescu, deşi la început nu suporta să fie cunoscută nici cu pseudonim (C.C. Zincu) dar convinsă  în timp de prof. Alexandru Mânăstireanu, Vasile Fetescu ori de cititorul Corneliu N. Handrabur, de mine sau de întâmplare ori de instinctul şi talentul ei despre care-mi povestea Marcel Tanasachi, coleg cu ea la cenaclul literar de la Liceul din Fălticeni… iată că a acceptat şi,în cele din urmă, nu numai să publice, dar mi-a mărturisit că ar vrea să scrie o carte de autor, în care să-şi adune unele  din textele publicate în antologii, dar şi altele care şi le-ar dori (…) Cartea sa, aici de faţă,este adevărata istorie a naşterii şi activităţii nu doar a Cenaclului, ci geneza fiecărui volum care a trecut examenul minţii şi privirilor domniei sale, căreia, cu cele două operaţii la ambii ochi, după efortul din ultimii doi ani, îi oferă respectul şi sprijinul pe care i le datoresc… (…) Aţi observat,însă, în modestia sa, până la urmă, anticipata carte  cu semnătura sa Ana Dumitrescu, a devenit… operă în trei.”

Fără îndoială, ar mai fi şi un al patrulea rând, şi nu în al cincilea rând – şi aşa mai încolo – pentru că şi aceste ultime două volume, care m-au determinat să scriu atât de mult – „Istorii, comentarii, miscelanea”, vol.II, şi „Cronică în trei – INO, Ana şi Cehaş” – cuprind sumedenie de informaţii şi comentarii, dar şi foarte multe mărturisiri de suflet. Toate acestea, precum şi foarte multe altele, împlinesc valoarea lucrului bine făcut, dar şi îmbălsămează cu nectarul speranţei sufletele oamenilor. Sunt adevărate medicamente, citiţi-le cu încredere şi cu minte limpede!….

18 august 2018.