Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr. 6 (150), Iunie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Confesiunile unui poet solitar – Ionuț Țene

Primit pentru publicare: 9 Iun 2021
Autor: Marius ȚION, Cluj
Publicat: 9 Iun. 2021
© Marius Țion, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Confesiunile unui poet solitar – Ionuț Țene

Carte a confesiunilor revelatoare, volumul de versuri    SOLITUDINI – 100 de poezii    al poetului Ionuț Țene, apărut în condiții grafice deosebite la Editura Ecou Transilvan în 2021, reprezintă oglindirea lirică a frământărilor pătrunzătoare și alambicate ale autorului, care, paradoxal, plutește visător deasupra vacarmului lumii, în barca fără de cârmaci a singurătăţii.     

Grăbit oarecum de viață și adesea lezat de cotidianul perfid și emfatic al acesteia, Ionuț Țene își pictează emoțiile cu pensula inimii pe retina transfigurată a memoriei sale afective și apoi, fără să le filtreze, le transcrie cu repeziciune pe hârtie reușind să creeze, printr-un surprinzător exercițiu de autopurificare, adevărate ideograme poetice – „Sunt poetul cu mâinile rupte/ Cu picioarele zdrobite/ Cu sufletul prins în piuneze// Sunt poetul ce arde setea/ Cu inima pusă pe masa festivă/ Unde canibalii se bucură de festinul poeziei” (Spini)

În gramatica expresiei sale lirice identificăm, pe lângă frăgezimea stilizată a limbajului acompaniată de o răscolitoare muzicalitate și abilitatea autorului de a îngemăna armonios trăirile de natură dramatică cu stările de melancolie crepusculară, în care predomină sentimentul deprimant al    înstrăinării – „Orașul alb petrece seara pustiit/ Copiii aleargă moartea pe trotuare/ Parcurile sunt închise de trecut/ Luna și-a pus lacăt peste gură/ Aerul transpiră lumina galbenă/ Peste vorbe așterne tăcerea de aur” (Orașul alb) iar „În văzduh va rămâne amintirea păsării/ Și aripa care mângâie cerul până la asfințit” (Niciodată).

Răsfoind cele 100 de poeme ale lui Ionuț Țene, vom regăsi temele principale cultivate în operele neomoderniste, precum condiția omului, forța logos-ului, moartea, iubirea, nostalgia tinereții sau reflecția filozofică, pe care autorul, cu o surprinzătoare dexteritate, le modelează precum un sculptor iscusit, reușind prin forța nedisimulată a metaforelor fruste și prin utilizarea, cu precădere a oximoroanelor și a cataherezelor (sensuri care se exclud și combinarea de sensuri improprii), să realizeze imagini de o sugestivitate poetică impresionantă, în care „Liniștea taie din cuvinte fluturi/ Și tăcerea surprinde dragostea nepregătită/ Pe drumul cu dale din clipe care nu duc nicăieri/ Suferința pietrelor doare/ Cum vorbele nerostite ale toamnei/ ” (Din cuvinte fluturi…), și „Polițiști locali ațipesc aromele de ceai/ Ale indiferenței” în timp ce „Adolescența și-a scos pistoletul din buzunar/ Și a început pe furiș să tragă spre lună”(Vânătorul de lună), iar    eu „Nu credeam că luna poate să frângă ziua de noapte/ Și viața de moarte/ ” (Nu credeam).    
                                                                                           

Chiar dacă, prin aceste piruete stilistice Ionuț Țene răsucește oarecum cuvintele, deturnându-le aparent sensurile și punând în dificultate cititorii în ceea ce privește înțelegerea mesajelor subtile pe care le transmite, se pare ca acesta le răsucește pentru a încerca să le dibuiască transcendentalitatea… și nu pentru a le deturna sensul… și până la urmă este dreptul lui să încerce, deoarece inima are uneori anumite rațiuni pe care mintea nu le va putea înțelege niciodată, căci „Dincolo aproape/ Este o toamnă perfectă/ Cu un copil de grâne în brațe/ Ce frânge cerul precum pâinea coaptă” (Dincolo) și „Brazii vor înverzi dimineața devreme visele” când „Fără un strop de inimă/ Marea ia și duce departe povara surdă/ A unei găleți de stele” (Mersul pe ape) iar „Străzile pustii miră goliciunea/ Cum fecioarele în visul mirelui” (Minunata lume)

Cheia descifratoare a poeziei sale se pare că se află ascunsă în expresia nevăzută a firii noastre și tocmai de aceea, ea nu trebuie căutată la supafață ci în adâncurile înălțimilor, căci poetul, fascinat de miracolul tainelor cerești, sapă cu râvnă și tenacitate pentru a ajunge la „apa de dincolo de ape”, la izvorul tămăduitor al Cuvântului, care alimentează setea noastră de profunzime și de absolut – “Într-o zi mă voi întoarce ca roțile carului/ Peste câmpurile cu maci ale înserării/ Într-o zi voi urca spre cer/ Pe scara din lemn de plop/ Să bat la ușa Celui căruia i se spune Dumnezeu.” (Înălțare).

Astfel, Ionuț Țene, dincolo de aparențe și de șabloane, rămâne un poet al soaptelor celeste, care, din chilia de smarald a ființării sale lăuntrice, aduce noi sensuri metaforei și mesajului liric, înspre esențe.

„Suflet dac” rănit de agresiunea hedonistă a vremurilor și cufundat, parcă, într-un sirag nesfâșit de suspine, Ionuț Țene este, totodată, și un poet al revoltelor sprirituale împotriva unei lumi pandemice și    decadente, care, cuprinsă de maladia înstrăinării, și-a piedut simțirile și puterea de a iubi devenind o „minge de fotbal pe maidan” jucată de către „băieții infometați” (Clepsidra)                          

Mâhnit de nedreptățile sociale și politice ale vremurilor, poetul răstoarnă cu fermitate așezarea, aparent firească, a lumii și a lucrurilor, pentru a găsi, în bezna destrămării, calea spre lumină și spre libertate – „Minunata lume promisă,/ Iată a venit!/ Suntem furnici închise ermetic/ În celule anorganice/ Libertatea este amintirea din tărâmul umbrelor/” (Minunata lume!) iar „Orașul este o aripă neagră a zborului” în care „Liniștea bate asurzitor clopotele goale ale bisericilor” și „Fiecare taie o felie de speranță/ în timp ce    „…dansează pe buletinul de stiri” (Ordonanță)

De altfel, însuși prefațatorul „Solitudinilor”, remarcabilul scriitor și critic literar Constantin Cubleșan remarca faptul că „expresia este dură, reflecția e în totul dramatică, poetul având tăria exprimării tranșante asupra realităților sociale/actuale, așa cum aflăm în întreg acest volum al deplinei sale maturități artistice”.

Așadar, poezia lui Ionuț Țene este tăioasă, frapantă, sinceră și dramatică, uneori chiar paradoxală, dar mereu integratoare și ziditoare, autorul impunându-se, astfel, în peisajul cultural Clujean, ca unul dintre reprezentanții de seamă ai generației poetice postdecembriste.