Primit pentru publicare: 14 mart. 2016
Autor: Elena COJOCARIU
Editor: Olivian IVANICIUC, std. Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași, F.Litere
Publicat: 14 mart.2016

„Consonanţe lirice” sau Lecţia poeziei

Cel mai recent volum de versuri al pedagogului-poet-prozator-cugetător Vasile Fetescu oferă cititorului un nivel superior de esenţializare a formei lirice şi o lecţie, înveşmântată în diafane straie de poezie, despre a trăi, a simţi, a reflecta, a îmbătrâni frumos, în armonie cu sine, a iubi natura, o lecţie de înţelepciune, de luciditate, de profundă explorare şi exprimare cathartică a sinelui.

Volumul se structurează pe patru secţiuni, ale căror titluri afirmă, în mod repetat, ideea de lirism: Univers liric, Poezia vieţii, Natura în poezie, Poeme în evantai. Precum patru cadrane ce reconstituie, îmbinate, perfecţiunea unui cerc, ele construiesc un întreg fără fisură, unde sunetele şi ideile converg spre consonanţe şi consistenţe („universul necuprins/ de poezie,/ acolo unde slovele cu rimele/ se potrivesc, /cugetele cu afectele/ se înfrăţesc”). Forma şi fondul sunt inseparabile, deoarece autorul, care nu întâmplător îşi intitulase volumul precedent de versuri Poematice gânduri (2014), gândeşte poezia şi poetizează gândirea.

Câteva teme majore traversează conţinutul liric, reflectând cele mai intense şi autentice trăiri ale autorului:
Prima dintre ele este reprezentată de nostalgia locurilor natale („Dorobanţii/ Botoşanilor/ acolo unde/ amintirile-mi dorm/ sub cetina/ uitării” – Nostalgice gânduri; „Acolo merg mereu cu dorul,/ să mi se aline,/ şi tot acolo/ soarele răsare numai/ pentru mine” – Acolo), a tărâmului inocenţei pierdute, a vârstei de aur – copilăria („La poarta amintirilor/ bat/ Cu dangăt de suflet/ Curat/ Să-mi revăd pruncia/ uitată” – Poarta amintirilor, „Mi-e dor […]/ De casa părintească ce zâmbea/ în soare/ De copilăria troienită/ de uitare – Dor), de unde nu putea lipsi evocarea cu pioasă duioşie a figurii mamei („Chipul ei frumos şi blând/ Nu îl voi uita nicicând/ Icoană mi-a devenit/ Şi mă-nchin la ea smerit” – Cuvânt sfânt).

În strânsă legătură cu tema anterioară se conturează, cu tragic lirism, obsedantul motiv al trecerii timpului (fugit irreparabile tempus) („Copilăria/ inocentă şi pură/ cu naivităţile şi farmecele/ ei;/ Furtunoasa şi bezmetica/ adolescenţă/ cu tulburările şi căutările/  ei;/ Tinereţea zbuciumată/ şi frumoasă/ care,/ fără să-mi dau seama/ a trecut;/ Maturitatea aşezată/ şi cu rost/ s-a dus de parcă/ n-ar fi fost;/ Bătrâneţea – timp dogit/ prea repede a venit” – Dusu-s-au) şi al bătrâneţii ca povară („Văduvit de sănătate/ şi de bucuriile vieţii/ toate,/ Îmbrăţişat de mrejele/ tristeţii/ îşi macină gândurile/ la moara singurătăţii” – Bătrânul). Autorul creionează un (auto)portret în tonuri gri: „Nămeţit de ani/ şi neputinţă,/ Cu nădejdi puţine/ şi bună-credinţă/ Cu poverile sorţii/ purtate pe grumaz/ şi pecetea vârstei/ încrustată pe obraz […]”.  

Poetul reconştientizează cu amară luciditate caracterul inexorabil al destinului uman, al finitudinii („Destinul şi sfârşitul/ sunt/ de neînlăturat” – Însoţitori), asumându-şi însă cu demnă înţelepciune condiţia de „pasager în arca timpului” (Pasager), de viitor călător în luntrea lui Charon. Mult mai dureroasă i se pare „frângerea de aripi” a creatorului înainte de a-şi vedea opera desăvârşită: „Mă doare al timpului/ mers/ Şi aripa frântă a nescrisului/ Vers” (Dureri).

Tema morţii apare atât sugerată prin metafora drumului („Acum,/ spre chemarea apusului/ păşesc/ cu eternitatea să mă întâlnesc”, a plecării („Când chemarea apusului/ e tot mai insistentă,/ Plecarea în eternitate/ Este iminentă”), cât şi explicit ilustrată, în poeme precum Bat clopotele („La biserica din deal,/ în prag de noapte,/ Clopotele bat, cu jale,/ a moarte/ Îl plâng pe cel plecat/ în veşnicie/ Şi casa rămasă tristă/ şi pustie”. Regăsim chiar şi un Testament liric: „La lumina unui licurici/ zgârcit/ Mi-am scris testamentul/ de sfârşit:/ Las timpului moştenire/ spre păstrare şi veşnicire/ trecutul întreg/ cu împlinirile,/ eşecurile,/ puţinele bucurii/ şi multele tristeţi,/ senectutea cu singurătatea,/ gândurile/ şi aleanurile,/ amintirile…”

Gândurile poetului se îndreaptă cu afecţiune şi tristeţe spre prietenii plecaţi în tărâmul veşniciei (In memoriam Al. Mânăstireanu), a căror absenţă o resimte dureros de acut, ea adăugându-se la şirul de pierderi tragice, de lovituri ale sorţii, cu stoicism îndurate, dar care i-au adâncit din ce în ce mai mult singurătatea. Acest din urmă sentiment, deosebit de intens şi de apăsător, este clar şi frecvent exprimat în întreaga creaţie lirică a lui Vasile Fetescu. Remarcăm şi în volumul de faţă numărul mare de ocurenţe ale termenilor şi sintagmelor din sfera semantică a solitudinii („mă doare singurătatea”, „Sărbători cu singurătatea”, „tovarăşa mea de viaţă, singurătatea”, „la moara singurătăţii”, „cununia cu singurătatea”, „însingurat şi obidit”, „în al singurătăţii nesfârşit”).

În ciuda acestor accente dominante, a aparentului pesimism („Ziua începe cu apusul/ bolnav”), a titlurilor ce sugerează sentimente negative (Dureri, Temeri), nota volumului nu este una esenţialmente elegiacă, căci în contrapondere se plasează teme şi expresii luminoase, inspirat exploatate.

Prima dintre ele este cea a frumuseţii naturii, în multiplele sale ipostaze, rezonant şi sensibil evocată în numeroase poeme („Pe pajiştea înmiresmată păşesc/ agale/ Îmbătat de frumosul ce mi s-aşterne/ în cale/ Soarele mă însoţeşte prietenos/ şi tandru/ Cu razele-i scânteietoare/ de micsandru/ Liniştea instalată temeinic/ şi deplin/ Se scaldă-n limpezimea cerului/ senin” – Feeric paradis; „Natura râde veselă-n/ lumină/ După îmbăierea cu ploaia/ Divină/ Soarele se-nalţă fudul/ şi maiestuos/ Etalându-şi chipul arătos” – După ploaie; „După ce s-au zămislit/ viitoarele roade/ în livezi ninge/ cu petale albe/ de zarzăr,/ de vişin,/ de cireş,/ de prun…/ Concertul,/ de albine susţinut,/ întregeşte feericul peisaj/ neîntrecut” – Peisaj feeric).

Natura este văzută nu doar ca un obiect de contemplaţie ci, mai ales, ca esenţă vitală, ca element cu rol major în purificarea trupului şi a spiritului, ca factor de regăsire a echilibrului interior: „Sufletul mi-e încărcat de pace/ şi de vis/ În feericul paradis” (Feeric paradis).

Apăsarea Thanatos-ului este compensată de prezenţa elementului său complementar: Eros. Poetul evocă suave, eterice siluete feminine, răsărite din negura amintirilor ori creaţii ale fanteziei sale: „Spune-mi că iubirea noastră/ sinceră şi adevărată/  Nu se va stinge niciodată,/ Că trecerea timpului/ nu a atins/ Focul dragostei noastre/ nestins./ Spune-mi că mă iubeşti/ ca la-nceput/ Cu aceeaşi inimă caldă,/ Şi mai mult./ Spune-mi…” (Spune-mi);  „Frumoasă eşti/ ca zâna din poveşti/ cu râvnă şi cu spor/ munceşti/ binele şi frumosul/ îndrăgeşti/ plăcută tuturora/ eşti./ Aştept/ în ochi adânc/ să mă priveşti/ şi să-mi spui,/ curat,/ că mă iubeşti.” (Aşteptare); „Când te aşteptam pe tine/ să vii,/ Mângâiat de ale lunii raze/ arămii,/ Cu o frunză de lotus/ ne-am plimbat/ Pe înstelatul lac/ imaculat/ Şi visam că îmbătaţi/ de feeria astrală/ Ne vom iubi în lotca/ vegetală” (Vis).

Întors către sine, plonjând în abisurile propriei sale fiinţe, poetul rămâne totuşi puternic ancorat (cel mai adesea, fără voia sa), în realitatea social-politică a unei Românii în veşnică tranziţie, dovadă stând reflexele satirico-polemice ale câtorva versuri: „Nu/ numai/ câinii/ se încaieră/ pentru ciolan” (Adevăr); „Justiţiarii,/ ca şi medicii,/ au îndrituirea de a lua/ decizii/ în problemele vitale/ ale semenilor./ Întrebarea este:/ câţi dintre ei posedă/ toate calităţile/ morale şi profesionale/ pentru a îndeplini/ ireproşabil/ acest responsabil şi nobil/ ţel?” (Întrebare). Dascăl şi formator al atâtor generaţii de dascăli, el nu poate rămâne indiferent nici la „nefericirea şi dramele/ sutelor de mii de copii/ din România,/ abandonaţi de părinţi”, „lăsaţi în grija rudelor sau de izbelişte” (Scara).

Pe parcursul întregului experiment liric, autorul nu se fereşte de registrul subiectiv al scriiturii la persoana întâi (vizibilă chiar din titlurile poemelor: Spune-mi, Caut, Nu pot să uit, Steaua mea, Ştiu), pentru că ale sale creaţii lirice nu sunt decât ecoul sublimat al sentimentelor, experienţelor, trăirilor, crezurilor sale cele mai intense şi profunde.

Volumul de faţă continuă seria poemelor-metaforă dedicate poeziei: „Eşti frescă lirică aurită/ Pe bolta seninului literar zugrăvită/ Eşti luceafăr sclipitor şi-mplinit/ De minţile-ascuţite născocit.// Eşti armonie de stihuri alese/ Din fericita inspiraţie culese/ Eşti floare de gând şi de suflet inedită/ Din solul fertil al creaţiei sclipitoare răsărită” (Elogiu poeziei); „Poezia-i cânt de ciocârlie-n/zori,/ Este cerul azuriu, fără de nori,/ Este suflet curat de crin/ imperial,/ Este floare de vis/ în al liricii paradis,/ Este îndrăzneţe idealuri/tinereşti,/ Este parfumul tare al gliei/strămoşeşti” (Poezia în definiţii); „Poemul este cântec/ sublim/ interpretat de artist/ pe strune de gând/ Este împlinită corolă/ de floare rară/ Este spirit rotund/ şi nestemată/ comoară” (Cântec sublim). La rândul său, creatorul de literatură este înfăţişat ca un Dezvăluitor de taine: „Scriitorul/ cu har/ este/ iscusitul/ dezvăluitor/ al tainelor/ slovelor/ şi al tâlcului/lor”, ca un Constructor de edificii lirice: „Trudesc/la înălţarea unui edificiu/ liric/ din aliaj de minte/ şi de suflet”.

Din punct de vedere al construcţiei prozodice, volumul se distinge prin varietatea formelor, ce merg de la clasicul catren (Poem în catren) la versul liber, neîngrădit de rigorile stilistice şi cu atât mai expresiv (Creator liric, Plâns, Vis spuzit). Remarcăm aici şi poemele cu rezonanţe de (des)cântec popular, cu versuri scurte şi rimă îmbrăţişată, ce par să-l antreneze pe cititor într-un vertij atemporal: „Somn neisprăvit/ Vis neîmplinit/ Semn de zodiac/ Pulbere de veac/ Fugă de condei/ Zâmbet de idei/ Viaţă de boem/ Scâncet de poem” (Scâncet de poem).

Prin aceste virtuţi, de expresie şi de substanţă, ale creaţiei sale, autorul Consonanţelor lirice, trudnic făuritor de literatură: „Am dăltuit ca-n piatră/ în cuvinte/ Să făuresc cuvintelor/ veşminte/ Spre a le aşeza ca temelie/ în poeme pentru veşnicie” (Dăltuitor), poate fără ezitare să afirme şi el, asemenea nemuritorului Horaţiu: Exegi monumentum aere perennius.