Constantin MĂNUȚĂ

PEDAGOGIA POEZIEI

Într-o viață de om așa cum a fost (dacă l-am parafraza pe marele istoric român Nicolae Iorga), ilustrul pedagog și scriitor Vasile Fetescu, ajuns la vârsta senectuții, a creat o operă pedagogică și literară impresionantă atât cantitativ, dar mai ales calitativ, publicând un număr însemnat de scrieri pedagogice și literare. În recenziile și prefețele pe care le-am scris despre opera lui Vasile Fetescu am afirmat că acesta nu poate despărți pedagogia de poezie. Dintr-o astfel de constatare rezultă faptul că două dimensiuni ori componente îi guvernează întreaga activitate.

Se cuvine să amintim, măcar în treacăt, scrierile pedagogice și literare ale lui Vasile Fetescu: Preocupări pedagogice, publicate în două ediții, 1982 și 1995, Lumina educației, două ediții, 2005 și 2007; după 1990 Vasile Fetescu scrie versuri, proză, cugetări, aforisme: Flori târzii (2002), Parfum de spini, (2003), Educator adevărat (2004), Toamnă la Copou (2005), Vâslaș în luntrea vieții (2006), Stropi de înțelepciune – aforisme, cugetări, gânduri (2006), Trompeta cu surdină – versuri (2008), Poeme pentru veșnicie (2009), Testament – versuri (2010), Cântecul lebedei (2010), Clipe de infinit (2011), Dincolo de timp (2012), Duminică (2012), Chemarea amintirilor – proză scurtă (2013, 2 ediţii), Poematice gânduri – antologie de versuri, Editura PIM, Iași, 2014, Cugete cu tâlc – aforisme, gânduri, Editura Quadrat, Botoșani, 2015.

Volumul Consonanțe lirice apărut la Editura PIM, Iași, 2016 cuprinde patru secvențe lirice: Univers liric, Poezia vieții, Natura în poezie, Poeme în evantai.

Consonanțe lirice  sau Lecția poeziei cum o numește Elena Cojocariu în prefața volumului, ne atrage atenția asupra noțiunii de lecție, amintindu-ne de preocuparea paideică de o viață a scriitorului.

Temele și motivele poetice din actualul volum de versuri sunt aceleași ca și-n volumele anterioare: trecerea inexorabilă a timpului (fugit irreparabile tempus), iubirea, natura, singurătatea, poezia cu filon popular, nostalgia locurilor natale, moartea, tema pedagogiei, dar de mai mare importanță este elogiul poeziei și al poetului, rostul și menirea sa în univers.

Elena Cojocariu, recenzenta prezentului volum descoperă la rându-i câteva dintre asemenea teme și motive poetice, scriind o pertinentă prefață.

Tema Poetul și poezia apare aproape în douăzeci de poezii, Vasile Fetescu imaginându-și că este magistrul de altădată de la catedră și predând o adevărată lecție despre poezie discipolilor săi.

Poezia, în viziunea lui Vasile Fetescu, este o „frescă lirică aurită,/ Pe bolta seninului literar zugrăvită”, „o floare de gând și de suflet inedită”, „vedetă a creației literare”, scrisă de un străluminat creator liric.

În poezia În marea creație poetul subliniază faptul că întreaga combustie internă este formată din energii spirituale, arderi sufletești și râuri de sudoare pentru a obține diamantul sau perla strălucitoare într-o expresie densă, concentrată: „Susur de izvor/ Cuget zburător/ Dulce de polen/ Poem în catren”.

Poetul nu este decât un Dăltuitor, truditor, făuritor de opere spirituale care stă La sfat cu cuvintele, în altă ipostază Constructor, Dezvăluitor care trudește la înălțarea unui edificiu liric, a propriei opere, încât poemul devine un Cântec sublim, dacă „Poezia-i cânt de ciocârlie-n/ zori”, „cerul azuriu”, „floare de vis”; „Idealurile înalte și îndrăznețe,/ Amintirile cu nostalgii răzlețe…/ Toate ți le-am închinat ție,/ Fascinantă și sublimă poezie”, rostește poetul în poemul Ție.

Este convins de faptul că poezia nu poate exista fără muzică, cea care dă armonie interioară ce încântă auzul și delectează sufletul, crezând ca Friedrich Nietzsche că: „muzica face spiritul liber, dă aripi gândirii, devii cu atât mai filosof, cu cât ești mai muzician”: „M-am născut cu al melodiei cult/ Muzica poeziei să ascult/ În universul liric să pătrund/ La versul eminescian s-ajung/ Filosofia Luceafărului s-o înțeleg/Ale vieții mistere să dezleg”(Predestinare).

Iubirea lui Vasile Fetescu apare în ipostaza eternă, care sculptează clipa și veșnicia, neprețuită precum chihlimbarul: „Iubita mea/ cu ochi de chihlimbar/ vino în al dragostei altar/ Să ne-nchinăm sublimului divin/ Și credincioși iubirii veșnice să fim”(Chemare) rămânând pentru totdeauna Mireasă de vis: „Nouri/ în cunună/ luna stă/ s-apună/ mireasă de vis/ nuntă-n/ paradis”, apoi într-o Idilă astrală: „Hai să ne plimbăm,/ iubito,/ pe Calea Lactee/ de stele și luceferi/ irizată/ și cu dragostea noastră/ pavată!/ Hai să ne urcăm în Carul Mare/ cu ducipalii cerului înhămat/ să ascultăm cântecul iubirii/ eterne/ de corul universului/ interpretat!”, o zână din povești de la care poetul așteaptă să-i spună că-l iubește: „Frumoasă ești/ ca zâna din povești/ cu râvnă și cu spor/ muncești/ binele și frumosul/ îndrăgești/ plăcută tuturora/ ești/ Aștept/ în ochi adânc/ să mă privești/ și să-mi spui, curat,/ că mă iubești”(Așteptare), nerămânând doar un Vis: „Când te așteptam pe tine/ să vii/ Mângâiat de ale lunii raze/ arămii,/ Cu o frunză de lotus/ ne-am plimbat/ Pe înstelatul lac/ imaculat/ Și visam că îmbătați/ de feeria astrală/ ne vom iubi în lotca/ vegetală”; asistăm aici la o osmoză feerică dintre vegetal și astral. Iubirea trebuie să fie sinceră și adevărată, iar focul dragostei nestins ca-n poezia Spune-mi: „Spune-mi că iubirea noastră/ sinceră și adevărată/ Nu se va stinge niciodată,/ Că trecerea timpului/ nu a atins/ Focul dragostei noastre/ nestins./ Spune-mi că mă iubești/ ca la-nceput/ Cu aceeași inimă caldă,/ Și mai mult./ Spune-mi…”, încât în poezia Ești iubita este împodobită cu metafore revelatorii: „Ești vis de vis din floare/ de neant,/ ești ideal purtat pe valuri/ de înalt,/ ești gând luminat de întuneric/ nud,/ ești germen miraculos de bob/ fecund,/ ești răsărit virgin cu purpur/ de pojar,/ ești suflet de astru în apus/ incendiar,/ ești…”.

Natura este blândă și ocrotitoare, văzută în mai multe ipostaze: „Concert în dumbravă/ Verde de otavă/ Zâmbet de alun/ Spuză pe album/ Codru viguros/ Ozon răcoros/ Zumzet de albine/ Parfum de verbine/ Iz de veșnicie/ Feerie vie”(Feerie vie), „Îmi place/ să ascult/ magnificul cântec/ al ciocârliei/ concertat/ în diminețile/ azurii/ și acompaniat/ de genele zorilor/ stacojii”(Cânt de ciocârlie), „Pe pajiștea înmiresmată pășesc/ agale/ Îmbătat de frumosul ce mi s-așterne/ în cale/ Soarele mă însoțește prietenos/ și tandru/ Cu razele scânteietoare/ de micsandru/ Liniștea instalată temeinic/ și deplin/ Se scaldă-n limpezimea cerului/ senin/ Sufletul mi-e încărcat de pace/ și de vis/ În feericul paradis”(Feeric paradis) unde poetul dobândește liniștea astrală. Un număr de 29 de poezii compun secvența poetică Natura în poezie, dintre care amintim: Nopți, Caniculă, La miez de noapte, Matinală, Apus, Înserare, Soare obosit, După ploaie, Iarnă haină, Zvon de primăvară etc.

Dăm spre exemplificare poeziile Pastel: „Soarele/ Și-a încheiat fălos/ celestul drum/ Natura și-a îmbrăcat/ mantia smolită/ pentru somnul nocturn/ Stele/ își arată tandre/ chipul luminos/ Doar luna întârzie/ să-și cearnă/ lumina arămie/ peste noaptea târzie”, Răsărit: „Zorii purpurii s-au ivit/ să anunțe că/ soarele s-a trezit/ și se pregătește/ pentru celesta sa/ călătorie./ Cu răsăritul astrului/ începe o nouă zi/ astrală/ și/ atemporală”, Astrală :„Stelele și luceferii/ sunt/ copiii legitimi/ ai cerului/ și,/ împreună cu luna/ dau farmec și strălucire/ nopților senine”, Dimineață: „Dimineață virgină/ născută din a nopții/ lumină/ cu zori purpurii/ culeși din tării/ îți salut sosirea/ cu toată cinstirea/ că-mi aduci semeață/ înc-o zi de viață”, Miez de toamnă: „În miez de toamnă ruginie/ și fadă/ Frunzele de aramă zboară/ în cascadă/ Se-nvârtejesc după a vântului/ vrere/ Învăluite-n tristeți/ și mistere/ După nopțile reci/ cu brumă neghioabă/ Copacii pierd a lor verde/ podoabă”, Noapte: „Cu somn neîmplinit/ De vise văduvit/ Timpul leneș trece/ Noaptea se petrece.”

Tema universală a timpului este predominantă în creația lirică a lui Vasile Fetescu. Există un timp al trăirilor autentice cu reverberații în trecut, statuat în prezent și cu arcuiri reflexive în viitor: „Timpul/ și-a uitat clipele/ în inima mea” și astfel devine Un vis spuzit, oscilând între un răsărit miraculos și-un asfințit inevitabil: „Timpul iute trece/ Viața-mi se petrece/ Se-ndreaptă grăbit/ Către asfințit” (Regret).

Spontaneitatea, inocența, nevinovăția aparțin unui timp nurliu care se cheamă tinerețe, iar încetinirea timpului este bătrânețea: „Bătrâneţe – zile sterpe/ Ai venit prea repede”, ceea ce denotă faptul că, îngreunat de povara anilor, autorul se apropie de ultima etapă din al său Parcurs: „Am venit pe lume îndrăgit/ De soartă și de timp călăuzit/ Și mă îndrept neostoit/ De ani și neputințe nămețit/ Spre nedoritul sfârșit”.

Timpul este asociat cu Uitarea iar în Arca timpului nu se vede decât un Pasager urcând diferite Trepte existențiale, purtând în cârcă Viața la Timpul trecut după cum însuși mărturisește în poezia În Cârca Timpului : „În cârca timpului/ am urcat/ când clipa unică de viață/ mi s-a dat./ Cu el am urcat ale existenței/ schele/ urmând al destinului/ vrere./ Tot timpul mă va purta/ sedus/ spre nedoritul și firescul/ apus”; navigând spre apus, are de străbătut un Drum: „Drum întins/ De vise nins/ Pe uitate cărări/ Până nicăieri”.

Titlurile unor volume ca: Poeme pentru veșnicie, Testament, Dincolo de timp sunt inserate în unele poezii. Din tripla poezie cu titlul Bătrânul se poate extrage portretul minimal al poetului: „Bătrânul/ văduvit de sănătate/ și de bucuriile vieții/ toate,/ Îmbrățișat de mrejele/ tristeții/ își macină gândurile/ la moara singurătății”; „Hârbuit/ și zbârcit/ de neputințe/ potopit/ cu gândurile/ cernite/ și speranțele pierite/ zilele sterpe/ le petrece/ cu viitorul tenebros/ și rece”; „Nămețit de ani/ și neputință,/ Cu nădejdi puține/ și bună-credință/ Cu poverile sorții/ purtate pe grumaz/ și pecetea vârstei/ încrustată pe obraz,/ Însingurat și obidit/ De bucuriile existenței/ văduvit,/ Cu trebuințele vieții/ în impas,/ Bătrânul își trăiește/ puținele zile/ ce i-au mai rămas”.

Există o poezie cu filon popular, de sorginte folclorică, dintre care enumerăm: Folclorică, Suflet fulminând, Suspin de cocor, Pasăre de foc, Dragoste-n ghioc, unde poetul se apleacă spre acel izvor mai curat ca lamura al creației noastre populare. Exemplificăm prin poezia Folclorică: „Foaie verde de-alior/ M-a cuprins dorul de dor/ De dusa copilărie/ Și tinerețea zglobie.// Verde frunză de trifoi/ De trifoi cu patru foi/ Norocul dacă-l găsești/ Mie să mi-l dăruiești// Cetină verde de brad/ Întâlnii un gând pribeag/ Hoinărind prin zări și lume/ Știe multe dar nu spune”.

La timpul prezent, poetul a trecut de la intensa pedagogie a învățării la înțeleapta pedagogie a singurătății, în care putem spune, așa cum am mai arătat și-n alte recenzii că scrie cu o surprinzătoare vitalitate adolescentină, cum n-a scris poate-n anii adolescenței și ai tinereții, uneori cu un optimism imprevizibil, alteori introvertit și profund, sondând zone meditative și dileme existențiale, având mereu nevoie de poezie. Drept mărturie stau poeziile: Alfabet, Educație, Scara, Lecție, Definiție unde apar noțiunile de educație și pedagogie, și poeziile: Dureri, Temeri, Sărbători cu singurătatea, Om nefericit etc. Motivul omului singur transpare din subtextul poemelor cum ar fi Dureri: „Mă doare singurătatea/ din oceanu-nstelat/ Și pata de nor/ de pe ceru-azurat./ Mă doare zâmbetul/ migdalat/ Și uitarea din visul/ furat./ Mă doare sufletul/ cenușiu/ Cu gândul însăilat,/ străveziu./ Mă doare al timpului/ mers/ Și aripa frântă a nescrisului/ Vers.”

Nostalgia locurilor natale și evocarea copilăriei nu sunt uitate de Vasile Fetescu, om din Dorobanții Botoșanilor care acum aproape 70 de ani a pornit cu mare însuflețire să soarbă lumina educației și a dragostei creștine: „Ale mele nostalgice gânduri/ se îndreaptă mereu/ spre Dorobanții/ Botoșanilor/ acolo unde/ amintirile-mi dorm/ sub cetina/ uitării” (Nostalgice gânduri)

Cinci Vreri are Vasile Fetescu în volumul Consonanțe lirice, o vrere a timpului, alta a descoperirii, a ascultării, a vederii și ultima a uitării: „Vreau să cunosc:/ nostalgia viitorului,/ înțelepciunea vidului,/ adâncul neantului// Vreau să descopăr:/ zborul gândului,/ avuția nimicului,/ logica absurdului,/ tainele neînceputului.// Vreau să ascult:/ tăcerea pământului,/ scâncetul timpului,/ Muzica văzduhului// Vreau să văd:/ lumina întunericului,/ culoarea infinitului,/ apusul veacului// Vreau să uit:/ întâmplările nepetrecute,/ tristețile nenăscute,/ visele neîmplinite,/ vorbele nerostite.”