Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 6 (126), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

CONTRIBUŢIA ARMATEI LA FORTIFICAREA MORALĂ A OSTAŞILOR ŞI A LOCUITORILOR DIN ZONA DE VEST A ROMÂNIEI MARI

Primit pentru publicare: 10 Iun. 2019
Autor: Constantin MOȘINCAT
Publicat: 10 Iun. 2019
© Constantin Moșincat, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

De-a lungul frontierei de vest au început lucrările de fortificare (1936-1940), menite să apere hotarele trase de dreptatea istorică a neamului nostru în decembrie 1918. La adăpostul acestor fortificaţii, ţara putea să-şi trăiască, în linişte şi în siguranţă, viaţa ei de muncă paşnică.

Prin adresa nr. 5457/3.10.1937, Direcţia Fortificaţiilor era anunţată despre vizita primului ministru, programată pentru 9 octombrie 1937, prilej pentru sfinţirea unei cazemate. La obiectivul nr. 22 bis ( Marghita) din Episcopia Bihor s-a oficiat solemnitatea „punerii pietrei fundamentale la lucrările de apărare ce se fac la frontiera de vest”[1] de către prim-ministrul Gheorghe Tătărescu. Comandantul Sectorului de lucru nr. 1, maiorul Ioan Bădiceanu, comunica unităţilor din subordine[2] componenţii delegaţiei militare, formate din: general Dănilă Popp, general Ştefan Căţoiu, colonel Dumitru Vasiliu, colonel Gheorghe Zaharescu, maior Teodor Ionescu şi alţi 30 de ofiţeri din cadrul Sectorului.

Pentru inspectarea acestor lucrări a venit la Oradea, pe 9 octombrie 1937, primul ministru Gheorghe Tătărescu, însoţit de generalul Constantin Ilasievici, (ministrul apărării naţionale) şi inginerul Radu Irimescu, (ministrul aviaţiei). După sosire, primul-ministru, împreună cu şefii autorităţilor bisericeşti, militare şi civile, (în frunte cu mitropolitul Nicolae al Ardealului şi episcopii Nicolae al Clujului şi Nicolae al Orăzii), au mers în comuna Episcopia Bihor, în hotarul căreia s-a făcut sfinţirea temeliilor unei cazemate şi s-a aşezat hrisovul de temelie. Slujba sfinţirii a îndeplinit-o mitropolitul Nicolae al Ardealului– venit anume în acest scop –, asistat de episcopii Nicolae al Orăzii şi Nicolae al Clujului, precum şi de un sobor de preoţi.

După actul binecuvântării lucrărilor de fortificaţii a avut loc o mare recepţie în sala cinematografului Dorian din Oradea. Seria cuvântărilor de la recepţie a deschis-o episcopul Nicolae al Oradiei. Adresându-se primului ministru, vorbitorul remarca puternica trezire a conştiinţei româneşti la graniţa de vest a ţării. Opinia locuitorilor din zonă legitima realizarea operei pentru întărirea stâlpilor de la hotare. Aceasta nu însemna, pentru neamul românesc, altceva decât constituirea într-o formă nouă, cerută de acele vremuri, a atitudinii străvechi şi specifice ale unei culturi româneşti şi creştineşti de apărare [3].

Biserica ortodoxă – care, prin strădanie şi jertfe nenumărate, a creat conştiinţe, la hotarele ţării şi a organizat rezistenţa neamului – se bucura de înalta vizită a primului ministru şi a preţioşilor săi colaboratori militari. Vizita îmbrăca, cu strălucire, o nouă întâlnire a bisericilor strămoşeşti cu autoritatea de stat, pe tărâmurile Bihariei, iar prin întrunirea înalţilor ierarhi ai bisericii ortodoxe şi greco-catolice, cu prezenţa generalilor armatei, de la cel mai înalt nivel, reprezenta un moment unic. Se dovedea, încă odată faptul că brâul de piatră şi fier se cimenta prin comuna lucrare cu al doilea brâu, al eparhiilor şi bisericilor din vestul ţării (anexa nr. 19). În discursurile lor ceilalţi vorbitori au adus omagii de loialitate faţă de tron şi ţară[4].

Gheorghe Tătărescu a mulţumit celor prezenţi pentru sentimentele de credinţă ce s-au exprimat cu atâta căldură. Manifestarea era îndeosebi scumpă, fiindcă avea loc la o margine a ţării, unde, simţul de răspundere trebuia să fie în permanenţă treaz şi patriotismul în permanenţă viu şi creator. Colaboratorii militari ai guvernului, veniţi cu scopul de a inspecta primele lucrări de fortificare a graniţelor, care se încadrau în programul de înzestrare elaborat sub îndrumarea regelui, au fost înconjuraţi cu atenţie de autorităţile civile şi religioase din zonă. Pe baza constatărilor de la faţa locului reprezentanţii guvernului au putut să păşească şi la executarea ultimului capitol din demersurile făcute în vederea sporirii puterii militare a oastei şi continuării operei de organizare şi de propăşire în siguranţă şi pace.

Începerea acestei mari opere de fortificare, în concepţia primului ministru, avea scopul slujirii intereselor apărării ţării şi deopotrivă a păcii. Tari şi armaţi, „vom dezarma toate tentaţiile – slabi şi neapăraţi, vom încuraja toate apetiturile. Prin tăria noastră alungăm războiul – prin slăbiciunea noastră îl chemăm şi îl provocăm. În împrejurările de azi, tăria înseamnă pace şi slăbiciunea înseamnă război”[5]. Iată de ce cazematele din vestul ţării aveau menirea să asigure securitatea fruntariilor, fiind considerate totodată şi cazemate ale păcii.

Cu prilejul acelei solemnităţi, care reprezentase şi un act de afirmare a puterii crescânde a statului, s-a proclamat dorinţa de a trăi în raporturi de prietenie cu aceia pe care vicisitudinile istoriei i-au aşezat, în trecut, pe drumul marilor neînţelegeri. Tătărescu îşi declarase disponibilitatea pentru colaborare cu vecinii, pentru considerarea şi apărarea păcii şi organizarea unei regiuni de convieţuire a Europei sprijinită pe respectarea dreptului şi pe armonizarea intereselor.

Vorbind într-un oraş cu importantă populaţie minoritară, premierul, luând act de loialitatea exprimată de reprezentanţii acestora, îi asigura că, în interesul tuturor, se voiau uitate nedreptăţile ce ridicaseră în trecut zidul vrăjmăşiei istorice şi călăuziţi de suflul vremurilor noi să asigure minorităţilor condiţiile necesare liberei lor dezvoltări. Beneficiind de asemenea tratament, minorităţile erau datoare să-şi împlinească cu loialitate toate obligaţiile faţă de statul român.

Întâlnirea fusese pusă sub deviza comandamentului permanent al păcii şi înţelegerii în afară şi înăuntrul vieţii statului român. Tătărescu şi-a încheiat declaraţia cu îndemnul ca fortificarea graniţelor ţării să fie opera colectivă a tuturor românilor. Opera aceasta trebuia să fie un simbol. Fiecare român era chemat să aşeze o piatră sau măcar o lopată de pământ pentru ridicarea brâului de apărare, pentru a chezăşui intangibilitatea teritoriului. Cine nu putea contribui cu braţele, trebuia să o facă cu averea -, fiecare după imboldul său, şi fiecare după putinţa sa. Astfel, socotea premierul, fortificarea frontierelor „va fi cel mai înălţător prilej pentru afirmarea solidarităţii naţionale. Îndrept acest apel către toate conştiinţele româneşti”[6]. Apelul, după cum exemplificăm în capitolul următor, a fost receptat şi urmat de români prin ampla participare la programul pentru înzestrarea armatei şi fortificaţii, la care au subscris şi minoritari din regat.

Un alt eveniment important în viaţa oştirii din Bihor este legat de prezenţa pe aceste meleaguri a episcopului Armatei. La 7 mai 1938 a sosit la Oradea dr. Partenie Ciopron, însoţit de preoţii militari: Păcurariu, Inocenţiu Ştefănescu şi de diaconul Tatulea. La gară, înaltul prelat a fost întâmpinat de episcopul Nicolae, de generalul Hariton Dragomirescu, (comandantul garnizoanei), colonelul Florescu, (prefectul judeţului), Constantinescu, (primarul oraşului), Teodor Neş, comandantul străjerilor bihoreni, ş.a. După obişnuitele prezentări, dr. Partenie Ciopron a fost condus la catedrala ortodoxă, unde, împreună cu un sobor de preoţi, a celebrat o scurtă doxologie. A doua zi, 8 mai 1938, s-a săvârşit, cu deosebită solemnitate, sfinţirea capelei militare din Cetate. Asistat de un sobor de 8 preoţi şi diaconi, Partenie Ciopron a slujit sfinţirea capelei, în prezenţa episcopului Nicolae, a generalului Dragomirescu şi a primarului Constantinescu, la sfârşitul căreia a rostit un însufleţit cuvânt, plin de învăţătură şi îndemn pentru ostaşi. Sfinţirea capelei ostăşeşti a fost pentru înaltul Ierarh un bun prilej pentru a sublinia rosturile bisericii. Episcopul îndemna ostaşii să frecventeze biserica, căci icoana, cântările, cuvintele şi gesturile preotului, întreaga atmosferă din lăcaşul sfânt, te îmbie să te rogi cu toată căldura inimii. Dintre multele învăţături ale bisericii ortodoxe, una se potriveşte „în chip deosebit pentru voi, ostaşii: ascultarea necondiţionată faţă de comandanţii voştri, bine ştiind că numai disciplina face faţă unei armate”[7]. În finalul cuvântului său, Partenie Ciopron a dat îndemnuri ostaşilor ca să nu-şi plece urechea la învăţăturile protivnice neamului şi credinţei noastre, ci să aibă veşnic înainte pilda înaintaşilor care s-au jertfit fără precupeţire, pentru a ne lăsa o Românie Mare şi liberă, pe care cu toţii erau datori să o apere.

MONUMENT VIU PENTRU EMINESCU

O experienţă, trăită cu maximă intensitate, i-a avut în prim plan pe ostaşii diviziei mureşene. De la 17 martie 1939, generalul Georgescu P. Ion[8] se găsea cu Divizia 20 Infanterie (Târgu Mureş) în Poarta Someşului, la început cu misiunea de a acoperi frontiera de nord (Tisa) şi nord-vest a ţării (defileul Someşului), apoi aşezat cu faţa la vest, pentru a organiza apărarea din Poarta Someşului, sprijinit pe munţii Bâcului şi ai Gutinului[9]. Evenimentul se petrecea în zilele când Cehoslovacia fusese invadată de germani şi unguri. Acolo, pe zonă, lucrările de fortificaţie au fost ocupate de trupele mobilizate, care au continuat organizarea terenului. În 1939, împlinindu-se 50 de ani de la moartea lui Eminescu, generalul a hotărât, ca în amintirea lui şi în faţa centrului de rezistenţă să ridice un monument viu, scriind literele numelui Eminescu cu 10.000 de brazi[10]. Concomitent cu execuţia lucrării se făceau şi pregătiri pentru momentul inaugural. Când pregătirile au fost terminate, scria generalul Georgescu P. Ion, a adunat oamenii companiei centrului de rezistenţă, pe care din aceea zi îi trecea de la facerea tranşeelor pentru apărare la aceea a unei tranşee mai puternice, care „este şi rămâne cea mai straşnică fortificaţie ce puteam ridica acolo, şi dincolo chiar de existenţa însăşi a neamului ameninţat atunci. Acolo, pe acel ieşind al culmii Gutinului, stând în repaus şi privind cu toţii Ţara lui Dragoş, îndreptaţi îndeosebi cu faţa spre Apus, am pus să se cânte pe versurile lui Eminescu şi să se spună poezii. Poeziile făceau să clocotească şi să răsune în noi mândria şi dragostea de Neam şi Ţară, ori să ne trezească sentimentele ţării din sufletele noastre”[11]. În esenţă, pe lângă mărturia de primă mână, despre acest monument viu închinat Luceafărului, generalul, în scrisoarea sa, cerea sprijin pentru a-şi revedea opera, căci o parte din averea sa morală a îngropat-o odată cu brazii în pădurea Eminescu[12].

Sergentul Vasile Buboi, comandant al cazematei Nr. 65 Cogâlnic, ne-a relatat că trăgeau “cu cartuşe trasoare noaptea şi vedeam că totul era “bătut” cu foc. Noi eram pregătiţi. Nu ne-ar fi scos din cazemate nimeni” [13], apreciere care susţine tăria liniei fortificate „Carol II” şi spiritul de luptă avântat al apărătorilor acestor fortificaţii.

Academicianul Gabriel Ţepelea mărturisea drama sa, de plutonier TR din Regimentul 1 Fortificaţii, din momentul evacuării teritoriului cedat: “Eram, în acelaşi timp, trist şi revoltat. Trist, fiindcă la douăzeci şi patru de ani îmi dădeam perfect seama de consecinţe, de ruptura cu pământul natal, cu o perioadă din viaţa mea şi a ţării, revoltat că eu alături de alţii crezusem în zidul de beton al cazematelor, în ideea de luptă, de demnitate, că mă făcusem purtătorul unei asemenea idei călcate în picioare. Dintr-o dată, parcă, ierarhia militară s-a topit. Nu mai eram decât nişte români necăjiţi, străjuiţi de semne de întrebare în acel sat unguresc de la marginea Orăzii (Săldăbagiu – n.n. C.M.). O santinelă rămasă de pază în curte sau la un tren regimentar îndrepta noaptea arma spre cer, trăgând în ciudă spre orânduirea de sus, în cea de jos, în numele anilor de concentrare, de pustiire a ogrăzilor şi livezilor de acasă, soldate cu o capitulare atât de ruşinoasă”[14].

La câteva zile de la aflarea tristei veşti a cedării Ardealului, trupele române – respectând  hotărârile Consiliului de Coroană – părăseau Oradea, retrăgându-se, cu regrete, lacrimi şi neputinţă, spre noua capitală a judeţului, Beiuş. Şi, totuşi, ostaşii au mai găsit puterea morală de a da “onorul la statuia Regelui Ferdinand Întregitorul*. Paşii izbiţi de caldarâm sunt mai aprigi ca la o victorie, transmit gliei mesajul hotărât “vom reveni”, “n-am fost înfrânţi” […] coloanele se scurg, trec prin satele româneşti spre Ceica lăsând în urma lor, la porţi, ochi înlăcrimaţi spre cer şi întrebarea: pe noi cui ne lăsaţi?”[15]. Cui i-au lăsat, ştim din mărturiile intelectualilor şi funcţionarilor români îmbarcaţi şi expulzaţi de autorităţile ungare. Cum i-a tratat ocupantul horthyst, pe cei rămaşi, stau mărturie documentele, care relatează despre intrarea trupelor în teritoriul cedat, mai cu seamă despre tragedia românilor din Ip, Trăznea, Huedin…

Atunci când propaganda ungurească a cunoscut forme agresive şi era răspândită prin locuitorii minoritari în zona fortificaţiilor, echipe mixte, formate din oameni de cultură şi ofiţeri mobilizaţi, la chemarea colonelului Petre Prodan, colindau satele, pentru a le spune „oamenilor să nu se lase copleşiţi de zvonuri, că fortificaţiile noastre sunt de netrecut, că vom rezista în cazul unui atac inamic potrivit devizei „Pe aici nu se trece!”[16]. Aceleaşi localităţi erau vizitate şi de reprezentanţii Rezidenţei regale de la Cluj, care sondau ideea schimbului de populaţii dintre România şi Ungaria. În cine era să se încreadă sătenii din Tărian, Mădăras, Ciumeghiu, etc.?

Lipsa de comunicare dintre reprezentanţii armatei şi responsabilii politici şi acţiunile paralele desfăşurate de aceştia au creat derută în rândul populaţiei româneşti, peste care arbitrajul de la Viena a căzut, ca un trăsnet. Speranţele românilor s-au năruit în săptămâna care a urmat, deoarece vehicularea numelor unor generali, care se vor  opune retragerii, au rămas doar simple zvonuri.

Vizita Regelui Carol al II-lea la Oradea, în 25 decembrie 1939, a produs o puternică impresie ostaşilor care făceau paza hotarului de vest chiar în acele zile de mare praznic creştinesc. Soldaţii au fost bucuroşi când regele a dat mâna cu ei şi a mâncat din acelaşi cazan, cu gamela, ca ei. Regele i-a făcut pe toţi să înţeleagă că greutăţile prin care trecea ţara apăsau şi pe umerii săi, că „popor şi oştire formează o singură credinţă, voinţă, gata să-şi apere moşia, legea şi pacea”[17]. Scopul oştirii nu era de a râvni la ceea ce nu-i al nostru, ci acela de a păzi cu hotărâre tot ce-i românesc.

Pregătirea psihologică făcută de armată s-a extins şi asupra populaţiei din zonă, derutată de zvonurile care se răspândeau pe toate căile. La nivelul Marelui Stat Major, prin Direcţia de Propagandă, s-au emis instrucţiunile trimise cu ordinul Nr. 11676/1940. În baza acestora s-a organizat un program de conferinţe, pentru populaţia civilă din comunele aflate în zona acestei brigăzi de fortificaţii. Temele erau susţinute de ofiţeri şi de concentraţii cu studii superioare, în limba română şi limba maghiară. Subiectele conferinţelor au fost alese în concordanţă cu scopul urmărit şi se refereau la o problematică variantă: Deosebirea între regimul agricol român şi maghiar; Drepturile istorice ale românilor în Ardeal; Drepturile minoritarilor unguri în România şi ale românilor în Austro-Ungaria; Dinastia, Patria şi Naţionalismul Român; Cum trăiesc românii şi minoritarii în România şi cum trăiesc românii în Ungaria. Conferinţele ţinute militarilor se refereau în mod deosebit la: Reguli de comportare a ostaşilor în diferite situaţii, spre a se feri de spioni; Cum trebuie luptat contra evenimentelor sociale şi iredentiste; Formarea unui spirit militar superior, în vederea unor operaţiuni eventuale războinice, pentru apărarea patrimoniului naţional[18].

Primăria Municipiului Oradea lua la cunoştinţă ordinul Marelui Stat Major nr. 60250/15.08 1940, prin care se ordona instalarea în Piaţa Unirii a cât mai multe difuzoare pentru ascultarea orei armatei, difuzate duminica de la 11.30, în scopul redresării moralului armatei şi al naţiunii. La aceste conferinţe contribuise şi memorabilele vizite canonice făcute în diferite garnizoane pe zonă şi sfinţirile de biserici militare. Cât timp a ţinut epoca concentrărilor, în permanenţă a fost prezent episcopul armatei, dr. Partenie Ciopron, în mijlocul ostaşilor, oficiindu-le servicii divine şi îmbărbătându-i. În Pastorala de Paşti, din aprilie 1940, adresată tuturor ostaşilor, din toate armele, episcopul dr. Partenie Ciopron scria: „De aproape un an de zile simţim şi noi românii urmările războiului între alte popoare şi de aici îngrijorarea ca nu cumva scânteia să ajungă şi la noi (..), Vremurile de astăzi sunt vremuri de încercare, iar pentru noi îndeosebi sunt vremuri de pregătire în vederea apărării naţionale. Sunt vremuri excepţionale şi avem datoria să facem dovada că suntem la înălţimea lor. Înaintaşii noştri ne-au lăsat o scumpă moştenire, România Mare. Câte jertfe n-a cerut România de azi? Strămoşii noştri au ridicat munţi de oase şi au făcut să curgă râuri de sânge pentru întregirea Patriei lor. Ei au semănat, iar noi suntem secerătorii […]”[19].

În zilele de 22-27 iulie 1940, episcopul armatei, dr. Partenie Ciopron, se afla la unităţile militare dislocate la Pamota, Periam, Gearmata, Caransebeş, Bozovici etc., unde oficia slujbe de câte două ori pe zi. În opinia unui distins general, prezenţa Episcopului Armatei pe zonă echivala cu „o bibliotecă de sfaturi şi predici rostite de guri profane”[20]. Este lesne de înţeles spiritul în care a cuvântat episcopul Armatei, dr. Partenie Ciopron, în vizita canonică din partea vestică a ţării, la unităţile militare de pe cuprinsul Banatului şi Crişanei, în prejma marilor drame naţionale, de cedări teritoriale.

Exemplificările noastre argumentează şi susţin adevărul existenţei unei colaborări între biserică, armată şi alte instituţii, cu scopul fortificării populaţiei româneşti de la frontiera de vest a ţării. Răspunsul românilor din zonă – că ei sunt, de fapt, aceia care stau de strajă la hotare – nu a fost ascultat de guvernanţi. Brâul de piatră şi fier, şi cel de al doilea brâu al bisericilor, însemna pentru ei siguranţa hotarelor. Prin toate manifestările religioase şi culturale conştiinţa naţională şi solidaritatea românească s-a afirmat cu putere. La toate acestea, biserica şi armata au avut o salutară colaborare.

Într-o cuvântare, din 8 noiembrie 1939, colonelul Petre Prodan, cu prilejul zilei patronului spiritual al infanteriei (Sf. Arhanghel Mihail şi Gavril), a subliniat rolul cărţilor sfinte, care „ne învaţă că există îngeri păzitori, care ocrotesc popoarele, împărăţiile, cetăţile, bisericile şi oamenii”[21]. Cu acel prilej, infanteriştii fortificaţiilor erau îndrumaţi să fie tari şi statornici în credinţă, să fie gata de luptă împotriva oricui ar îndrăzni „să ne atingă hotarele”, iar când în „sufletele voastre ar miji îndoiala, reculegeţi-vă într-o ultimă sforţare credinţa şi ultimele puteri, chemaţi în ajutor pe sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril, care vă vor ajuta cu credinţa în noi şi în ajutorul lor vom învinge întotdeauna”[22].

România interbelică avea de rezolvat la frontiera de apus două chestiuni de interes naţional: pregătirea pentru apărare a teritoriului şi ridicarea nivelului spiritual al românilor din această zonă. Pentru biserica ortodoxă construirea bisericilor de zid, în locul celor din lemn, şi-a găsit rezolvarea prin reazemul dat de credincioşi. Marea şi importanţa sarcină comună a celor două instituţii consta în zidirea şi cimentarea sufletelor, ca apărătoare a hotarelor.

Măsura în care armata, şcoala şi biserica au pregătit opera de fortificare a poporului a fost demonstrată cu prilejul mobilizării generale şi mai apoi prin rezistenţa de a nu-şi părăsi vatra de locuire. Este cert că ideea naţională, credinţa în veşnicia hotarelor a ţinut aprinsă flacăra românismului. Pentru atingerea acestor ţeluri, biserica a oferit exemplul moral al ierarhiilor şi preoţilor, şcoala a contribuit la formarea caracterelor iar armata a sporit încrederea şi siguranţa poporului.

Note:
[1] Arhivele Militare Române ()în continuare – A.M.R.), fond 5834, dos. 2/1937, f. 83-85
[2] Ibidem. Detaşament Pază, Detaşament Aeronautic, Batalioanelor 1, 5, 6 şi 7 Pionieri, oficiul Diriginte, Biroului 1, Serviciului Tehnic, Biroului Administrativ şi Serviciului Îmbrăcămintei şi Materiale. 
[3] Legea românească, 1937, nr. 20, p. 186. Soborul era compus din preacucernicii părinţi: Virgil Nistor, consilier arhiepiscop, Cornel Magieru, vicar episcop, Zaharie Moga, consilier eparhial, Vasile Popoviciu, protopopul Orăzii, Gh. Marian, confesorul garnizoanei Oradea, St. Munteanu, rector academiei teologice şi diaconul Ioan Dinu. iar răspunsurile la slujba sfinţiri apei le-a dat corul academiei teologice condus de părintele prof. C. Givulescu.[4]Ibidem. Au mai vorbit: episcopul greco-catolic Valeriu Tr. Frenţiu, episcopul romano-catolice Şt. Fiedler, protopopul Csernak din parohia Episcopiei Reformate, St. Ullmann, preşedintele Comunităţilor Evreieşti, general Sabin Banciu, comandantul garnizoanei, N.I. Mihai prim preşedintele Curţii de Apel, Dr. Ion P. Băncilă prefectul judeţului, Petre Fodor, primarul oraşului Oradea, Dr. V. Gherman, preşedintele Casei Naţionale.
[5] Ibidem, p. 178
[6] Ibidem
[7] Legea românească, 1938, nr.9-10, p. 94
[8]A.M.R., fond Direcţia Superioară Politică a Armatei, dos. 8736, f.169-172. Scrisoarea înregistrată la Direcţia Secretariat a Ministerului Forţelor Armate sub numărul 101.165/20 iunie 1955. Generalul Georgescu Pion s-a născut la 25 decembrie 1883 în comuna Zănoaga, judeţul Romanaţi. A parcurs treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent-1906, la general de brigadă-935. Ca profesor şi comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri de artilerie (1922-1928) a redactat ample cursuri, de artilerie şi armament, foarte apreciate. Despre subiect vezi: dr. Aurel Pentelescu, Constantin Moşincat, Pădurea Eminescu – centru de rezistenţă spirituală, în revista Unu,1993, nr. 51, Oradea.
[9] Ibidem, f. 170
[10] Ibidem, f. 171
[11] Ibidem
[12] Ibidem, f. 172. În anul când generalul se interesa de centrul său de rezistenţă (1955), din el mai rămăsese câteva sute de brazi, o parte s-au uscat, nefiind în perioada horthystă îngrijiţi, peste ei au crescut mesteceni, care au păstrat conturul, de aproape desluşindu-se foarte clar, iar de la 10 km după cum raporta maiorul Uba Traian, (trimis la faţa locului pentru verificări, în 1955), se vedea înscrisul, numai când soarele lumina dealul. Din cuvânt lipseau literele “CU”. Întreaga istorisire a generalului în: Constantin Moşincat, Sfânta datorie…, p. 157-172
[13] Constantin Moşincat, Sfânta datorie…,  p. 162
[14] Gabriel Ţepelea, Călătorii interioare, Editura Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1998, p. 26
* Statuia ecvestră a regelui Ferdinand I s-a înălţat la Oradea, în Piaţa Unirii, în anul 1924. La ceremonialul de dezvelire au participat regina Maria, generalul Traian Moşoiu, cel care s-a ocupat de festivităţile militare. Un bust al regelui a mai fost înălţat pe soclul din curtea localului Şcolii de subofiţeri de infanterie. Aceste simboluri româneşti au fost dărâmate de autorităţile horthyste între 1940-1944, iar urma lor a dispărut definitiv. Peste ani, la 19 august 1994, pe vechiul amplasament s-a ridicat statuia  ecvestră a voievodului Mihai Viteazul
[15] Idem, Lupta refugiaţilor din Transilvania de nord împotriva Dictatului de la Viena, în Aletheia, 1937, nr.8, p. 41
[16]Ibidem, p. 40
[17] Legea românească, 1940, nr. 1, p. 2
[18] A.M.R., fond 5418 , dos., p. 125
[19] Ibidem
[20] Ibidem
[21] Legea Românească, 1939, nr. 22, p. 305
[22] Ibidem