Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141),  Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Corespondență Andrei Ciurunga -Constantin Reabțov

Primit pentru publicare: 26 Sept. 2020
Autor: Ionel NOVAC, Cahul 
Publicat: 27 Sept.  2020
© Ionel Novac, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Corespondență Andrei Ciurunga -Constantin Reabțov

În cursul anului 2019, prin amabilitatea domnului profesor universitar Gheorghe Reabțov, unul dintre fii regretatului „Iluminist” de la Cahul, Constantin Reabțov, am intrat în posesia scrisorilor primite de tatăl domniei sale de la cea mai de seamă personalitate a orașului, poetul Andrei Ciurunga. Prieteni din copilărie și apoi colegi la Liceul „Ion Voevod” din urbea de pe Frumoasa, cei doi au fost despărțiți de vitregiile vremii imediat după absolvirea acestuia, fiecare alegând un alt drum și reușind să se reîntâlnească abia după aproape o jumătate de secol.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit însă să-i înstrăineze de tot pe cei doi, prietenia închegată de la fragedă vârstă și consolidată în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, prin parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca după un vis frumos ce fusese întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

Prin grija destinatarului și mai apoi a fiului acestuia, s-au păstrat 89 din scrisorile trimise de Andrei Ciurunga lui Constantin Reabțov, scrisori care acoperă, cu scurte intervale de întrerupere, perioada 1988 – 1997. Cea mai veche este datată 19 octombrie 1988, iar ultima scrisoare, expediată cu câteva zile înainte de trecerea profesorului și pedagogului Reabțov la cele veșnice, poartă data de 20 martie 1997. Că cei doi au corespondat și anterior anului 1988 putem afirma cu siguranță, fapt susținut și de precizarea lui Ciurunga în scrisoarea susmenționată, prin care acesta îi mulțumea prietenului său pentru cartea trimisă („Îți mulțumesc mult pt. cartea lui Gheorghe Vodă, poetul cahulean atît de plin de talent”). Din păcate acestea nu s-au mai păstrat, la fel cum nici scrisorile primite de la Constantin Reabțov sau de la numeroasele personalități culturale și literare de pe ambele maluri ale Prutului, cu care a corespondat Andrei Ciurunga mai ales după 1990, nu s-au mai păstrat după moartea acestuia și a soției sale. O pierdere importantă, atât pentru istoria literaturii române, cât și pentru cititorii și iubitorii „poetului pe schimbul căruia a înviat Hristos”.

În rândurile care urmează vom încerca să facem o sumară prezentare a scrisorilor trimise de Andrei Ciurunga prietenului său cahulean, sperăm, cât de cât utilă cititorilor. Astfel, din cele 89 de scrisori, 36 sunt scrise de mână, iar restul de 53 sunt bătute la mașina de scris. În prima parte a corespondenței predomină cele scrise de mână, dar cu trecerea timpului, din cauza acutizării bolilor la ochi de care suferea poetul, acesta va apela tot mai mult la mașina de scris. Cu excepția unor felicitări, unde așternea cu stiloul doar câteva rânduri. Sau, ca o ironie a soartei, ultima scrisoare trimisă prietenului său de la Cahul, care avea să fie scrisă tot de mână…

Subiectele abordate sunt multiple, acoperind variate domenii: evocarea unor amintiri legate de copilărie și familie, debutul literar, prieteni și cunoscuți comuni, revista „Cahulul literar”, probleme de sănătate, dorul de Cahul, proiecte editoriale, limba română, viața de zi cu zi, ba chiar și opinii cu privire la viața politică și socială a acelor ani.

„Suportul” scrisorilor îl constituie, de regulă, colile albe de hârtie, format A4, dar câteva sunt scrise pe hârtie specială disponibilă la sfârșitul anilor ´80 (mape cu câte 10 plicuri și coli de scris având imprimate diverse desene: flori, animale, obiecte etc), la care se adaugă diverse felicitări ocazionale. Însă mijlocul anului 1991 îl prinde într-o acută criză de coli pentru scris, astfel că „dispariția de pe piață a hîrtiei de scris (iar cînd apare costă 1500 lei topul, de la 100 cît era) mă face să-ți scriu pe o foaie spurcată pe-o parte, dar bună pe alta. Mi-a dat un prieten o tonă de asemenea foi și eu le folosesc și cînd trimit colaborări la reviste. Doar pentru vreo oarecare carte păstrez cele cîteva sute de foi pe care le mai am.” (29 iulie 1991).

Încă de la o primă lectură se evidențiază grija poetului pentru claritatea și cursivitatea conținutului scrisorilor, acesta parcurgându-le cu atenție de fiecare dată înainte de trimitere și făcând modificările necesare acolo unde găsea de cuviință. Stau mărturie corecturile, adăugirile, ștersăturile sau PS-urile care le însoțesc aproape de fiecare dată, făcute preponderent cu stiloul.

În ceea ce privește ortografia, Andrei Ciurunga se adaptează din mers schimbărilor petrecute în domeniu. Astfel că, după ce mulți ani folosise litera î din i, după decizia Academiei Române din 1993, în scrisorile trimise lui Constantin Reabțov (și nu numai) va trece la folosirea lui â din a, dar și a celorlalte norme impuse de înaltul for de știință și cultură (sunt, suntem, sunteți).

Trecând la formulele de adresare folosite în fiecare scrisoare, acestea evidențiază cum nu se poate mai bine strânsa legătură și prietenia care îi lega de zeci și zeci de ani („Am început cu cel mai vechi și cel mai drag prieten”, i se confia el într-o misivă din 31 decembrie 1991). Poetul i se adresează preponderent cu „Iubite Costică”, dar frecvent sunt utilizate și alte formule precum „Mult iubite Costică”, „Iubite frate Costică”, „Costică dragă”, „Costică scumpule”, „Mult iubite frate Costică” șa. Iar atunci când se adresează întregii familii, formulele sunt „Iubiții noștri Costică și Daria”, „Iubiți prieteni”, „Dragii noștri”, „Iubiții noștri”.

La fel, scrisorile sale sunt semnate începând cu „Robert”, apoi trece la „Robică” (majoritatea), „Ina și Robică”, „ Robică și Ina”, „Ina și A. Ciurunga” sau, în câteva cazuri, utilizând toate cele trei nume („Robică / Andrei Ciurunga / Robert Cahuleanu”). De regulă, acestea sunt adăugate de mână, cu stiloul sau pixul.

Referindu-se la debutul său literar, Andrei Ciurunga rememorează cu nostalgie de câteva ori acel moment emoționat din viața sa: „Așa că îți scriu abia acum, ca să-ți spun cît am fost de emoționat, citindu-mi „biografia” în revista liceului nostru. Acolo am debutat în ianuarie 1932 (exact acum 50 de ani) cu o poezie intitulată „24 ianuarie” și semnată Robert Eisenbraun. Foaia se numea „Îndrumarea Tinerimii” și era patronată de C. Radu, directorul liceului și prof. de l. română! Îți mulțumesc, Costică, pentru această duioasă reîntoarcere în copilărie!” (26 iunie 1992); „Gheorghiu[1] pomenește și de mine acolo, zicând că am fost încurajat în primele mele încercări literare de V. Hondrilă[2], fapt perfect adevărat, eram în liceu când mi-a apărut „Melancolie”, placheta din 1936, îmi amintesc textual că a scris „Poeziile spun mai mult ce va fi autorul, decât ce cuprind ele”. Păi ce puteau cuprinde altceva decât naivități, la cei 16 ani câți aveam?” (11 august 1993); „Mare bucurie mi-ai făcut cu trimiterea foii voastre, a liceului „Ion Voievod” din Cahul. „Poetul-martir” (Doamne, chiar așa am ajuns?) și-a revăzut pentru încă o clipă, cu toată intensitatea, copilăria și debutul absolut, din ianuarie 1932, la revista „Îndrumarea Tinerimii” a profesorului Constantin Radu. Era o zi de ianuarie, când am ajuns acasă pe înserat venind de la liceu, cu numărul de revistă, triumfător, agitându-l prin cameră. Îmi apăruse prima poezie („24 Ianuarie”) în publicația Liceului, semnată Eizenbraun Robert, elev clasa I-a Liceul „Ion Voievod.” (31 mai 1994).

Cum s-au păstrat poeziile sale din perioada de detenție i se destăinuie prietenului său într-o scrisoare datată 8 iulie 1991: „Mă întrebi, dragă Costică, în ultima ta scrisoare, cum s-au păstrat versurile mele din închisoare? Uite că nu-i un secret, am să-ți spun mintenaș. La Canal (1950-1954) aveam la îndemînă bucăți de hîrtie rupte din sacii de ciment cu care lucram. Le compuneam mintal (nu era hîrtie suficientă și pentru ciorne) și le treceam pe curat cînd erau finisate. Odată cu acestea, la învățau pe de rost colegii de suferință, pentru a le pune în circulație, din baracă în baracă și din colonie în colonie. Făcusem chiar un mic carnețel, ascuns în paiele din saltea. Dar la o percheziție mi s-au găsit și am dat de dracul. Au ieșit deci pe cale orală, au ajuns în țară și în străinătate, s-au citit la radio și au apărut în antologii și reviste străine. În a doua perioadă a închisorilor mele (1958-1964) în temnițe nu se găsea hîrtie. Atunci le compuneam tot mintal, băieții le învățau pe de rost (și eu de-asemenea, evident) și le coseam numai titlurile, cu ață, pe bucăți rupte din cămăși și băgate prin căptușelile unui cojocel de care nu mă despărțeam niciodată. Așa le-am scos, după care le-am transcris în caiete bine păstrate timp de 26 de ani, pînă la Revoluție.”

Valoare de document au și destăinuirile privind revista „Cahulul literar[3]”, despre care „pot să-ți următoarele: a apărut un singur număr – dar nici acela, de fapt, nu a apărut. Colonelul Dobrescu, prefectul județului, tot aștepta o aprobare de la București, ca să se dea voie să-l punem pe piață. Evenimentele de la 28 iunie 1940 au surprins revista în tipografia lui Rapaport – și nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea. Eu luasem un singur exemplar, peste câțiva ani i l-am dat lui Badiu Leu – și-a dispărut, nici el nu-l mai găsește”, avea să-i mărturisească Ciurunga într-o scrisoare datată 11 ianuarie 1990. Sau, câțiva ani mai târziu, „Ai făcut foarte bine vorbind și de „Cahulul literar” al nostru, cel din 1940. Dacă nu făceam greșeala să-i încredințez lui Badiu Leu singurul exemplar existent, acum aș fi scos niște copii la xerox și ai fi avut una și tu, și muzeul de la Cahul” (30 octombrie 1995).

Foarte bun cunoscător al limbii române („Toți vor materiale de la mine, în special careuri cu definiții în versuri, pe care nimeni în țara românească nu le potrivește ca mine. Cred și eu, după 60 de ani de poezie și 50 de ani de activitate rebusistă, mai ales când te joci cu limba română, fără să faci greșeli de sens sau cuvinte” – 21 februarie 1994), Andrei Ciurunga se arată intransigent față de cei care nu o utilizează corect: „Măi Costică, zici că ai niște eleve sîrguincioase. Nu uita să le înveți cît mai corect românește, sau să le dezveți de năravurile lingvistice proaste. Eu nu am vrut s-o supăr pe Lenuța cînd mi-a luat interviul aici, dar fata asta a început cam așa: „Îmi pare destul de bine că v-am cunoscut”. Iar mai departe cam așa: „Poeziile dvs. sînt destul de bune”. Măi, eu cînd intru în brutărie și vînzătoarea îmi spune că „pîinea este destul de bună”, nu o cumpăr în ruptul capului. În românește, „destul de” înseamnă mai puțin decît bun, sau bun cu oarecare îngăduință! La fel am constat folosirea improprie a lui „numaidecît”. Cuvîntul ăsta la noi înseamnă „imediat” sau „în foarte scurt timp”. Copiii voștri înțeleg prin „numaidecît” negreșit, sau neapărat, ceea ce nu-i același lucru. Cînd l-am întrebat pe Ionel Topală din Tartaul de Salcie: „Mai vii pe la București?”, el mi-a răspuns „Numaidecît!” (31 decembrie 1991).

Nu îl „iartă” nici pe prietenul său atunci când constată că nepoțelul acestuia nu vorbește românește: „Nepoțelul e o bomboană de băiețel – dar iarăși păcat că nu a învățat românește, cum de l-ai lăsat tu, ca bunic, pradă limbii lui Smirnov și-al altor ca el?” (14 septembrie 1992).

Ca mai apoi să răbufnească după adoptarea Constituției din 1994, care stipula revenirea la denumirea de „limbă moldovenească”: „Dragă Costică, au înnebunit de tot șefii voștri cu limba „moldovenească” și cu toate celelalte absurdități, debitate în numele unei istorii de care habar nu au. Păi să ne întrebe pe noi, care am făcut limba română cu Radu și cu atâți alți profesori cinstiți, ce-i aia limbă și neam!” (20 octombrie 1994).

La fel de intransigent se arăta și față de soarta compatrioților săi, în a căror apărare sărea ori de câte ori considera că este necesar: „Știu că mă pun rău cu toți „patrioții” de pe ambele maluri ale Prutului, dar asta nu mă supără cu nimic, atunci cînd e vorba să scriu adevărul despre soarta noastră, a basarabenilor, așa cum am trăit-o cu toții.” (26 mai 1993) sau „Măi Costică, eu nu-s chiar așa de furios pe cât par, dar să nu se lege nimeni de Basarabia și de oamenii ei, că iau foc!” (16 iulie 1993).

Chiar dacă și-a trăit cea mai mare parte a vieții departe de locurile natale, Andrei Ciurunga nu îi va uita niciodată pe cei de acasă, îi va susține mereu, le va trimite gratuit sute de volume din cărțile tipărite de cele mai multe ori pe cheltuială proprie: „… imediat ce apare[4], printre primele exemplare care își vor lua zborul din casa mea vor fi acelea pentru frații de peste Prut. Nu zic „străinătate”, pentru că m-ar pedepsi Dumnezeu!” (21 mai 1992); „Cartea[5] va fi darul meu pentru Basarabia, în anul când împlinesc trei sferturi de veac. Va avea un tiraj de 600 de exemplare, nici unul pus în comerț, ci distribuit gratuit. Vreau să trimit 100 de ex. la Cahul și 200 la Chișinău, tu ești cel mai indicat să le împarți celor vârstnici, dar mai ales tineretului cahulean, poate la bibliotecă și la muzeu câte unul.” (24 aprilie 1995); „Prin iulie, îmi apar două cărți de versuri. Una cu toate poeziile din închisori[6], strînse laolaltă – iar alta cu vreo 80 de poezii umoristice[7]! Vei primi cîte 100 de ex. din fiecare pt. cahuleni.” (17 mai 1996); „Pentru tine, în afară de cărțile cu dedicație, am mai trimis 100 ex. din „Poeme cu umbre de gratii”, 100 ex. „Versuri pentru Ina” și 150 ex. „N-aveți un surâs în plus?”, poezii umoristice, din care tu cunoști deja câteva, din revistele unde au apărut.” (8 octombrie 1996).

Așa cum am precizat, majoritatea scrisorilor sunt bătute la mașină, cauza principală constituind-o miopia avansată pe care o avea încă din anii tinereții și pe care o invocă în repetate rânduri: „Iartă-mă că ți-am scris la mașină, dar fiind mai multe de spus, ochii nu m-ar fi ajutat să scriu de mînă atîta pogon de hîrtie.” (8 martie 1990); „Caligrafia mea este serios afectată de o veche suferință de ochi și e foarte puțin lizibilă. De-aia prefer să bat la mașină, care, săraca, scrie ca lumea.” (20 aprilie 1990); „Cînd am mai multe de spus, apăi bat la mașină, că mi-e mai ușor pentru ochi să folosesc litere gata scrise de alții pe clape, decît să le buchisesc eu însumi.” (6 septembrie 1990); „Am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii.” (31 decembrie 1991); „Nu pot sta mult cu ochii la lumină, din cauza durerilor pe care le simt.” (3 iulie 1992); „Eu îmi consum puțina vedere care mi-a mai rămas scriind tot felul de mărunțișuri și de prostii, fie rebus, fie umor, ca să mai adaog o bucățică de carne la cartofii pe care îmi pot permite să-i cumpăr din pensie.” (24 octombrie 1993).

Cu timpul se vor adăuga și alte probleme de sănătate, care își vor pune amprenta asupra creației și activității sale literare: „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin. Har Domnului că pot face măcar atât și că încă mai am amândouă picioarele. Cu ochii – nu mai întreba.” (20 octombrie 1994); „Cu ochii o duc tare prost, în schimb mă simt rău și cu piciorul.” (8 martie 1995); „Alte noutăți nu prea am, decât niște dureri sâcâitoare în dreptul rinichilor, beau tot felul de spurcăciuni: ceai de mușețel și de cozi de cireșe – dar încă nu mi-a trecut” (25 august 1995); „Ți-aș scrie mai mult, dar de câteva zile mă doare al naibii piciorul, aș tot sta în pat – dar treburile nu-mi îngăduie acest lucru.” (8 octombrie 1996); „Încolo, cam zgârâiat cu sănătatea. Am și căzut zilele trecute pe gheață – și mă doare spatele cumplit, dar sper că va trece.” (11 februarie 1997).

Dar, pe lângă toate problemele cu care se confrunta, dorul de Cahul îl măcina cel mai tare: „Mi-e dor de voi toți și de tot Cahulul, deși nu mai este ca pe vremea cînd alergam ca nebunii pe șoseaua Oancea-Cahul, la întrecerea pe care cred că nu ai uitat-o.” (8 martie 1990); „Ochii și vîrsta nu mi-au îngăduit să fiu și eu la Podul de Flori de la Prut!” (8 mai 1990); „Nu mă așteptam la această generozitate din partea publicației[8] de la Cahul – singurul loc unde m-aș simți într-adevăr acasă la mine!” (6 septembrie 1990); „Ieși, măi, mai repede, cînd am să vin la Cahul o să bem un vin din acela copt la soarele Basarabiei (care începe să răsară și pentru noi), aud că de la 27 septembrie se vor suprima pașapoartele, se va trece numai pe baza buletinului de identitate. Atunci să vezi du-te-vino la Prut!” (17 septembrie 1991); „Eu nu mă pot deplasa atît de departe, nici din cartier nu prea ies, stau prost cu ochii și multe altele și mi-e imposibil să mă avînt la un drum lung și greu – oricît de drag mi-ar fi să-l pot face.” (8 iunie 1992); „Mare emoție și bucurie am avut parcurgînd pe hartă străzile din Cahul. Îți mulțumesc frățește pentru această grijă de-a mă ține cît mai aproape de voi.” (15 decembrie 1992); „E bine că bietul nostru Cahul a ajuns „celebru” datorită „Nufărului alb[9]”, de care îmi amintesc cu mare duioșie și nostalgie când îl culegeam din barcă pe fostele bălți cahulene.” (1 august 1993).

Deși ar fi vrut să revină la Cahul, pe care nu îl mai văzuse de aproape jumătate de secol („Măi Costică, oare va veni și acea zi cînd să stăm la taclale trei zile și trei nopți, la Cahul sau la București? Eu nu concep să merg acasă cu pașaport, dar dacă se va desființa această oribilă „graniță de hîrtie”, poate voi veni la Cahul și la Chișinău, unde știu că sînt așteptat de prieteni buni” – 8 iulie 1991; „…sigur, la vară tare mi-ar plăcea să trag un drum peste Prut” – 31 decembrie 1991), problemele de sănătate tot mai acute pe zi ce trece îl vor determina să se resemneze, să se împace cu soarta, crudă și de această dată, care i-a fost hărăzită: „Sper și fie frumos și-mi exprim de pe acum regretul că nu voi participa. Dar cu ochii și cu picioarele mele – mai va!” (31 mai 1994); „Eu nici într-un caz nu mă pot deplasa la Cahul, târâi prea multe păcate fizice ca să rezist la un asemenea drum. Și cât aș vrea, Doamne, să mă mai pot plimba cu tine la braț pe Regală[10] sau prin parcul despre care vorbesc în acele „amintiri”[11] pe care le aștept să apară.” (16 februarie 1997).

Am lăsat la urmă aprecierile sale privind situația socială și politică din cele două țări despărțite de apele Prutului, domeniu în care poetul se dovedește un avizat observator și comentator: „În sfîrșit, sîntem liberi! Cele două capete ale balaurului au fost retezate, mai sînt și altele, așteptăm cu nerăbdare procesele lor. Din cauza evenimentelor sîngeroase din ultimele săptămîni, am primit chiar ieri rîndurile tale.” (11 ianuarie 1990); „Am aflat de marea adunare convocată la Chișinău pentru data de 16 decembrie – și tare mă tem de vreun carambol. Au fost convocați și bucovinenii și transnistrenii, adică toți românii din afara hotarelor. Evenimentele par a se precipita, anunțînd un nou 27 Martie 1918.[12]” (2 decembrie 1990); „Am ascultat cu emoție discursul lui Mircea Snegur în parlamentul nostru.” (1 martie 1991); „Știu că azi e zi de doliu la voi. Am văzut ieri la TV scene revoltătoare din Chișinău. Aici se fac mari manifestații de solidaritate, dar cu ce vă ajută acestea? Ei strigă, ei aud! Aflu că la voi s-au introdus și un fel de cartele, noi n-am ajuns încă atît de „bini”, dar nici aici nu prea stăm pe roze.” (17 martie 1991); „Iubite Costică, sîntem foarte tulburați de emisiunea „Mesager” de ieri seară, preluată de TV-ul nostru. Am văzut mari inundații în nordul Basarabiei, case distruse, recolte definitiv compromise. Oare și la Cahul s-or fi petrecut asemenea grozăvii? Măcar pe voi să vă fi iertat Dumnezeu!” (8 iulie 1991); „Cît despre minerii noștri, ce să-ți mai spun? Sînt o masă de manevră inconștientă. Anul trecut au venit și-au spart capetele celor ce se pronunțau împotriva regimului, acum invers, au detronat guvernul și au vrut să desființeze și parlamentul și pe președintele Iliescu. Se bănuiește mîna unor eventual puciști comuniști, dar nu știu dacă se va face ceva pentru dezvăluirea adevărului. Timp de 45 de ani li s-a băgat în cap că sînt „clasa conducătoare” (cum au condus am văzut!) și acum nu le scoate nimeni prostia asta din minte.” (14 octombrie 1991); „Și la noi prețurile au luat-o la galop, nu dovedește guvernul să ne mărească pensiile, că iar nu ajung. Cred că cele mai ieftine produse au ajuns prezervativele, dar cum naiba să le mănînci?” (31 decembrie 1991); „Aici candidează ca președinte Mircea Druc, mulți îl simpatizează, dar nu are șanse. El o știe, dar cel puțin simbolic gestul său merită toată lauda.” (14 septembrie 1992); „Ministerul nostru de externe s-a arătat foarte îngrijorat zilele acesta la TV, ca nu cumva Moldova să cadă în zona de influență politică a Moscovei – și atunci – cruce la toate strădaniile celor ce vor binele pentru unii și alții dintre noi.” (23 septembrie 1992); „Pe-aici a venit o iarnă necruțătoare, care ne-a prins cam nepregătiți, nu atât pe noi, cât pe gospodarii orașului. Unele cartiere nu au nici căldură, nici gaze, unele linii de troleibuz impracticabile – ce să zic – ca la noi la nimeni, decât poate la voi. Casa noastră însă se află într-un cartier privilegiat, avem ceva gaze la bucătărie, iar în casă între 18 și 20 grade Celsius. Ina cam tremură, dar eu mă simt în elementul meu. E mai bine ca la Canal.” (21 noiembrie 1993); „Pe la noi – ger năpraznic, viscol, troiene și… Petru Lucinski, care astăzi se află în vizită în România. Voi știți mai bine, dar în presa noastră a apărut o declarație a lui Mircea Druc, prin care spunea că Lucinski nu-i mai promoscovit decât Snegur. Nenorocire ar fi fost dacă ieșea președinte Sangheli. Dumnezeu v-a ferit de-o asemenea pacoste!” (30 decembrie 1996).

Prin toate acestea, dar și alte subiecte pe care nu le prezentăm acum, fiind restricționați de spațiul tipografic, Andrei Ciurunga dovedește încă o dată cât de legat era de Cahulul natal, de oamenii săi, de Basarabia istorică, de acea sfântă țărână pe care o părăsise în urmă cu mai bine de cincizeci de ani, dar pentru care inima sa continua să bată fără încetare!

Note:
[1] Gheorghe Gheorghiu (1922-2009), poet, scriitor, istoric literar, traducător din R. Moldova
[2] Vasile Hondrilă (1902-1974), profesor, scriitor, poet, ziarist, inițiatorul ridicării primului bust al lui Ion Vodă la Cahul (1937)
[3] Vezi Ionel Novac, „Cahulul literar”, în https://luceafarul.net/cahulul-literar
[4] „Memorii optimiste”
[5] „Lacrimi pentru Basarabia”
[6] „Poeme cu umbre de gratii”
[7] „N-aveți un surâs în plus?”
[8] Ziarul cahulean „Octombrie”
[9] Festival internațional de folclor care se desfășoară la Cahul, bianual
[10] Actuala stradă „31 August 1989”
[11] Ciclul „Prin Basarabia de odinioară”, apărut în săptămânalul „Patria tânără”, începând cu 1 martie 1997
[12] Unirea Basarabiei cu România, votată de Sfatul Țării