Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Coronavirus. Coronavirus, cu gândul la Dumnezeu să nu uităm că Natura se poate împotrivi oricând Omului

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Coronavirus. Coronavirus, cu gândul la Dumnezeu să nu uităm că Natura se poate împotrivi oricând Omului

Primit pentru publicare: 23 Martie 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași – Membru Fondator de Onoare al Revistei Luceafărul
Publicat: 24 Martie  2020

© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Coronavirus. Coronavirus, cu gândul la Dumnezeu să nu uităm că Natura se poate împotrivi oricând Omului

           Am scris nu de mult că de când cu coronavirus reporterii de la revista Formula As nu mai pleacă prin lume să ne argumenteze până pe unde au ajuns dacii noştri perpetuându-ne specia, şi, mi se pare, m-am înşelat că, iată, citesc acum, şi  recomand şi cititorilor mei, un documentar,  a mai fost publicat acum zece ani, spune redacţia, şi-l republică „pentru actualitatea lui impresionantă, legată de schimbările lumii care au început,deja, să ne prindă în vârtejul lor”, şi, poate nici nu ne dăm seama, înţeleg din discursul ziaristei, Cristina Nicoleta Sprânceană, o româncă stabilită în America şi care ne vrea binele, sfătuindu-ne, să ne întoarcem cu faţa către Dumnezeu, adică cu ştiinţă şi bogăţie pe noi, dar totul cu respect pentru Natură şi pocăinţă faţă de Dumnezeu care este pretutindeni…

Relatând, două pagini, 16 şi 17 din Formula As, nr.1409, martie 2020, iar spun, nu-i fac reclamă, dar vă îndemn la citit, chiar dacă,  pe ici-colo, veţi găsi,  ca şi mine, terminologia e cam mult tehnic-filosofică, să zic, dar, pe ansamblu informaţiile ne cuceresc, că zice, ziarista care, vizând situaţia noastră –şi nu numai a românilor – cu coronavirus de care crede că într-un an-doi îl vom dovedi, adică vom scăpa de el, care a venit peste noi, să ne trezească, să ne dezmeticim, să putem răspunde că „norii de ură” care îi apar ei „peste Bucureşti” şi nu numai peste „Micul Paris”, este rezultatul că, mai cu seamă în ultimii ani,  nu prea reuşim să răspundem unor întâmplări care prea des le trăim, şi nu ştim a da explicaţiile cuvenite: „v-aţi întrebat, însă, vreodată, ce este istoria şi cine sunt cei care o scriu?- noi de la Cenaclul de la distanţă  îi spunem că în acest sens avem şi ciclul „Istorii, comentarii, miscelanea”, Antologii, iată, am ajuns la al 14-lea volum – şi răspunde cam în sensul cum  spunem şi noi, „Istoria este, poate, una dintre cele mai arbitrare, cele mai iluzorii ştiinţe, şi tocmai de aceea, orice încercare de reconstituire a istoriei oricărui popor constituie o mare responsabilitate, pe care un om cu bun simţ nu şi-o ia cu uşurinţă. Oare cât de departe poate să meargă cineva cu demonstraţiile înapoi în timp, şi pe deasupra, să mai fie şi sigur că nu greşeşte ?… Sunt ridicole tentativele unora şi altora, care încearcă să acrediteze teorii sofisticate, conform cărora ei „au fost cei dintâi”, ei „au făcut şi au câştigat toate războaiele”, şi în consecinţă, ei sunt cei care au toate drepturile şi, mai ales, dreptul de a hotărî identitatea altora”.

Cât de relativă este pretenţia unui „cel dintâi” tot românca noastră o probează, ea arată cum în 1959, o expediţie paleontologică chinezo-rusă, condusă de dr. Chu Ming Chen, a descoperit în deşertul Gobi o piatră care s-a dovedit a avea vechimea de un milion de ani şi în care era imprimată talpa unui pantof perfect asemănător  pantofilor pe care îi purtăm în ziua de astăzi, întâmplare care ridică, firesc, altă întrebare, unde, cine şi care suntem cei dintâi? De aici, şi, normal, explicaţia jurnalistei,aşa zisele ”istorii” sunt rodul unor contra-faceri, funcţie de interesele teritoriale, economice şi politice ale  celor care au nevoie stringentă nu doar de hrană şi energie, cât mai ales de dominaţie, care înseamnă, întradevăr, tot,  hrană mai bună.

Rămânând în domeniul istoriei, românca stabilită în America scrie cu privire la viitor,”deşi nimeni nu-l poate prezice cu exactitate”,  ”eu cred…într-un destin bun al României şi”…”al celor 23 milioane de oameni care, în ciuda epocilor torţionare ale istoriei prin care au trecut, trec sau vor mai trece, rămân aceeaşi oameni intelignţi, creativi, spirituali, muncitori, cu simţul umoului, răbdători şi buni”, mai ales că, măruriseşte ea, însuşi documentarul de faţă este realizat „sub îndrumarea directă a unor maeştri tibetani, care  spun că „România va fi salvată de spiritualitatea ei”. Că spun tibetanii, ”toţi oamenii de pe planetă sunt legaţi de pământ prin  nişte „fire” invizibile care fac legătura între energia teluriică a Pământului şi forţa vitală a corpului” care este viaţa organismului nostru, „fire” care vin din centrul galaxiei şi ajung la  Pământ „filtrate şi focalizate” de astre, corespondent a ceea ce este însăşi spiritualitatea căutată, mai mult ori mai puţin favorabilă indecelui de intligenţă, a clar-viziunii, telepatiei, a puterii unora de vindcare a bolilor, de rechemare la viaţă a celor ajunşi în moarte clinică, cum se discută în lumea ştiinţifică”,ne-am mai referit noi la asta.  Maeştri tibetani, insistă jurnalista, spun că pământul României, mai ales în zonele muntoase, abundă în energia de care am avea nevoie, semn al spiritualităţii necesare. Numai că, tot ei spun, oamenii planetei, între ei şi românii, ne-am îndepărtat de Natură, pe care o abuzăm cu mare iresponsabilitate, poluarea,tăierea pădurilor şi a tot ce este verde, ecologic, tot felul de deşeuri pe apele curgătoare ori stătătoare, chimizarea excesivă a agriculturii  şi roadelor ei…deşi Dumnezeu este supărat pe noi, oamenii. Este în cumpănă buna comunicare între Om şi Natură nu numai din lipsa cuvintelor convingătoare, ci şi a simţurilor la individ, văzut, mirosit, pipăit etc. Unde-i Dumnezeu, să ne împăcăm cu el?

În Biblie da, în istorie nu există „cei dintâi”, „norii de ură peste Bucureşti” – şi nu numai – au explicaţii ca să revenim „cu faţa către Dumezeu”. Notează în acest sens Cristina Nicoleta Sprânceană: „Unde s-a pomenit ca într-o ţară europeană şi într-un oraş considerat odată „micul Paris”, femeile să-şi abandoneze ori  să-şi vândă copiii fără să le pese unde ajung aceştia sau ce se întâmplă cu ei?…Pentru care motiv bătrânii trebuie să rămână fără case şi să ajungă să cerşească pe străzi? Cum este posibil ca oameni amărâţi să ajungă să-şi pună reclama la mica publicitate din ziare, despre vânzarea unui rinichi, pentru a-şi putea plăti datoriile, ori în speranţa că astfel vor putea asigura un trai mai omenesc familiilor lor?”, fără ca fii şi fiicele, nepoţii să se simtă datori cu ceva, situaţii faţă de care trebuie răspuns în faţa istoriei, a lui Dumnezeu!

„Oameni buni, în ceasul al doisprezecelea, mai întoarceţi-vă faţa către Dumnezu, căci veţi vedea ce n-aţi  mai văzut de când sunteţi, nu e  niciodată prea târziu să-ţi aduci aminte de Dumnezeu”, scrie negru pe albul hârtiei, Cristina, românca din America, în articolul ei, reeditat, şi ca să fie cât mai convingătoare, redă, ce-şi aminteşte, cum Doris, o americancă din Florida, prietenă a ei, o clarvăzătoare, încă din iunie 1989, a prezis cu lux de amănunte căderea regimului Ceauşescu, ceea ce  a indicat cu claritate şi s-a consumat exact în  luna Decembrie 1989, „semnal”  de care cei ce conduceau România n-au ţinut seama!.

Răul din noi se arată nu numai în ce sunt „norii de ură de peste Bucureşti”, privind Harta României şi „citind în Stelele de deasupra noastră”, ziarista, ea însăşi, drept o clarvăzătoare, atrage atenţia asupra punctelor energetice, foarte multe, din România, cum trebuie studiate şi înţelese, că indiferent de ce se va întâmpla cu lumea întreagă, când va veni cazul, „marea încercare”, Cutremurul cel mare, care de regulă s-a manifestat noaptea, spre dimineaţa, în viitorul nu se ştie cât de apropiat, el  va fi prezent dimineaţa, către prânzul cel mic, mărinimie a Naturii, să ne putem apăra mai eficient, cerinţă care vine şi se tot repetă la televiziunea publică, „să ne liniştească?”, cei care îşi vor păstra calităţile omului-om de fiinţă a lui Dumnezeu, identitatea şi spiritualitatea, vor continua să existe. Dar altfel. „Tot ce va trece „testul purificării”, Cutremurul ori altceva, fenomenul cosmic care „bate la uşă”, spune,  va continua să existe într-o altă dimensiune care poate fi şi sfârşitul civilizaţiei unora, deşi Dumnezeu nu vrea „moartea păcătosului”.

Atenţia la zona vulcanică la Nord de Tîrgu-Jiu „unde  a început de mult timp să se acumuleze o energie care fierbe adânc”,  care „se va manifesta în viitor sub forma unui vulcan tânăr”, întovărăşitor al celui din Vrancea.

Tot referitor la punctele energetice suntem atenţionaţi de ce ştiam şi am mai scris, „în zona Munţilor Apuseni, pe Harta României de care vorbim, apare „o fâşie foarte luminoasă… care  trebuie să fie echivalenţa unui zăcământ… unde, vor fi descoperite în viitor, nu  mai mult de doi-trei ani, zăcăminte valoroase, foarte avantajoase pentru economia României, salvarea noastră, numai că fructificarea lor va presupune „discuţii” de genul Roşia  Montană, că aşa se procedează la români.

Sunt multe lucruri  care se văd pe Harta României pentru mâine, „undeva,  în pădurile de pe dealurile care înconjoară comuna Jariştea, de pe lângă Focşani, există îngropată o mică comoară…,două lădiţe mai mari şi una mai mică, în care se găsesc vreo două perechi de paftale de aur uriaşe, podoabe femeieşti din pietre semipreţioase, gen chilimbar sau agate, monezi, dintre care unele de aur, cu o dimensiune nobişnuit de  mare, şi unele documente, câteva ceasloave legate în piele, care conţin mai multe date administrative,şi câteva suluri cu un scris”, cu valoare istorică, ce ar putea să ajungă în mâna celor care, liber, sunt căutătorii localnici de comori, dacă instituţiile abilitate nu se vor …mişca.

Sunt multe informaţiile care le conţin documentarul publicat de revistă, „v-am spus toate acestea numai pentru a înţelege că nu numai  oamenii sunt vii, ci planeta este o fiinţă vie, în „venele” căreia curge viaţă care generează toate bogăţiile de care ne folosim şi cu care reuşim să supravieţuim”, încheie povestea  sa Cristin Nicoleta Sprânceană,  ziarista, româncă rămasă în America, atrăgându-ne atenţia că există o unitate a Naturii şi a întregului Univers. Tratată cu înţelegere şi respect, Natura îţi oferă ea singură tot ce avem nevoie, contrar, desconsiderând-o, Natura – care este Dumnezeul văzutelor şi nevăzutelor –  se poate descotorosi oricând de omul incomod care sfidează ce este Pământul care îl ţine şi îl hrăneşte.

Atenţie la  ce am scris şi eu, sus, în titlu!

Ion N. Oprea, Iaşi, 2020.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.593 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5