Primit pentru publicare: 9 aug. 2017
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, UNAGE, Iaşi, master: Teorii şi practici în artele vizuale; redactor șef adj. Luceafărul
Publicat: 9 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Van Gogh şi expresia culorii

La 26 de ani începe să deseneze mai serios, la 33 îşi descoperă propriul stil, iar la 37 se sinucide. În doar 5 ani a edificat o operă enormă, comparabilă cu a artiştilor care au trăit până la bătrâneţe. Van Gogh a fost ca o stea care a luminat cel mai puternic chiar înainte să se stingă, ca o lumânare care a ars puternic şi s-a consumat foarte repede.

Van Gogh devine pictor din disperare. Viaţa lui e o continuă revoltă. La 30 de ani această revoltă ia forma artei. În contact cu mişcările franceze anterioare lui, înţelege că arta nu trebuie să fie un instrument, ci un factor de transformare a societăţii şi un mijloc de cunoaştere a lumii. În activismul general, arta este o forţă activă. Cézanne s-a dedicat cercetării senzaţiei mai mult decâ oricare altul. Van Gogh nu urmează calea lui Seurat şi Signac în tentative lor de a întemeia o nouă ştiinţă a percepţiei plecând de la autenticitatea senzaţiei. De aceea, dacă pictura lui Cézanne se află la originea cubismului, ca propunere a unei noi structuri perceptive, pictura lui Van Gogh se află la baza expresionismului. Acesta se întreabă despre felul în care se prezintă realitatea pentru cel care o înfruntă trăind în mijlocul ei.

Arta lui Van Gogh nu e impresie, senzaţie, emoţie, viziune sau intellect, ci pură percepere a realităţii în existenţa ei curentă.(1) Corespondenţa cu fratele Theo este un fenomen aparte întrucât cele mai multe date despre viaţa şi opera lui provin din cele aproximativ 650 de scrisori păstrate. În arta sa se pot descoperi semnele ramurilor artistice care vor urma. Împreună cu Gauguin, au fost primii fovişti, l-a inspirat pe Matisse, Derain, Vlaminck şi Van Dongen, dar mai ales pe expresionişti. Munch realizează şi el o Noapte înstelată. După Van Gogh pictura a devenit semn, gest creator.(2) Nu m-aş mira dacă peste puţin timp impresioniştii ar începe să cârtească împotriva felului meu de-a picta, care a fost fecundat mai curând de ideile lui Delacroix decât de ale lor. Căci în loc să caut a reda exact ce am sub ochi, mă servesc de culoare mai arbitrar ca să mă exprim puternic, scria Vincent Van Gogh în august 1888, an în care s-a stabilit la Arles după alţi doi petrecuţi la Paris, iar perioada de acolo şi-a pus amprenta pe ruptura sa de impresionism.

Peisajele lui Van Gogh sunt zguduite de emoţii, obiectele naturilor statice par a reflecta experienţe umane (durere, extaz), iar portretele sale caracterizează individul. În opoziţie cu conformismul lui Gauguin, la Van Gogh totul e conceput în mişcare şi conflicte spaţiale. Abisurile spaţiale ale peisajelor şi interioarelor sale au fost interpretate ca nişte căi psihice de refugiu, artistul fiind copleşit de neliniştea subiectivă.(3)

În Olanda a dat glas participării sale la viaţa ţăranilor, faţă de care a simţit mereu o datorie morală, prin forme aspre şi culori sumbre. La Paris, odată cu schimbarea dispoziţiei şi a manierei, i s-a luminat şi paleta. Van Gogh nu se putea mulţumi cu o estetică bazată pe datele retinei şi simţea nevoia de a transpune în artă înflăcărarea şi elanul interior. Abordează mereu lucrurile nu doar cu interes, dar şi cu tandreţe. După contactul cu Signac şi Seurat începe să utilizeze în lucrările sale mici trăsături sau puncte. Fie că pictează un peisaj sau un interior, flori sau un portret, intensifică în toate  tonurile, le saturează şi realizează o juxtapunere a complementarelor. Totodată îşi fortifică şi desenul, care a avut mereu un rol capital în opera sa şi a cărui autoritate e, pentru el, egală cu cea a culorii, pentru că astfel poate spori forţa de expresie pe care o caută.  

Van Gogh cunoaşte rafinamentul şi delicateţea în stampele japoneze pe care le admira şi din care împrumută câte ceva şi pentru arta sa. Ulterior, este considerat ca unul dintre precursorii expresionismului, iar existenţa unor tendinţe expresioniste în arta sa nu poate fi negată, dar asta nu-l conduce niciodată spre un dispreţ al frumosului pictural. Problemele de sănătate îi ameninţă periodic parcursul artistic începând din 1888, când trece printr-o primă criză psihică rezultată în urma unei dispute cu prietenul Gauguin, alături de care lucra în acea perioadă la Arles şi faţă de care se simţea foarte apropiat  prin prisma căutărilor artistice. Îşi cere internarea la azilul din Saint-Rémy, conştient fiind de problemele sale. Apoi, în mai 1890 pleacă la Auvers-sur-Oise unde, două lumi mai târziu, se sinucide. În momentele dintre crize îşi găseşte luciditatea şi dinamismul creator.(4)

Coloritul său îşi mai pierde din forţă, ritmul devine mai violent, fomele mai răsucite, dar pictorul se luptă cu boala şi dorinţa de moarte pentru a mai da câteva capodopere. Corbi deasupra ogorului este printre ultimele sale tablouri. Cerul neliniştit, întunecos se îmbină cu pământul. Trei drumuri nu duc nicăieri. Lipseşte ritmul ordinii. Prin ultimele lucrări se apropie de pictura abstractă.(5) În final, Van Gogh ne-a lăsat una dintre cele mai tulburătoare opere, una plină de trăire, de sentiment pur şi de căutate disperată a sensului vieţii. Van Gogh a dorit să exprime ceva simbolic, să pătrundă de la aparenţă la esenţă. Culoarea exprimă prin ea însăşi ceva(6), spunea pictorul.  

Noapte înstelată – un tablou-simbol

De departe cea mai celebră lucrare a sa, după care îl recunoaşte oricine, Noapte înstelată (1889), în prezent la Muzeul de Artă Modernă din New York, aparţine perioadei în care acesta se afla internat voluntar în azilul din Saint Remy şi este o demonstraţie impresionanată a modului unic de percepţie şi interpretare a naturii de către un artist care a ştiut să îşi proiecteze sentimentele asupra lucrurilor din jur. Credinţa, în care îşi pusese cândva toată speranţa, îl abanonase în această perioada dar afirma totuşi că simte o groaznică nevoie de religie şi atunci iese noaptea să picteze stele.

Artistul a pictat cerul înstelat cu un sentiment teribil în faţa măreţiei universului. Totuşi nu putem vorbi despre o efuziune spontană, întrucât planul este calculat, cu copacii profilaţi pe fundal, echilibrând compoziţia dominată de cerul înstelat. La poalele dealurilor ondulate se distinge un oraş. Stelele, neobişnuit de mari şi de strălucitoare, sunt înconjurate de o aureolă şi par că se învârt continuu, spirale de lumină străbat cerul ca nişte valuri, dând naştere unor reprezentări stilizate ale Galaxiei. Chiparoşii cu întunecimea lor transmit o senzaţie de greutate, astfel că sentimentul de mişcare nu devine copleşitor. Alături de chiparoşi, numai biserica se ridică deasupra dealurilor.

După cum spuneam, artistul norvegian Edvard Munch, la fel ca mulţi alţi artişti care i-au urmat lui Van Gogh, a fost inspirat de acest tablou şi a realizat la rândul său o Noapte înstelată, dar mai departe de concepţia post-impresionistă a pictorului olandez şi mai aproape de concepţia sa expresionistă.

Van Gogh a fost mereu preocupat să confere culorilor o valenţă simbolică şi să exprime emoţia pentru a potenţa expresia. Avea o obsesie pentru soare, de unde preferinţa pentru culoarea galben, care nu lipseşte din operele sale, dar şi pentru floarea-soarelui, care devine unul dintre subiectele preferate. Obişnuia totodată să privească lucrurile ca pe nişte fiinţe, conferindu-le umanitate, aspect foarte vizibil în Biserica din Auvers. Este precursor al Expresionismului şi Fovismului, iar prin ideea autonomiei culorii ajunge să traseze fundamentele artei abstracte. S-au aniversat recent, pe 29 iulie, 127 de ani de la moartea lui Van Gogh.

Note:

1)Giulio Carlo Argan, op.cit., p.127,129;
2)Revista Mari Pictori – viaţa, sursele de inspiraţie şi opera: Vincent Van Gogh, nr.1, p.4;
3)Werner Hofmann, op.cit., p.244
4)Luc Benois et. al.,op. cit., pp.262,263;
5)Revista Mari Pictori – viaţa, sursele de inspiraţie şi opera: Vincent Van Gogh, p.30;
6)Werner Hofmann, op.cit., p.244;