ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Crăciunul

Primit pentru publicare: 16 Dec. 2018
Autor: Titina Nica ŢENE
Publicat: 18 Dec. 2018
Editor: Ion ISTRATE

                Crăciunul, pentru noi copii, însemna carne de porc, colinde şi zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus  Hristos. Nu ne spunea nimeni. Moş Crăciun nu exista. Exista numai Moş Gerilă, care de fapt nu ne aducea nimic , că nu avea de unde. Aşa că îl ignoram. Nu împodobeam niciodată brad de Crăciun. Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le aprindea mama când dădea de împărţit.

      Porcul se tăia întotdeauna în Ajunul Crăciunului. Mama fierbea apă în oale mari. Veneau doi-trei oameni, îl tăiau şi îl pârleau cu paie. Era zarvă mare, dădeam şi noi ajutor cu plăcere. Nu ne părea rău de porc când îl tăiau. Tata ne spusese că aşa e rânduit el de la Dumnezeu, să fie tăiat de Crăciun şi el se bucură. Din carnea aburindă, mama prăjea în tigaie la foc de lemne o friptură nemaipomenită. Niciodată, în viaţa mea, nu am mai mâncat o carne aşa gustoasă. Ne aşeza la masa mică, rotundă, pe scăunele mici, scotea o varză murată din putina de lemn şi ne îndemna să mâncăm. De fapt, nu era nevoie să ne îndemne, că noi abia aşteptam. Aceasta era pomana porcului. Mama nu mânca. Ţinea post. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe uliţele satului se auzeau colindătorii. Mama nu ne lăsa. Zicea că oamenii sunt săraci şi că nu au ce să ne dea. Avea dreptate. M-am dus şi eu odată şi oamenii ne-au alungat. Eu nu m-am supărat.  Mă delectam cu zăpada care scârţâia tare şi sclipea în bătaia lunii. Unde sunt acum zăpezile? In dimineaţa Crăciunului, ne trezeam într-un miros plăcut de sarmale, caltaboşi şi friptură. Pentru prima dată geamurile nu mai aveau flori de gheaţă pe ele. Mama nu dormea în noaptea de Ajun. Pregătea bucate alese. Mie îmi părea rău că nu mai sunt pe geamuri florile de gheaţă cu care mă jucam, topindu-le cu degetul. Ne spălam pe faţă. Urma cel mai frumos ritual. Pe turtiţe mici şi rotunde din făină de mălai, scoase din cuptor chiar în dimineaţa Crăciunului, mama punea o sarma, o bucată de caltaboş şi una de friptură. In mijloc înfigea o lumânare, pe care o aprindea. Mirosul de tămâie şi plâlpâirea lumânării mă încântau nespus. Parcă mai mult decât miile de beculeţe puse acum prin pomii din Cluj. Ne duceam la vecini cu turtiţele. Mama zicea că asta e pomană pentru cei morţi. Pe mine întotdeauna mă apostrofa: „ tu să fi atentă, că eşti cam cu capul în nori, nu ştiu cu cine naiba oi semăna, să nu cazi!”. Avea dreptate. Eu cu firea mea visătoare, urmăream scârţâitul zăpezii, piţigoii, aşa că de multe ori mă împiedicam.

          Când veneam acasă, aşezam masa mare, cea de sărbătoare şi mâncam. Ne dădea voie chiar să bem puţin vin din  via noastră, fără apă şi fără chimicale. Apoi mergeam la săniuş până seara, când, cu ţurţuri de gheaţă la ochi, veneam acasă.

          Oare care Crăciun era mai frumos, acela sau acesta de acum?