Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

„Cred într-un echilibru absolut, care plutește deasupra capetelor noastre.”

Vasile Șeicaru s-a născut la 10 iulie 1951, în comuna Oancea, județul Galați. A absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport a Universității Dunărea de Jos din Galați. A fost căsătorit de două ori și are un fiu. A făcut parte din formațiile rock gălățene Atletic (1967), Group 17 (1968) și Cristal (1968-1980). A fost membru de bază al cenaclurilor Flacăra (1978-1984) și Totuși, iubirea (din anul 1990), unde a participat la peste 1.300 de spectacole. Cariera sa de cantautor de muzică folk se întinde pe durata a 55 de ani, în care a susținut peste 5.000 de concerte atât în România, cât și în alte 15 țări. A înregistrat 12 albume și un disc single, figurând pe mai multe compilații. A primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Galați (2009). Interviul următor a fost realizat la 20 iulie 2002.

– De când cânți, Vasile Șeicaru?
– Din anii ’70, cu toate că am avut încercări și înainte; în ’67, aveam deja o trupă la școala mea din Galați, cu care cântam Beatles, Rolling Stones, ce era la modă pe-atunci.

– Perioada asta te-a schimbat ca om?
– Momentul în care Puiu Crețu, conducătorul formației Cristal, mi-a propus să fiu solist vocal, în ’68, a însemnat prima mea cotitură; el a fost primul meu profesor de muzică, atunci am învățat să cânt în mod organizat și am deprins cât e de important lucrul în colectiv. După zece ani, Adrian Păunescu a trecut într-o bună zi pe la Clubul Tineretului din Galați, unde cântam cu Cristal o piesă intitulată Memento, și, la un moment dat, m-a întrebat: „Știi să cânți și folk?” Am răspuns: „Da”, mi-a spus să cânt o piesă, am cântat Colindul Dunării și acesta a fost primit foarte bine de el, după care mi-a și pus întrebarea: „Vrei să fii membru al Cenaclului Flacăra începând de acum? Dacă da, mâine ești la autocar.”

– Cam câte cântece ai scris?
– În jur de 300, dar nu toate sunt cunoscute sau merită să fie cântate; sunt și încercări.

– Există piese care nu au ajuns niciodată la rampă?
– Da, sunt multe; mai ales că, de la o vreme, scriu și versurile și, de multe ori, datorită faptului că nu găsesc ideea potrivită, renunț la piesă.

–…Și e pierdută.
– Unele sunt pierdute, pentru că nu le imprim și nu le scriu; dar mi le aduc aminte, după ani și ani, și le reiau.

– Cum le începi?
– Nu există un șablon, după cum nu există un loc sau o perioadă a zilei ori a nopții în care scriu; atunci când mă simt bine, îmi iese câte ceva. De exemplu, acum am început un nou album și m-am retras la Buftea, unde am un loc în care mă simt foarte bine; lucrez la texte și la melodii în paralel. Vor fi cântece de dragoste, de interior și de adâncime – n-am mai scris de mult așa ceva, însă mi-am zis că nu mă mai interesează modele, ci să fiu eu însumi, să mă regăsesc oarecum și să apară discul, care să rămână în timp.

– De la piesele de dragoste, ai trecut în peisajul social, iar acum te reîntorci la cântecele sentimentale; e un progres?
– Nu, a fost un compromis; am zis că trebuie să se vândă materialul ăsta. Având în vedere că am umblat de la o casă de discuri la alta și nimeni nu a fost interesat de ceea ce le propuneam, mi-am spus că trebuie să scriu mai comercial și atunci am zis: Viața-i viață, banu-i ban,/Om bogat sau simplu cetățean. Nu mă reprezintă, însă au fost învățate de public.

– Te reîntorci la cântecele de dragoste; te simți tot tânăr?
– Vârsta biologică e una, iar ceea ce vine din interiorul tău e cu totul altceva. Eu, care am făcut mult sport, mă simt mereu în vigoare și uit că anii au trecut.

– Ce va urma din punctul de vedere al creativității artistice?
– Uneori, mă gândesc că, datorită răutății oamenilor, tot ceea ce am făcut e inutil; mai sunt și zile în care sunt foarte fericit și atunci îmi dau seama că am greșit gândind astfel. Cred, însă, că publicul hotărăște. Eu nu voi umbla niciodată după o falsă popularitate; nu mă interesează, Dacă am relația cu publicul bună, dacă găsesc ecou la ceea ce fac, înseamnă că totul e în regulă; când nu voi mai găsi, voi avea puterea să mă retrag. Dar, deocamdată, este departe ziua aceea.

– Succesul tău e cunoscut de toată lumea; ai avut și decepții?
– Sigur. Pentru a rezista, e nevoie de o doză de compromis, care poate fi mai mare sau mai mică – e un procent pe care trebuie să ți-l asumi; dacă e mai mic, el trece neobsevat. Eu am făcut compromisuri de câteva ori; în ’94, am scos un disc – Implicat în social –, care a fost primit cu un interes foarte redus. Cred, totuși, că a fost o perioadă în activitatea mea care trebuie luată în seamă.

– Ce ai fi ajuns dacă soarta nu ar fi fost atât de generoasă cu tine?
– Cu siguranță, profesor de educație fizică sau antrenor de înot.

– Numește trei dintre oamenii cei mai dragi ție.
– Pe doi, îi știi: fiul meu și soția mea; pe poziția a treia, sunt părinții, pe care îi socotesc un tot unitar.

– Ce prețuiești în viață?
– Pun mare preț pe sinceritate, cu toate că, de cele mai multe ori, nu am avut parte de ea până la capăt; probabil că nici n-am oferit-o, pentru că, altfel, nu știu de ce nu mi s-a dat. Cred într-un echilibru absolut, care plutește deasupra capetelor noastre, de care are grijă Dumnezeu; nu poți face rău fără să intervină ceva. Cred în acest echilibru – nu se poate altfel.

– Definește-te în câteva cuvinte.
– Un om ca toți oamenii. Dacă există ceva dincolo de omul obișnuit, de asta nu mai sunt eu răspunzător. În momentul în care ajung în scenă, cred în puterea, în mirul pe care artistul îl primește de la Cel de sus; cineva pune mâna pe fruntea ta și îți spune „Fă lucrul acesta!”

– Ai spus într-un spectacol o vorbă pe care n-am uitat-o: „În fiecare an, trecem pe lângă data morții noastre.”; te preocupă?
– Este ciudat că trăim fără să băgăm în seamă o zi pe care n-avem cum să o cunoaștem – și e bine că n-o știm; drumul, însă, este foarte important.

Florin Bălănescu



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania