Vasile Șeicaru s-a născut la 10 iulie 1951, în comuna Oancea, județul Galați. A absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport a Universității Dunărea de Jos din Galați. A fost căsătorit de două ori și are un fiu. A făcut parte din formațiile rock gălățene Atletic (1967), Group 17 (1968) și Cristal (1968-1980). A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1978-1984) și „Totuși, iubirea” (din anul 1990), unde a participat la peste 1.300 de spectacole. Cariera sa de cantautor de muzică folk se întinde pe durata a 57 de ani, în care a susținut peste 5.000 de concerte atât în România, cât și în alte 15 țări. A înregistrat 12 albume și un disc single, figurând pe mai multe compilații. A primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Galați (2009).

Vasile Șeicaru este unul dintre exponenții reprezentativi ai muzicii folk de la noi. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 3 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Vasile Șeicaru!
– Și eu te salut!

– În ce perioadă ai activat în Cenaclul „Flacăra”?
– Am intrat în 1978 și am rămas până în 1984, cu un an și ceva înainte de interzicerea lui [la 15 iunie 1985].

– Cine erai înainte de debutul în cenaclu?
– Eram profesor calificat de educație fizică la o școală din Galați, după ce luasem și examenul de definitivat. În momentul în care am fost acceptat în cenaclu, a trebuit să aleg între cariera didactică și cea muzicală, fiindcă nu le puteam face pe amândouă; eu nu m-am jucat cu profesia, pentru că mi-am dorit întotdeauna să fiu antrenor sau profesor de sport.

– Ce a însemnat cenaclul pentru artistul care ai devenit?
– Înainte, eram doar solistul vocal al formației gălățene Cristal, care era cunoscută mai mult în mediul studențesc local; din momentul în care am pătruns în cenaclu, acesta a reprezentat locul de start al carierei mele de cantautor de muzică folk și, fără el, nu aș fi fost un nume cunoscut și nu aș fi existat ca entitate artistică. Acolo, m-am format și am învățat la școala de viață și de muncă a lui Adrian Păunescu, așa că tot ceea ce sunt astăzi îi datorez lui; până la un punct, când am simțit nevoia să plec, pentru a păși pe o altă treaptă, pe care am considerat-o superioară. Deși conducătorul cenaclului nu a fost de acord cu opțiunea mea, eu cred, în continuare, că fiecare pas pe care l-am făcut de atunci a fost un salt calitativ, fiindcă am realizat cu totul altceva, iar această libertate de creație mi-ar fi fost îngrădită pe scena aceea.

– Îți mulțumesc și își doresc toate cele bune!
– Numai bine și ție!

Florin Bălănescu