Primit pentru publicare: 15 febr. 2017
CRONICĂ DE ARTĂ
Auto: Cosmina Marcela OLTEAN, UAGE Iași
Publicat: 15 febr. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Doris Salcedo – o artă despre cei dispăruţi

În fiecare etapă a evoluţiei istoriei artei criteriile de evaluare estetică s-au adaptat diferitelor tipuri de public, claselor sociale, standardelor culturale, precum şi gradelor diferite de educaţie artistică a privitorilor, de vocabular şi mediul din care provin. John Bender susţine că pot exista criterii generale de evaluare a operei de artă, doar că acestea se aplică diferit în funcţie de circumstanţele istorice şi cultural ale evaluatorului. Cum arta s-a aflat încă de le primele reprezentări, şi în toate etapele sale, într-o continuă evoluţie, iar fiecare etapă avea ceva nou faţă de cea anterioară, este de înţeles de ce nu putem aplica un singur set de criteria evaluative pentru a interpreta şi evalua produse artistice diferite. Cu fiecare etapă, arta era alta şi de cele mai multe ori nu s-a interpretat chiar la momentul când se producea inovaţia. La fel e şi în cazul artei contemporane. Diferitele forme sub care se prezintă, subiectele reprezentărilor vizuale, precum şi modurile în care alege să comunice mesajul, toate acestea ajung să fie recepţionate de un public elitist, ale cărui nevoi estetice sunt compatibile cu scopul acestei arte. Şi totuşi, aceasta va fi apreciată diferit în baza aceloraşi criterii de membrii diferitelor grupuri, dar şi de diferiţi membrii ai unui singur grup.

Având la bază un context istoric, social şi politic pronunţat, arta contemporană, cu precădere cea conceptuală, se întâmplă să nu-şi dezvăluie scopul dacă e abordată doar din perspectivă empiristă. În încercarea de a recepţiona corect mesajul pe care un artist contemporan vrea să ni-l transmită, trebuie să recurgem la o interpretare de adâncime. În opera artistei spaniole Doris Salcedo evenimente din trecut sunt aduse în present prin intermediul unor instalaţii a căror miză e omagiul adus unor persoane dispărute. Lucrarea îndeplineşte un criteriu de excelenţă: actualitatea. Lucrările lui Salcedo au valoare istorică, relevanţă contextuală, iar mesajul e totdeauna unul pertinent.

Născută în 1958 la Bogotá, Salcedo este o artistă contemporană care realizează în special sculpturi şi instalaţii atistice, precum cele prezentate aici. După terminarea unui Master în Arte Vizuale la Universitatea din New York, artista a revenit la Bogotá pentru a preda la Universidad Nacional de Colombia. Arta sa este inspirată de experienţe de viaţă traumatice personale, în special pierderea unor persoane dragi.

Dacă Marcel Duchamp mută accentul de la obiectul expus spre gestul expunerii, Salcedo acordă egală importanţă atât modului de expunere, cât şi obiectului, care mereu are anumite conotaţii. În 2002, Salcedo a agăţat 280 de scaune de Palatul de Justiţie din Bogotá pentru a onora memoria celor care şi-au pierdut viaţa într-un război de gherilă ce avusese loc în urmă cu 17 ani. Scaunele goale erau metafora unor absenţe.

În 2003, a umplut spaţiul dintre două clădiri, locul unei foste clădiri din care au mai rămas doar ruine, cu 550 de scaune din lemn. Proiectul artistic a avut loc în cadrul Bienalei de la Istanbul pentru a evoca masele de migranţi evrei şi greci, evacuaţi cu forţa, dar care au stat la baza economiei globale.

Salcedo recontextualizează şi alterează proprietăţile fizice ale obiectelor şi caută mereu să evidenţieze lipsa, golul sau să umple golul. Scaunele dispuse într-un mod haotic exprimă tensiunea fizică şi psihică a persoanelor dispărute. Un detaliu interesant este că faţada clădirii din scaune e plată, în ciuda dispunerii haotice.

Când o persoană dispare, totul devine impregnat de prezenţa acesteia. Fiecare obiect, ca şi spaţiile, devin o amintire a absenţei, ca şi cum absenţa ar fi mai importantă decât prezenţa, explica artista, iar acesta e crezul artei sale. Instalaţiile sale fac adesea referire la fragilitatea umană. În lucrarea A Flor de Piel (2011), artista şi echipa sa au lucrat cu multă grijă până au cusut una de alta sute de petale de trandafiri roşii, special tratate chimic pentru a-şi păstra culoarea şi a deveni flexibile. Petalele formează un mare giulgiu şi ocupă o încăpere de galerie. Titlul e o expresie spaniolă ce nu se poate traduce cuvânt cu cuvânt, întrucât îşi pierde sensul. Fragilitatea devine esenţa lucrării. Văzută în lumina unui război civil din Columbia natală, lucrarea are rezonanţe politice.

Salcedo a creat A Flor de Piel în timp ce făcea cercetări despre o asistentă medicală torturată până la moarte în Columbia, al cărui trup dezmembrat nu a fost niciodată găsit. Artista a descris lucrarea ca pe un omagiu adus acestei victime, precum şi altora care au fost afectate de violenţă. Punând împreună petalele se aduc la loc toate părţile dispărute. Lucrarea emană o tensiune şi o relaţie între frumos şi oroare. Prima reacţie în faţa covorului din petale de trandafir poate fi aceea de delectare estetică şi poate inspira romantism. Textura petalelor trimite la aspectul epidermei, la simţul tactil şi totodată la conştientizarea durerii victimei, întrucât covorul de petale are culoarea pielii maltratate. Gestul de a coase petalele una de alta este sinonim cu gestul umanitar al asistentei care tratează răni. Lucrarea e o ofrandă adusă celui dispărut. O variantă mai mică a lucrării face parte din colecţia permanentă a Muzeului Guggenheim.