Prof. Vasile Popovici
Membru LSR – filiala Iaşi-Moldova

 „Orice s-ar spune, în şirul de secole, de la poeţi poţi şi ţi-e îngăduit să aştepţi impulsu-rile în stare să reaşeze omul în inima universului, să-l abstragă pentru o clipă din aventura sa distrugătoare, să-i aducă aminte că există pentru orice durere şi orice bucurie din afară un loc care se poate desăvârşi la infinit, un loc al hotărârii şi al ecoului”. (André Breton)

      Un loc al hotărârii l-a dobândit prin talent şi trudă asiduă, poeta Maria Ileana Belean căreia i se poate încredinţa atestat de consacrare pe arealul literaturii române contemporane. Dacă nu e imposibil, atunci e anevoioasă această escaladare spre vârf de Ciomolungma, nu oricui accesibilă. Asemenea alpinistului, e nevoie de cutezanţă, de mult „antrenament”, de motivaţie, dar înainte de toate de darul dat în datumul tău: îl ai, ori nu-l ai; dacă-l ai, atunci, străduieşte-te să îl foloseşti spre un ţel, un scop, un sens, căci:
„orice om cuminte face ceva în vederea a ceva, şi acest ceva este o limită, căci scopul este un hotar.

Atunci, dacă există un astfel de scop ultim, este exclus un proces de devenire la infinit, iar dacă nu există un asemenea scop, nu va mai exista cauza finală”(Aristotel, – Metafizica, Editura Academiei R.S.R , Bucureşti, 1965, pag. 97).

Poeta Maria Ileana Belean îşi deshide volumul cu poemul „Îngerii urcă la cer”, poem de titlu; nu pot apercepe motivaţia care a îndemnat–o să–şi numească poemul, aşa, bănuind doar o substanţială încărcătură conotaţională şi o simbolistică aparte, până la subliminalul eului, greu de ajuns şi inuit.

      Cititorului grăbit ori neavizat ori puţin elevat, îi poate scăpa nuanţa, simbolul, conotaţia, ideea, esenţa, lecturând cu oarece neglijenţă pe care nici el însuşi nu şi-o bănuie că ar sălăşlui în el. 

De teama unui fiasco ingrat, nu m-aş încumeta la a-mi face părere.

     Şi totuşi, calitatea mea de fidel cititor al poetei, mă–ndeamnă la reflecţie.

      Îngerii urcă la cer pentru că acolo e locul lor, nu printre pământenii care au adunat în ei tot răul universal, printre oameni care se hăituiesc între ei, se autodevorează precum furnica buldog şi se plâng apoi de durere, întristare şi suspin, – cum ar zice sacerdotu’, – dom’ popa.

De acolo, ei ne veghează şi ne zâmbesc. Dacă vor; dacă pot, dacă au cui, dacă au pentru ce şi cine.

      Primul cuvânt din prima poezie a volumului este „singurătatea”. Dacă n–aş fi citit în prealabil cartea, s-ar isca în mentalul meu, nu o întrebare, ci o precipitare de a evalua eronat acel ceva din citatul de mai sus al lui Aristotel.

     Volumul, odată început, te duci cu lectura până la capăt; ajungând la capăt, simţi nevoia de a continua cu volumul al II-lea pe care, neavându–l, mai citeşti încă o dată, iar oricine ştie că o lectură reluată, adaugă noi frumuseţi, redescoperind ce nu ai reuşit din prima.

     Şi mai descoperim o poetă autentică ce scrie bine, o poetă care încearcă consacrarea, a cărei operă să se înscrie în circuitul de valori, în axiologia artei.

     Volumul de poezii „Îngerii urcă la cer”, – lăsaţi–mi părerea neştirbită – , este un manual lirico-epico- erotico-filozofic, acceptând părerile pertinente ale distinşilor cititori ce vor foileta, motivaţi de actul culturii de care neamul nostru are atâta nevoie, ca de aer, apă, foc, pământ, – grecul numind elementele, – apeyron.

               Primul tristih al poemului mi-a fost ca primele fire desfăşurate de pe suveica Penelopei, încercând să–şi ţese pânza.

             Al doilea tristih începe cu „azi”; un azi perpetuu, un azi care vine din viitor, aducând cu el mistere pe care le vom, ori nu, descifra, care vine ca un oracol al sibilinelor, neputincioşi a ne împotrivi, ca un joc al stereotipiilor, în care inefabilul, inexorabilul se va produce, ca o sentinţă divină, irevocavilă şi fără drept la recurs.

„zilele ascund//la pieptul rănit//cununa de spini//a mai trecut o noapte//de atâta alb//îngerii urcă la cer”.

           Într-o lume bezmetică care simte zvonul de apocalipsă, îngerii trebuie să urce, iar noi vom coborî în dedesubturi, de unde vom da ori primi un telefon cu „număr de interior”, – cum spunea regretatul Adrian Păunescu.

      Poeta abordează responsabil, marile probleme ontologice la care nu vom primi vreodată, în viaţa asta, răspunsuri la întrebările pe care şi le pune poeta, cu obsesie până la obstinaţie.

Poeta iubeşte viaţa până la sublim, până la propria-i risipire în eul ei, înainte de toate, fiind o extrovertită.

„dragostea// ar trebui să fie sculptată sub pleoape//pentru a nu fi oarbă”. Iată o imagine poetică ce nu ar fi putut închipuită în mentalul meu!

Verbul „ a fi” revine ca un leitmotiv într-o confesiune de credinţă:

„există iubire//în dimineţi evadate din noapte//în lumina care deschide uşa spre tine de iarbă”.

„există iubire în anotimpuri//am strâns iubire//din felinare aprinse de margini de drum”.

Ca o neîmplinire în viaţa asta, se leagă speranţa:

„poate-ntr-o altă viaţă//mă chemi să intru-n dorul tău//să am de unde curge veşnic”(Există viaţă)

Lectura poemului „izvorul ce aprinde neruşinat felinare” îţi lasă prelinsă lacrima pe obraz, chipul bunicii fiind o acuarelă de o cromatică curcubeică. Aş aduce în pagină întreaga poezie, dar las cititorului plăcerea de a lăcrima.

Selectez doar:

„cu riduri şi privirea caldă//bunica//îmi taie gândurile//…

 „mi-e dor//de inocenţa rămasă lângă salcâm//

nu ştiu să mă găsesc printre flori//…

„chipul de pe piatra de mormânt//nu mai păstrează albul căldurii//zâmbeşte blând, ca un şaman care şi-a încheiat”.

„– bunico//toate crengile s-au prăbuşit//

nu mai ştiu sădi pomi”.

Şi-am lăcrimat şi eu.

Poemul „ce gust are azi neprevăzutul” este în acelaşi timp şi o întrebare neretorică pe care şi-o pune poeta; despre gustul neprevăzutului de ieri, nu mai ştim nimic.

Desprinderea de „acest eu” pentru o  simbioză cu un alter ego: „un sentiment de beatitudine mă face nemuritoare//pentru o  zi//pentruu o clipă// – versuri ce-mi amintesc de Hyperion al lui Eminescu, ori de Demonul lui Lermontov, ori, – ca să mă deconspir, – de Lucifer al meu,  poem de 202 strofe, în curs de apariţie, încercând a întregi o trinitate născută…de nimenea născută.

Universul poetic al Mariei Ileana Belean e cât un univers.                        

Poeta stăpâneşte atât figurile de stil, – tropii – , cât şi figurile de cugetare, de sintaxă poetică. Aş aminti, în frecvenţa folosirii, câţiva dintre tropi: epitetul, metafora, prosopopeea, comparaţia, dar şi sindetonul şi  asindetul, elipsa, interogaţia ori exclamaţia retorică, ca mijloace poetice de care se folosseşte orice poet.

   Epitete: „amurgul însângerat”, „seri albe”, „alb poem”, „frunze rănite”, „gândul aspru”, „liniştea duioasă”, „visul înfiorat”, „lacrima împietrită”, „aerul sculptat”, „vorbele şuierate”, „degetele oarbe”, „ramul adormit” ş.a.

  Metafore: “adăpostul zorilor//se clădeşte//

secetă de cer//în fiecare stâncă; „pădurea de cuvinte nespuse”; „cuvântul//zidit întors în vorbe flămânde//; „adierea care închină firul de iarbă//din vasul de lut; „pe creştetul efemerului//se aşterne lumina”.

Personificări: „seara îşi întoarce privirea”; „suspinul se face fluture”; „îndoiala se zbate în plasă”; „sărutul izvorăşte”; „chiciura//cu mâna cumpănă//întinde pânza”; „timpul//mângâie trupul//în care pulsez”; „minciuna bate din palme”; „timpul se dezbracă de timp”; „soarele//tremură de frig”; „înfloreşte lutul”;ş.a.

      Fire sensibilă, atentă la rosturile firii, cu mesaj direct ori subliminal, poeta Maria Belean dă sens şi scop şi ţel trecerii omului prin timp, lăsând testament urmaşilor că trebuie să lase în urma lor o urmă care să placă Dumnezeului ei şi-al nostru.

Ne-am interceptat virtual, în speranţa că într-o bună zi o voi îmbrăţişa-o concret şi prieteneşte.