Cronică la romanul Fluturi – vol. I, de Irina Binder

Cartea autobiografică scrisă de Irina Binder începe cu o autodescriere destul de reuşită (pag. 5), menţionându-se calităţi şi defecte, chiar dacă repetiţia expresiei „Sunt un om” trădează o anumită stângăcie artistică şi o anumită admiraţie pentru propria persoană. Ar fi şi câteva contradicţii care evidenţiază incapabilitatea personajului principal de a comunica limpede cu ceilalţi („sunt un om respins, neînţeles, judecat” etc., dar care „are nevoie de pace interioară, de echilibru”; două afirmaţii care se contrazic, întrucât un om care caută pacea interioară, echilibrul, nu ajunge în situaţia de a fi respins, neînţeles, el având o atitudine pasivă, detaşată, paşnică, înţeleaptă). În linii generale, dincolo de contradicţiile specifice tinerilor neînţeleşi de oamenii maturi, care se victimizează adesea din dorinţa de a atrage atenţia asupra lor, introducerea pare plauzibilă pentru un jurnal adolescentin, mai puţin pentru un roman care se vrea a fi de calitate.

Însă, poezia „Eu” (pag. 7) este o catastrofă, nerespectând regulile versificaţiei clasice (metrică, rimă), chiar dacă se vrea a fi o poezie în dulcele stil clasic. Autoarea încearcă rima încrucişată, dar dă în majoritatea cazurilor rateuri grave, iar rimele de la sfârşitul versurilor sunt forţate, scrise după ureche, demonstrând o lipsă crasă de cultură poetică. Nu este suficient să foloseşti ultima literă sau ultimele două litere dintr-un cuvânt pentru a crea o rimă onorabilă. În plus, folosirea aceloraşi părţi de propoziţie la rime şi excluderea rimelor combinate demonstrează lipsă de imaginaţie, lipsă de lectură şi vocabular limitat (vocabularul limitat se vede şi din conversaţiile între personaje). Poezia pare scrisă cu sufletul, dar este o ofensă adusă poeziei adevărate.

La începutul propriu-zis al romanului, a cărui acţiune începe în preajma Crăciunului, sunt alte contradicţii care demonstrează că personajul principal este foarte confuz în ceea ce priveşte sentimentul pur al iubirii. Irina e atrasă de fostul ei iubit, Robert, acesta fiind adoptat în copilărie de familia actualului ei iubit, Matei, în urma unui accident de maşină. Însă Irina si Matei erau într-o perioada de pauză, în care trebuiau să-şi reevalueze relaţia, iar îndreptarea atenţiei Irinei către Robert ne face să ne punem primele întrebări despre moralitatea acestei tinere femei. De altfel, Irina se vede că nu şi-a însuşit corect lecţia pe care i-o oferise tatăl ei… sau poate că nu a luat-o în consideraţie atunci când acesta i-a spus să-şi păstreze sufletul curat şi să nu primească pe oricine înăuntru (pag. 15). Autoarea recunoaşte că a primit în sufletul ei pe oricine, ba chiar că ceilalţi au năvălit cu tot felul de minciuni şi te iubesc-uri pline de ipocrizie, ceea ce denotă că ori nu ştia să se protejeze, ori a vrut să profite la maxim de ieşirea în decorul dorinţelor carnale. Culmea este că autoarea, care pare confuză în ceea ce priveşte iubirea şi doreşte să se ierte pentru greşelile din trecut, ne spune (la pag. 19) că încă de la 17 ani „eram o fată modestă, cu aşteptări realiste” care „cântărea bine fiecare lucru făcut şi fiecare decizie”. Aceste contradicţii între paragrafe ne îngreunează din ce în ce mai mult lectura, personajul principal fiind un fel de „ruletă” care vorbeşte despre sine aşa cum cade bila pe disc, având un caracter foarte schimbător. Cu alte cuvinte, haos. Un haos periculos pentru cititorii sensibili care caută răspunsuri despre viaţă în această carte. Dar tot Irina ne dezvăluie că Matei, atunci când l-a cunoscut, avea o afacere proprie care-i aducea venituri considerabile… Matei, în acest caz, pare numărul câştigător.

Acţiunea romanului, derulându-se înapoi în timp, continuă cu episodul de la o discotecă în care Irina se întâlneşte cu Matei şi Robert, în timp ce ea era însoţită de Simona, una dintre prietene. Dar Irina era cu gândul şi la o persoană necunoscută care o suna în fiecare zi. Matei, care află şi el numărul de telefon al Irinei, aruncând cu bancnote verzi în stânga şi-n dreapta, o sună pe aceasta şi, după mai multe conversaţii, ajung să se îndrăgească. Apoi, cu aerele unui tip stăpân pe situaţie, o invită într-un restaurant din Poiana Braşov, iar pe timpul discuţiei îi laudă tatăl pentru educaţia pe care i-o oferise. Dar răspunsul Irinei ne ia un pic prin surprindere: „tata şi-a dedicat tot timpul şi toată energia ca să mă educe. Îţi dai seama că nu a reuşit tot ce şi-a propus.” (pag. 36). Irina acceptă cu lejeritate invitaţia în vila lui Matei, iar apoi în casa părinţilor lui Matei din Snagov. Nu ştim dacă familia ei care trăia în Germania ştia de aceste escapade şi nici nu ştim dacă era o fată întreţinută. Ştim doar că Irina a plecat la Snagov. Din dorinţa de a intra în dormitorul lui Matei, aceasta intră pe întuneric în dormitorul lui Robert, lăsându-se mângâiată şi sărutată (incredibilă confuzie, să nu-ţi recunoşti fiinţa de care eşti îndrăgostită; iar toată scena mă trimite mai degrabă cu gândul la traiul în promiscuitate). Secretul confuziei rămâne păstrat, iar peste puţin timp Irina ajunge să facă amor cu Matei. Dar Matei îi lasă un bilet în care o roagă să nu se îndrăgostească de el. Confuză şi naivă, Irina se întoarce acasă, fiind condusă de Robert, care se comportă în această carte ca adjunctul lui Matei. După ce se despart, Irina intră în discuţie cu prietenul ei necunoscut şi îi povesteşte toate aventurile intime. Apoi Matei o caută din nou pe Irina, spunându-i să uite de acel bileţel, şi cei doi îşi continuă aventura pentru mai multe zile. Într-un final, Matei îi propune Irinei să se mute definitiv la Snagov. După ce se acomodează cu viaţa de la Snagov, Irina intră de mai multe ori în discuţie cu Robert, creându-se între ei o anumită chimie. La un moment dat, Irina doreşte să se întoarcă pentru puţin timp la Braşov, iar Robert o însoţeşte. În acest timp ajunge să-i povestească despre fostul iubit, Rareş, care murise într-un accident, dar şi despre un profesor apropiat sufletului ei, pe care ajung amândoi să-l întâlnească ceva mai târziu. Pe urmă se întorc la Snagov.

În ciuda faptului că Irina declară în repetate rânduri cât de mult îl iubeşte pe Matei, ea devine din ce în ce mai curioasă în ce-l priveşte pe Robert. Matei are de făcut o deplasare în interes de serviciu la ferma sa din nordul ţării şi le propune amândurora să plece într-o excursie pe durata absenţei sale. În felul acesta, Irina şi Robert ajung să doarmă în aceeaşi încăpere dintr-o pensiune, iar Irina declară că „simţeam o nevoie nebună de a mă apropia de el, de a-l atinge, o atracţie fizică extrem de puternică” (pag. 89). Remarcăm atitudinea ciudată, cam lipsită de seriozitate, a unei tinere femei îndrăgostită până peste cap de fratele vitreg al lui Matei: „Îmi imaginam tot felul de scene în care eu şi Robert ne apropiam şi făceam dragoste”. Aceştia ajung să practice jocuri nupţiale, dar fără finalitate. A doua seară, Robert îi povesteşte Irinei despre o prietenă de-a sa, iar Irina adoarme cu gândul la Matei. În cele din urmă se întorc la Snagov.

Ca şi când Matei nu mai făcea parte din peisajul iubirii, Irina îşi îndreaptă toată atenţia asupra lui Robert, cu toate că trăiau cu toţii în aceeaşi casă. Se îmbrăţişează, îşi scriu bileţele şi apelează fiecare la tot felul de flecuşteţe pentru a se băga în seamă. Deodată Irina confundă iubirea pură cu responsabilitatea, făcându-ne să ne îndoim încă o dată de valorile ei morale: „Aveam o mare responsabilitate de a ţine la distanţă un om care se îndrăgostise şi de care mă îndrăgostisem” (pag. 105). Responsabilitatea însă nu o opreşte să se lase din nou mângâiată de Robert, iar după acest episod se îndepărtează de Matei, nemaidorind să facă amor cu el.

Într-una din zile, Irina află că Matei fusese la o petrecere, însoţit de o altă femeie. Se supără şi doreşte să se întoarcă la Braşov. Robert se oferă să o conducă cu maşina, aşa cum o făcuse şi în dăţile precedente. Apoi Irina se hotărăşte să plece la părinţii ei din Germania, urmând să fie tatonată de la distanţă de Matei şi Robert. Până la urmă, Robert se decide şi pleacă în Germania, pentru a o vedea pe Irina. Urmează alte confuzii în mintea şi în inima Irinei, neştiind între cine să aleagă. Robert venise să o aducă înapoi la Snagov şi până la urmă reuşeşte să o convingă. Chiar dacă alege să se întoarcă, Irina continuă să fie confuză, starea fiind descrisă chiar de ea însăşi: „Încercam să-mi dau seama de ce alesesem să mă întorc. Era, oare, pentru Matei? Sau Matei era doar un pretext, iar eu îmi doream să fiu aproape de Robert?” (pag. 138). Pe urmă, Irina începe să se simtă captivă în relaţia cu Matei, în timp ce Robert încerca să-i facă toate plăcerile. După perioada în care s-a simţit captivă, a urmat o altă perioadă în care Matei era mai mult plecat de acasă cu afacerile sale personale. Robert, care nu putea avea acces la preţiosul trup al Irinei, o aduce pe Luminiţa în casă, iar Irina începe să fie geloasă. Gelozia Irinei fu atenuată când Robert veni sub plapuma ei şi dormiră împreună până în zorii zilei. Oricum, gelozia se dovedi a fi nejustificată, deoarece Luminiţa era bolnavă de cancer, iar Robert nu făcea decât să o susţină, aceasta fiind cea mai bună prietenă a lui. Imediat, în viaţa sentimentală a Irinei mai apare un personaj, Angel. Dar ea continuă să fie indecisă, nevoindu-l nici pe acesta. Pe urmă, în viaţa lui Robert apare Alexandra. În clipa în care Irina îi surprinde pe Robert şi Alexandra făcând dragoste, aceasta suferă şi se apropie mai mult de Matei. Dar după o vreme urmează o nouă repriză de mângâieri şi sărutări cu Robert, coroborată cu alte episoade de confuzie sentimentală. Spre finalul cărţii încep certurile, Irina reproşându-i lui Matei că acea viaţă nu era cea pe care voia să o trăiască şi aşa mai departe. Dintr-o dată, ea spune că „am fost crescută cu valori, nu vreau să mă transform” (pag. 237). Cam târzie această constatare, ar spune unii. Apoi urmează disperarea lui Matei, care nu vrea să o piardă pe Irina şi îi rupe paşaportul, buletinul şi certificatul de naştere. Evident, urmează şi consolarea tandră a lui Robert. La acţiunile lui Matei, răspunsul Irinei a fost următorul: „Eram atât de ofticată şi de tensionată, încât nu-mi doream decât să mă răzbun, să-i terorizez şi să le fac viaţa imposibilă. Şi cum nu duceam lipsă de imaginaţie, ei aveau să înfrunte multe. Câteva zile i-am ţinut numai la dispoziţia mea, am făcut tot posibilul ca mesele să conţină doar mâncăruri care nu le plăceau, făceam gălăgie multă, dădeam muzica foarte tare, dis-de-dimineaţă, trezindu-i pe toţi. Mă purtam ca o nebună într-un azil, iar ei suportau cu stoicism totul, spre mirarea şi disperarea mea.” (pag. 245). Pentru ca, la final, întreaga trupă să se aventureze într-o călătorie spre Plaiul Foii, pentru binemeritata lor linişte, dar şi pentru liniştea cititorilor obosiţi de atâta lectură obositoare, enervantă şi lipsită de substanţă.

Am citit mii de cărţi la viaţa mea, iar Fluturi Vol. I, de Irina Binder este una dintre cele mai slabe. O carte plină de dialoguri fără profunzime, în care confuziile personajului principal şi contradicţiile dintre paragrafe umplu paginile fără rost. O carte din care nu ai ce învăţa, o carte care nu face apel la conştiinţă şi înaltele valori umane. Poate că singurul mod în care atrage atenţia este felul în care fluturele zboară din floare în floare, până când rămâne fără aripioare.

Ionuţ Caragea, 9 decembrie 2014