Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CUFUNDAREA ÎN SUBREALISM

Manole,,GeorgePrimit pentru publicare: 18 mai 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef

 

 

 

CUFUNDAREA  ÎN  SUBREALISM

Destul de provocator, Justin Dumitru vine  către cititori cu un nou volum care se intitulează „dinţii care scrâşnesc Picture3refuzul” (Editura „Charmides”, Bistriţa, 2015). Gândul te-ar putea conduce către existenţa unui mod de a gestiona, prin poezie, o anumită formă de furie, una de formaţie structurală, care ar viza permanenta stare de inegalitate între anumite grupuri, aspect deloc de neglijat.  Dacă în primul volum, altruist convins, s-a risipit  în particule „justiniene”, acum caută să le regăsească pentru a se recompune în mediul subrealist  al existenţei sale, imortalizându-se în fotopoezii de un psihologism şi un descriptivism remarcabile: „ce ai, de ce eşti abătut?” mă întreabă mama, / „nu am nimic” rup bucăţele mici de pâine şi / le arunc sastisit în farfurie.” / „un vin bun, ai un vin bun?” tata se ridică / şi desface ultima sticlă prăfuită de pe raftul / de sus. îmi pune două cuburi de gheaţă. / mă priveşte din nou şi mai aruncă încă trei după / care o strânge bine şi o îndeasă la loc printre / provizii de sărbători. / „nu eşti bine, nu?” mă întreabă tata blajin. / „nu!” şi mama îmi studiază geometria mâinii care / cuprinde paharul şi ochii care dospesc de revolte / şi barba care îmi creşte tot mai mult pe zi ce trece / şi cutele frunţii care trosnesc ca vreascurile pe / un jăratic al spaimelor închise din prima zi.”

Poeziile din volumul acesta refac un sentiment al deprivării, sentiment ce se aude ţipând tot mai accentuat printre cuvintele aşezate în text precum fulgii de zăpadă supuşi capriciilor vântului. Ele sunt când asemenea unor câmpii albe ce sugerează liniştea, când asemenea unor troiene neregulate. Şi asta fiindcă poetul s-a tot săturat să asiste la uciderea mută şi necruţătoare  a spiritului uman, la starea de abandonat undeva la marginea poeziei sau la deprecierea tradiţionalelor canoane feminine. Până şi femeia,  marea salvatoare a bărbatului, nu-i întinde o mână: „când plec de la tine zăbovesc ore în şir printre blocuri, / setat pe deep mood. cu mâinile afundate în palton derulez / replicile tale menite să mă alunge o bună perioadă de timp, dar nu suficient cât să renunţ. niciodată   nu îmi dai lovitura /  decisivă, niciodată nu te cureţi de mine şi de fiecare dată / te întâmpin cu aceeaşi privire străină care încearcă / să scormonească în tine. când ajung să te prind în sfârşit, / te dai lovită şi te culci pe deşertul memoriei şi începi să-ţi plângi / jocul şi fuga de sentimente.”

Venind dinspre pictură, subrealismul a fost preluat şi  de poezie. El nu a fost adoptat ca un moft, cât ca o necesitate. Poezia experimentală  îşi dorea o maximizare a imaginii, regăsindu-se în principiile pictorialităţii şi figurativităţii subrealiste. Ideea trebuia scrisă în forma ei brută,  fără pic de filon brâncuşian, un finisaj spre perfecţiune  nu-şi avea rostul dacă şi aşa creează impact emoţional.  Nimic nu se supune unei ideologii, unui canon, unui curent, totul pe descrierea imaginii surprinse în clipa trăită. Justin Dumitru depăşeşte tendinţa de izolare a viziunilor interioare şi le pune, totuşi, într-o relaţie bijectivă cu realitatea, poetul privind viaţa din două mari perspective, una observaţională, dată de subrealismul asumat, conştient sau nu, ca sistem compoziţional, şi una poetică, supusă acelor sclipiri impuse de viziuni picturale: „prima zi din martie îmi pun ordine în gânduri / scot cărţile care sper să mă ajute din nou / recit în mijlocul camerei puţinele poeme care-mi / plac cele care nu au ajuns avioane sau făraş / improvizat pentru nevoile bătrânului mastiff. / sunt atâtea cărţi pe care le-am citit departe / de casă şi tot atâtea care-au stat săptămâni bune / pe birou şi nu le-am înviat cu nici o privire. / lângă magazin e o coletărie în toată regula câţiva / copii afundaţi în bocanci grei sortează sticle / şi leagă sacii mari de pânză cu o fâşie de material / roşu dintr-un tomberon răsturnat.”

Critica de azi (vezi Simona Popescu, spre exemplu), în analiza operei suprarealiştilor, porneşte de la existenţa a două abordări ce se completează una pe alta: viaţa însăşi a autorului (criteriul etic) şi opera în sine (criteriul estetic). Adepţi ai realismului, poeţii optzecişti se află într-o cădere liberă şi nu se vor salva decât prin suprarealism sau, după cum au şi făcut-o mulţi, prin abordarea altor genuri, cu precădere a romanului. Sunt poeţi care nu vor să participe la acest act de salvare  din motive de neacceptare a dominaţiei tot mai accentuate a societăţii de consum, a lobotomizării societăţii,  a insistenţelor cu care se anihilează gândirea personală sau intenţiile de concretizare a opiniilor proprii. Ei se vor grupa în jurul noului curent al subrealismului, alegând starea de echilibru a contrastelor sau negarea vehementă ce ar putea ajunge până la negarea de sine, cum o face şi Justin Dumitru: „eu nu sunt justin dumitru. / nu am avut niciodată curaj / şi nu am scris în viaţa mea / un vers. /nu am fost o viperă legendară. / nu am dat nicicând bani / cerşetorilor. / nu am scuipat niciodată postere / electorale. le-am lustruit / zilnic. şi am înlăturat muştele /de pe ele. / nu am inventat jocuri de  cuvinte / în preajma tipelor tandre. /  şi nu le-am făcut niciodată să / plângă. şi nu am plâns niciodată  / cu ele.”

Din perspectivele enunţate, „adversiting”, un minicapitol al volumului, este un discurs dur despre generaţia sa, căreia i se adresează direct: „câte n-ai putea  să faci într-o fracţiune de secundă. câtă putere zace în mâinile tale şi te plafonezi la o singură seară când drogurile îţi racolează naivitatea într-un vid al faimei de lemn”.

Până la a-şi asuma definitiv subrealismul, Justin Dumitru  pendulează între realitate şi subiectivitate,  plutind la suprafaţa pe care o delimitează de acesta.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5