Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… JUSTIN DUMITRU

ManolePrimit pentru publicare: 14 iul.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 15 iul 2015

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU… JUSTIN  DUMITRU

„Poezie experimentală discursivă, pe aici mă situez momentan”

Georgică Manole: Justin Dumitru, ai doar 20 de ani. Poeziile tale, ce se încadrează perfect programului impus de Noul Val, au creat un sentiment de mirare pozitivă în redacţia „Luceafărul” (BT), semn că a venit deja timpul să te cunoaştem mai bine.

unnamedJustin Dumitru: Ideea de a mă integra într-un curent poetic sau, mai mult, într-un program, acum la 20 de ani, îmi pare ușor amuzantă. Încă îmi caut intrumentele pentru arhitectura socială și încă lucrez cu migală la decorațiunile lăuntrice, dar sigur, e plăcut să fii pe o linie, oricare ar fi aceea. În fond, istoria ne-a dovedit de nenumărate ori că oamenii s-au afiliat la ceea ce s-a numit cândva ,,tablou al ochilor”, tocmai pentru a se așeza la masa micilor dezbateri concomitent cu alți trei sau patru indivizi animați de cel puțin două interese/ plăceri / paradoxuri comune. Nu înseamnă neapărat că nucleul respectiv i-a favorizat individului evoluția și l-a identificat mai bine în fața reprezentărilor externe, publice. Când pornești la drum cu alți câțiva e mai lesne de procurat proviziile necesare – dacă există unitate, dar se risipesc rapid. Individual te risipești mai greu, energetic vorbind, decât situat în cadrul unui grup, unde verva de a te dezvolta egal și ritmat cu ceilalți presupune o risipire accelerată. Nu voi nega totuși beneficiile de apartenență care conferă, chiar și pentru o scurtă durată, un avantaj.

M.: Ţi-am citit atent cartea de debut. O carte excelentă care a încercat să mă convingă de un fapt:  că îţi trăieşti viaţa risipindu-te în poezie, că orice atom care te compune îl arunci în univers sub formă de spoturi, de cuante de realitate. Nu ţi-e teamă că tu şi ceilalţi ce aţi aderat la acest curent veţi ajunge la un grad de epuizare care va provoca dispariţia Noului Val?

D.: Debutul, pentru mine, nu a reprezentat decât 0,5% din parcursul trasat mental. Sigur, poate aceasta  sună a vanitate pură, dar mai bine să îmi promit la început de drum, decât să promit ca unii din scena literară actuală aflați aproape pe pragul incapacității de a mai ridica o miză halucinantă care să-i ajute să se retragă în gloria sacului de pânză scorojit, peticit cu frânturi de aur.  Poezia înseamnă, în primul rând, asumare, iar această asumare e un corolar al implicării sub diverse forme. Mi s-ar putea reproșa: ,,dacă puteai să oferi mai mult, de ce nu ai făcut-o de la prima carte”,  iar eu aș răspunde: ,,într-un depozit nuclear cercetătorii umflă baloane și aprind artificii în deschiderea marelui spectacol.” Acum, momentul unic e tot mai aproape, îl simt, vom bea împreună șampanie, îți promit.

Nu cred în epuizare, cred doar în schimbare de perspectivă. Ce-i care simt explozia în poezie pentru o cât mai lungă perioadă de timp, aceia într-adevăr au avut o relație strânsă cu ea. I-am apreciat însă pe cei care s-au retras la timp, până ce poezia nu s-a întors împotriva lor. Aceia au sedus poezia și au abandonat-o îndrăgostită la marginea taberei de luptă. Doar poeții mari au ieșit teferi din lupta cu poezia, pentru că poezia nu e decât lupta cu tine însuți, cu fața de jos a efigiei. E suficient ca o generație să dea măcar una sau două cărți bune pentru ca energia ei să se perpetueze necontenit. Nu zecile de mii de cărți ne-au transformat, ci câteva numărate pe degete, care ne-au luat de mână conștiința când era oarbă și dănțuia primitiv în pofida adevărului ce se înfățișează atât de clar și de limpede uneori, încât îl negăm tocmai pentru că e prea credibil.

Nu contează dacă și când dispare Noul Val, contează ca până atunci să dea ceva consistent și notabil.

M.: Fiecare  poezie a ta este o mică secvenţă de viaţă în care  componentele tale vizibile, invizibile şi apropiate, pe rând, joacă un rol ca într-o piesă de teatru. În concluzie, eşti absorbit de poezia experimentală şi te întreb: cum ai ajuns la acest concept?

D.: Poezia se întâmplă odată cu fiecare mușchi care se încordează și cu fiecare mușchi care se destinde. Tot ce am făcut a fost să observ și să dau șansa fiecărei observații să devină un obiect de studiu. Viața, în fapt, nu e constituită decât din observații – voluntare sau involuntare, de pe urma cărora învățăm și exersăm, iar aceste observații sunt, deseori, secvențiale. Am văzut o fată care îi cumpăra tatălui alcoolic vodkă, iese din magazin și aleargă printre blocuri, într-o zonă umbrită și o consumă ușor, cu amar. Sunt atât de multe de spus despre această banală întâmplare și la fel de mult ignorată de cei prea grăbiți și prea ,,consumați de dragoste de sine”, cum spunea Bukowski, ca să observe cel puțin, fără a se provoca la un proces analitic.

Poezie experimentală discursivă, pe aici mă situez momentan. Am ajuns aici spontan, trăind fiecare zi ca și când cineva ar urma să îmi scrie viața ca pe o meta-poezie. De multe ori ajung la complexitate și după o bruschez, o schilodesc, tocmai fiindcă apare nostalgia simplității, în care am simțit nobilimea ( câțiva vor râde aici ). Pe cât vei deveni de simplu, pe atât vei deveni de nobil. Doar în simplitatea social-artistică lumea poate fi bipedă, iar aici se ajunge foarte greu, deși schimbarea propriu-zisă durează o fracțiune de secundă.

M.: Ai uitat deja de „black aphrodisiac”, cartea de debut, una remarcabilă, sau ţi s-a lipit de corp şi-o porţi cu tine oriunde?

D.: ,,black aphrodisiac” a fost scrisă pe de-a-ntregul la 17 ani, când probam modele poetice. Nu am uitat-o, nu am cum să uit de ea, pe atunci credeam că poezia poate înfrunta direct realitatea distructivă și poate recupera prin exercițiul terapeutic al scrierii, dogma unei atracții mistice. Ea rămâne pentru mine ca un mesaj în sticlă aruncat pe necuprinderea mărilor, ca atunci când mă iluzionez să cred în puterea oamenilor, să mă trezesc subit la cel care sunt, la cel care nu face concesii pe spatele principiilor și al demnității.

M.: Eşti tânăr, Justin Dumitru. Prea tânăr, aş zice, şi de aceea trebuie să te întreb: ce loc ocupă Eminescu pentru tine, un viitor mare poet ivit din Noul Val?

D.: „Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost / și ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge, / cum aș putea întoarce copilul care-am fost / Când carnea-mi înflorește și doar uitarea plânge” ( Mircea Dinescu ) , această poezie o recitam cu fiecare ocazie pe la 15-16 ani. Eu nu văd poezia lui Eminescu decât ca pe un diamant care, deși s-a tot plănuit să fie furat și compromis, a rămas și rămâne păzit de puterea sa spirituală, după cum spunea Auguste Comte: ,,puterea spirituală duce la binele umanității”, iar Eminescu nu a fost contributor doar la binele național, ci și la cel universal.

M.: Scrii poezie de la 13-14 ani. Mai crezi că poezia te ajută să mesteci realitatea fără pretenţii?

D: Da, încă dau crezare ideii că poezia trebuie transpusă exact și fără a-i disimula aspectul. De ce să scrii o poezie abstractă, care se rezumă la un contact infim cu realitatea, și să nu scrii poezia care îți forțează instinctul? Cea mai bună poezie îți colcăie în vene și îți explodează prin degete.

M.: Cum a fost destul de recenta copilărie a unui poet din Noul Val?

D.: Magică. Pur și simplu magică. Părinții mei mi-au construit cel mai frumos univers. Voluntar sau involuntar au reușit să mă pună în contact cu mine însumi. Au investit în mine până la ultimele rezerve de voință și până la ultima centime. Părinții mei nu au fost imperialiști și nu și-au șters nasul pe bancnote mizerabile, nu mi-au construit o imagine eronată despre sine și nu m-au pus în lumina artificială a falsei modestii. Tata a deschis geamul și a strigat: ,,Asta e realitatea! Poți fi sub ea, peste ea, dar luptă să fii la mijloc!” Dacă poziția mea e centrul din axul unui balansoar  atunci spre cel de sus care ajunge sub realitate și spre cel de jos care ajunge deasupra realității nu am de făcut decât jumătate din distanța extremelor, aleg mediul favorizant. La mijloc poți fi ianus bifrons – citești și cu ochii celui din dreapta, dar și cu ochii celui din stânga. De la mama am învățat să mă joc la orice vârstă. Jocul fiecărei vârste se joacă cu entuziasmul  primului joc – copilăria.

M.: Ştiu câteva nume din poezia Noului Val, curent din care faci parte: Emilia Zăinel, Luminiţa Amarie, Cătălina Matei, Raluca Leontina Neagu sau Emilian Valeriu Pal.  Ce au în plus aceştia faţă de alţi poeţi din alte „valuri”?

D.: Cred că ne asumăm. Nu neapărat mai mult, dar mai bine. În fiecare poezie de azi există o doză de nebunie, o nebunie  frumoasă, cum o numesc mai tot timpul. Cred că abia acum am dat de filonul estetic și conceptual al poeziei de mâine și are o singură regulă – să fie ca un iceberg pentru bulevardele de superficialitate ale țării. Să damnezi prostia nu mai reprezintă o noutate și nici să râzi de ea până îți cad dinții, ci oarecum trebuie să ne răsucim preț de câteva secunde spre amalgamul de compasiune și ironie. Poezia asta trebuie să ia totul, să lovească și după să arate cât de jalnic ești când pierzi tot ce nu are o utilitate finală ( un bogătan pierduse 5 lei și câteva cărți de vizită într-o parcare și hârtia de 5 a luat-o un puști, a fugit, și-a luat ceva de mâncare și s-a așezat pe o băncuță, iar bogătanul s-a întors din nou cu mașina și căuta în genunchi, la care soția: ,,iubitule, ne-am întors pentru 5 lei?” striga din mașină. ,,Taci! Cu câteva hârtii ca alea am făcut avere!” Da, probabil cu alea a plătit drumul când a furat alte zeci de mii mai mari!               ( GLUMĂ! ).  Oricând poți găsi ceva nou, oricând poți încerca alte drumuri, depinde însă cum îți asumi, de ce îți asumi și până când îți asumi. Când Allen Ginsberg oripila America cu ,,Howl”,și,  împreună cu Neal Casady, Jack Kerouac, Burroughs, Ferlighetti, alte figuri beatnice, ridicau un monument social-literar, noi scriam poeme despre mușețel.  La noi temele astea au prins mai greu, influența e ca un virus acum, dar nu trebuie să rămână decât niște imagini clare și nu să transformăm povestea lor într-un  kitsch al adaptării românești. Și noi, românii, putem scrie poezie mare și noi putem da startul, știu că am făcut-o și în alte domenii și am fost jefuiți de cei cu mult mai pragmatici decât blândețea noastră mioritică. Nu e târziu ca poezia să capete aici, din nou, greutatea pe care o merită!

M.: O observaţie care mă frământă cu referire la poezia experimentală: lipsa din text a majusculelor. Nu riscaţi, astfel,  să reduceţi până la anihilare caracterul aristocratic al unor cuvinte?

D.: Nu, deloc! Nu cuvintele percutează, nici forma, ci esența lor! Fiecare citește un poem cum dorește, face pauză între cuvinte când dorește. Chiar eu repet în diverse moduri un vers al altuia, în timp ce-i citesc poemul lent, tocmai pentru că îmi sună altfel de cum și-l citește și chiar îmi poate transmite o altă idee decât cea pe care se axează formularea respectivă.

M.: Ştiu că  Justin Dumitru s-a născut pe 15 martie 1995 în Ploiești și e student la Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din București și la Academia de Studii Economice – specializarea Resurse Umane.  Ce se va  spune despre poetul Justin Dumitru când va avea 30 de ani?

D.: Că până și în proza pe care a încercat să o scrie își mai ridică fusta câte-o Poezie. Nu știu, probabil voi mai scrie, probabil nu voi mai scrie, indiferent ce am să fac mă voi bucura întotdeauna că am stat la masa poeziei și ne-am degustat reciproc.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Alex. Mocanu spune:

    Un interviu cât se poate de sincer! Felicitări, Justin !

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5