Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

CULTURA SATULUI

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

CULTURA SATULUI

Primit pentru publicare: 26 Febr. 2020
Autor: Ciprian ANTOCHE, redactor șef  – Revista Luceafărul
Publicat: 26 Febr. 2020
© Ciprian Antoche© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


.

CULTURA SATULUI

.

Pus-ați voi vreodată oare, stând cu ochii larg deschiși
Baremi mică întrebare, rămânând cu toți surprinși?
Ați interogat cu stime, chiar vremelnic, cutezat
Pe români ai vremii noastre: Unde e cultura-n sat?

Fosta-ți voi vreodată puși chiar în fața de răspuns
A acelor ce-s conduși să vedeți unde-am ajuns?
Să simțiți cum nepăsarea, neclintită stă, nu vre
Iar răspunsu-i delăsare, căci cultura nu mai e?

Doamne, de-aș avea putere ca să-i iau pe toți la rost,
Fiecăruia i-aș cere de ce-i satu-așa de prost?
De ce și-au uitat strămoșii, luptători și cărturari?
De ce și-au vândut răzorul, păzind cușmele din pari?

Ce-i mai scump precum ne este decât satul strămoșesc
Ce dă lumii largi de veste că aici români trăiesc?
Și-au dus traiul socotit prin milenii de trecut
Fără-a ști că le-a murit o cultură ce-au avut.

De o luăm cu începutul, plămădind cu pumni de lut,
Vom vedea unde-i avutul satului ce l-am pierdut…
– Ce avut? rostiră unii, căci am fost un neam sărac,
Ne-au călcat turcii și hunii de-am rămas la fund de sac.

– Dar avutul ni-i pământul, n-au putut să-l care-n voie,
Azi e pace și ca vântul l-ați vândut, n-aveți nevoie
De țărâna pentru care au murit strămoși sub puște
Ca să ce? Să stați la soare urmărind zborul la muște?

Tot pământul ni l-am dat, gratis ni-l muncesc străinii,
Iar în colbul de la sat, noi ședem pribegi ca câinii
Strânși în glia cu răzor își dorm somnu-a noști eroi,
Baremi de respectul lor să îl semănăm doar noi.

Mai departe-al nostru port, de la daci până mai ieri
Unde a cherit de tot și-a cui vină să i-o ceri?
Unde-i brâul, unde-i ia, ilicul, opinca, bete
Cușma, clopul, pălăria, fota și catrința-n fete?

Oare noi portu-am uitat ăstor vremi ce-au răsărit?
Vă întreb eu răspicat, era vechi și prăpădit?
Nu era tradiția noastră ce-au cusut-o bunii, dragii?
E mai bună straia voastră arătând ce-ascund nădragii?

Vorba satului s-a șters și-i corcită-a noastră limbă,
Un amestec ne-nțeles de cuvinte ce se plimbă
Peste ulițe-n cătun și-a pus satul în uitare…
Credeți voi că-i tocmai bun ca s-o ștergem din născare?

De ce graiu-i necesar chiar și bine a zice-n cor
Când sosesc străini cu treabă să vorbim pe limba lor?
Patrioți de-ați fi din soi nu ați vinde vocea voastră,
De-au străini nevoi de noi, să vorbească limba noastră!

Ce-a pățit doina din sat, cântul ce-l plângea poporul?
Unde-i jocul apăsat ce-a încununat folclorul?
Unde sunt flăcăi din sate ce doineau de cătănie?
Unde-s fetele-nflorate ce-așteptau feciori să vie?

Cântecul acum în sat nu-i cel vechi, căci s-a pierdut
Noi cântăm un cântec alt ce străini ni l-au vândut!
Dar de ce n-am vinde oare către ei al nostru cânt,
Să răsune-n lumea mare doina noastră din pământ?

Unde-s casele străbune făurite-n lut trudit?
N-au fost tainice și bune de-ați ales carton dospit?
Unde-i tinda cu odaie, unde-i prispa cu cerdac
Ce-l acopereau de ploaie pe țăran și sfântul dac?

Pentru bunul Dumnezeu, iotă nu-nțeleg creștine
De ce astăzi sunt muzeu case vechi a țării pline?
Azi avem case sătule, alte timpuri, timpuri noi
Nalte-n trupuri și destule, dar ședem de suflet goi?

De ce nu păstrat-am oare nost model divin de casă
Dându-i formă și valoare și făcând-o mai frumoasă?
Gospodarul, casă-și ține, românească în blazon
Cu pământ, cu grajd și vite, nu doar curte și gazon.

Dărâmat-am o tradiție, ștergând tot ce am avut
Ca să creștem în ambiție o cultură de-mprumut?
De-am vândut cultura veche pe degeaba, sat hulit
Suntem morți prin astă vreme, fără ca să fi murit!

Apa sâmbetei ce cară generații de cultură,
Plânge și ne ia-n ocară, blestemându-ne din gură
Oare Cerul sus nu vede satul mort ce încă-i viu?
Și al nostru neam nu crede că nu-i totul prea târziu?

Ne lipsește, dragu-ni sat, patriotismul chiar din fașă,
Precum văd, l-am cam uitat, dându-ni ia pe cămașă,
A fi patriot nu-nseamnă doar o sabie-n hotar,
Ci să-ți aperi fără teamă și cultura de barbar.

Apără-ți pământul, graiul, portul lasă-l să-nflorească,
Satu-ntreg cu tot alaiul și cultura românească,
Doina las-o să se-audă doar pe limba dragă nouă,
Strânge hora ce asudă să-și învârtă tălpi în rouă.

Țineți toți flăcăi acasă, nu-i trimete la cerșit
C-au puterea să clădească satul nostru învechit,
Naște prunci ce-și iubesc satul și se bucură de fel,
Căci un sat, cum n-are altul, are și cultură-n el.

Nu pleca urechea-n lume ca să-asculți minciuni deșarte
Cum că satul tău anume e nimic și făr-de parte,
Căci te-ntreb sat drag, răpus, și-mi răspunzi tu, veci apoi
Dacă satul ni-i distrus… ce-or căta străini la noi?



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5