Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    CULTURA SATULUI

    Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE

    CULTURA SATULUI

    Primit pentru publicare: 26 Febr. 2020
    Autor: Ciprian ANTOCHE, redactor șef  – Revista Luceafărul
    Publicat: 26 Febr. 2020
    © Ciprian Antoche© Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


    .

    CULTURA SATULUI

    .

    Pus-ați voi vreodată oare, stând cu ochii larg deschiși
    Baremi mică întrebare, rămânând cu toți surprinși?
    Ați interogat cu stime, chiar vremelnic, cutezat
    Pe români ai vremii noastre: Unde e cultura-n sat?

    Fosta-ți voi vreodată puși chiar în fața de răspuns
    A acelor ce-s conduși să vedeți unde-am ajuns?
    Să simțiți cum nepăsarea, neclintită stă, nu vre
    Iar răspunsu-i delăsare, căci cultura nu mai e?

    Doamne, de-aș avea putere ca să-i iau pe toți la rost,
    Fiecăruia i-aș cere de ce-i satu-așa de prost?
    De ce și-au uitat strămoșii, luptători și cărturari?
    De ce și-au vândut răzorul, păzind cușmele din pari?

    Ce-i mai scump precum ne este decât satul strămoșesc
    Ce dă lumii largi de veste că aici români trăiesc?
    Și-au dus traiul socotit prin milenii de trecut
    Fără-a ști că le-a murit o cultură ce-au avut.

    De o luăm cu începutul, plămădind cu pumni de lut,
    Vom vedea unde-i avutul satului ce l-am pierdut…
    – Ce avut? rostiră unii, căci am fost un neam sărac,
    Ne-au călcat turcii și hunii de-am rămas la fund de sac.

    – Dar avutul ni-i pământul, n-au putut să-l care-n voie,
    Azi e pace și ca vântul l-ați vândut, n-aveți nevoie
    De țărâna pentru care au murit strămoși sub puște
    Ca să ce? Să stați la soare urmărind zborul la muște?

    Tot pământul ni l-am dat, gratis ni-l muncesc străinii,
    Iar în colbul de la sat, noi ședem pribegi ca câinii
    Strânși în glia cu răzor își dorm somnu-a noști eroi,
    Baremi de respectul lor să îl semănăm doar noi.

    Mai departe-al nostru port, de la daci până mai ieri
    Unde a cherit de tot și-a cui vină să i-o ceri?
    Unde-i brâul, unde-i ia, ilicul, opinca, bete
    Cușma, clopul, pălăria, fota și catrința-n fete?

    Oare noi portu-am uitat ăstor vremi ce-au răsărit?
    Vă întreb eu răspicat, era vechi și prăpădit?
    Nu era tradiția noastră ce-au cusut-o bunii, dragii?
    E mai bună straia voastră arătând ce-ascund nădragii?

    Vorba satului s-a șters și-i corcită-a noastră limbă,
    Un amestec ne-nțeles de cuvinte ce se plimbă
    Peste ulițe-n cătun și-a pus satul în uitare…
    Credeți voi că-i tocmai bun ca s-o ștergem din născare?

    De ce graiu-i necesar chiar și bine a zice-n cor
    Când sosesc străini cu treabă să vorbim pe limba lor?
    Patrioți de-ați fi din soi nu ați vinde vocea voastră,
    De-au străini nevoi de noi, să vorbească limba noastră!

    Ce-a pățit doina din sat, cântul ce-l plângea poporul?
    Unde-i jocul apăsat ce-a încununat folclorul?
    Unde sunt flăcăi din sate ce doineau de cătănie?
    Unde-s fetele-nflorate ce-așteptau feciori să vie?

    Cântecul acum în sat nu-i cel vechi, căci s-a pierdut
    Noi cântăm un cântec alt ce străini ni l-au vândut!
    Dar de ce n-am vinde oare către ei al nostru cânt,
    Să răsune-n lumea mare doina noastră din pământ?

    Unde-s casele străbune făurite-n lut trudit?
    N-au fost tainice și bune de-ați ales carton dospit?
    Unde-i tinda cu odaie, unde-i prispa cu cerdac
    Ce-l acopereau de ploaie pe țăran și sfântul dac?

    Pentru bunul Dumnezeu, iotă nu-nțeleg creștine
    De ce astăzi sunt muzeu case vechi a țării pline?
    Azi avem case sătule, alte timpuri, timpuri noi
    Nalte-n trupuri și destule, dar ședem de suflet goi?

    De ce nu păstrat-am oare nost model divin de casă
    Dându-i formă și valoare și făcând-o mai frumoasă?
    Gospodarul, casă-și ține, românească în blazon
    Cu pământ, cu grajd și vite, nu doar curte și gazon.

    Dărâmat-am o tradiție, ștergând tot ce am avut
    Ca să creștem în ambiție o cultură de-mprumut?
    De-am vândut cultura veche pe degeaba, sat hulit
    Suntem morți prin astă vreme, fără ca să fi murit!

    Apa sâmbetei ce cară generații de cultură,
    Plânge și ne ia-n ocară, blestemându-ne din gură
    Oare Cerul sus nu vede satul mort ce încă-i viu?
    Și al nostru neam nu crede că nu-i totul prea târziu?

    Ne lipsește, dragu-ni sat, patriotismul chiar din fașă,
    Precum văd, l-am cam uitat, dându-ni ia pe cămașă,
    A fi patriot nu-nseamnă doar o sabie-n hotar,
    Ci să-ți aperi fără teamă și cultura de barbar.

    Apără-ți pământul, graiul, portul lasă-l să-nflorească,
    Satu-ntreg cu tot alaiul și cultura românească,
    Doina las-o să se-audă doar pe limba dragă nouă,
    Strânge hora ce asudă să-și învârtă tălpi în rouă.

    Țineți toți flăcăi acasă, nu-i trimete la cerșit
    C-au puterea să clădească satul nostru învechit,
    Naște prunci ce-și iubesc satul și se bucură de fel,
    Căci un sat, cum n-are altul, are și cultură-n el.

    Nu pleca urechea-n lume ca să-asculți minciuni deșarte
    Cum că satul tău anume e nimic și făr-de parte,
    Căci te-ntreb sat drag, răpus, și-mi răspunzi tu, veci apoi
    Dacă satul ni-i distrus… ce-or căta străini la noi?



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5