Ion Mitican s-a născut la 11 aprilie 1931, în satul Dănești din comuna cu același nume, județul Vaslui și a murit la 24 martie 2012, la Iași, fiind înmormântat la Cimitirul Sfinții Apostoli Petru și Pavel din același oraș. A absolvit Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic Gheorghe Asachi din Iași. A fost căsătorit și a avut o fiică. Ca scriitor, memorialist și publicist, a publicat peste 30 de volume tehnice și de istorie ieșeană, a editat foaia Pagini feroviare și a semnat sute de articole despre istoria orașului. A participat la numeroase conferințe de popularizare științifică și la emisiuni de radio și televiziune. A organizat și predat cursuri de utilizare a calculatoarelor la Clubul C.F.R. din Iași. O stradă din oraș și un cenaclu local îi poartă numele. A primit mai multe distincții, dar a refuzat titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Iași. Despre Paștele de altădată, mi-a povestit într-un interviu realizat la 21 aprilie 2009, la Iași. 

• – Domnule Ion Mitican, există vreo deosebire între Paștele de astăzi și cel de odinioară?
• – Sărbătoarea era aceeași, dar vremurile s-au schimbat și trăirile zilelor noastre sunt altele. Strămoșii petreceau un Paște mai pios și mai legat de suflet, cu respectarea unor datini care-i apropiau foarte mult de miracolul Învierii.
• – Când și cum se făceau pregătirile?
• – În Săptămâna Mare, lunea și marțea erau dedicate curățeniei localităților; fiecare gospodar deretica prin casă, văruia pereții, pomii și bordurile, planta copăcei și tăia buruienile din șanțuri și din fața porților. Miercurea era dedicată pregătirilor pentru Joia Mare, zi în care femeile preparau „pâinea uitaților”, prescuri [pâinișoare în formă de cruce] și colivă. Joi dimineață, se făcea „jocul (sau focul) celor plecați”, când se aprindea în grădină un foc în jurul căruia se așeza o masă cu bucate și scaune împrejur, îmbrăcăminte rămasă de la răposat – dacă nu, haine noi –, o plapumă și o pernă, pentru că exista credința că în ziua precedentă morții se întorceau acasă pentru a-și revedea familiile și toate pregătirile acestea se făceau pentru ei. Pe la prânz, „pâinea uitaților”, prescurile și coliva erau duse la mormântul celui dispărut, unde preotul le sfințea și oficia Iftenia [slujba de pomenire], iar, la plecare, bunătățile erau împărțite celor prezenți – de obicei, săracilor, uitați de lume, care nu mai aveau pe nimeni –, în timp ce o parte din pâine era fărâmițată și dată păsărilor. Seara, se ținea la biserică Denia celor 12 Evanghelii, după care oamenii se întorceau acasă în „seara iertării”, când cei care le greșiseră altora se duceau la ei, le strângeau mâna și își cereau iertare. Vinerea era „ziua durerii”, când oamenii mergeau seara la slujba prohodului și cântau cu toții împreună cu preotul și dascălii. Sâmbăta, se făceau pregătirile pentru duminică, prima zi de Paște; atunci, gospodinele pregăteau turta de Paști (cozonacul de astăzi), preparată cu făină albă, ouă sau șofran (dacă nu aveau ouă), iar, ca mirodenii, foloseau plante uscate din timpul verii; mai pregăteau mielul și pasca – pe atunci, de formă alungită, imitând mormântul lui Isus Hristos, nu rotundă, ca astăzi –, pe care puneau o cruce și mirodenii, ce fuseseră duse și de Nicodim la Sfântul Mormânt. La miezul nopții, avea loc slujba de Înviere, înaintea căreia biserica era cufundată în întuneric, pentru ca preotul să poată da lumină credincioșilor; după aceea, el rostea „Hristos a înviat!”, iar oamenii răspundeau în cor: „Adevărat a înviat!”. Atunci, se auzeau bătând, vesele, clopotele mici, după care băteau, grav și rar, cele mari.
• – Cum se sărbătoreau zilele de Paște?
• – Pe vremuri, această sărbătoare includea o serie de obiceiuri astăzi uitate; bunăoară, pe lângă obișnuitele petreceri, la toate hanurile de altădată se înălța un scrânciob la care era prezentă toată suflarea așezării. În prima zi de Paști, pe la fiecare casă veneau flăcăii cu taraful sau cu fanfara, făceau o horă în curte și invitau gazdele la scrânciob. Acolo, tinerii jucau sârbe, hore și alte jocuri strămoșești, iar bătrânii se întrolocau [reuneau] și își priveau fericiți copiii și nepoții în bucuria lor. Când venea câte o familie mai simandicoasă, se opreau muzica și dansurile și se cânta un marș de întâmpinare. Adolescenții se cunoșteau mai bine, băieții care erau mai „în bani” se duceau la cei care învârteau scrânciobul și-i puneau să strige, de exemplu: „Domnișoara Mărioara a lui Vasilache este poftită la scrânciob de Ion al lui Constandache!”; dacă fata accepta invitația, urca, foarte fericită, în scrânciob, se instala în poliță alături de băiat și vă închipuiți ce clipe deosebite resimțeau în sufletele lor… În zilele acelea, toți românii trăiau momentele de fericire prilejuite de învierea lui Isus Hristos, întemeietorul religiei bunătății, a egalității, a înțelegerii între oameni și a vieții pașnice.
• – Cum se îmbrăcau oamenii de Paște?
• – Toți se primeneau numai cu haine curate, iar, la țară, cu costumele noastre populare, strămoșești; femeile îmbrăcau ii din in sau borangic, ilice și fote înflorate, bărbații se înveșmântau în cămăși albe și ițari din bumbac sau in cu fir de lână – toate făcute de gospodine în timpul iernii –, iar copiii primeau hăinuțe și botine noi. Când se trezeau dimineața, oamenii se spălau cu apă în care puneau un bănuț și un ou roșu care să le amintească de sângele vărsat pe cruce al lui Isus Hristos.
• – Puteți evoca și Paștele evreiesc?
• – De obicei, evreii sărbătoreau Paștele cu o săptămână înaintea creștinilor ortodocși și aveau cam aceleași obiceiuri. În Iași, în zonele Sărărie, Târgu Cucului și Costache Negri, jumătate din populație – vreo 50.000 de locuitori – erau evrei; ei au înființat echipe de câte 20-30 de zugravi, care, într-o singură noapte din Săptămâna Mare, văruiau casele și vopseau gardurile de pe o stradă întreagă. La evrei, regulile de primenire în preajma Paștelui erau și mai severe; atunci, se schimbau vesela, tacâmurile și lucrurile din casă, iar toți membrii familiei îmbrăcau haine noi sau, în orice caz, curate, păstrate special din timpul anului. Înaintea sărbătorii, nu pregăteau pâine, ci pasca specifică lor, pe care poporul evreu o mâncase la ieșirea din Egipt, în timpul lui Moise.
• – Propuneți, vă rog, o încheiere pentru aceste duioase amintiri.
• – După ce a citit volumul Izvor. Țara sălciilor, al Marthei Bibescu, poetul austriac Rainer Maria Rilke a scris: „Cum să nu iubești România, dacă ai cunoscut aceste frumoase tradiții, un adevărat Pompei al culturii europene și al lumii? Cum să nu iubești România pentru aceste minunate obiceiuri?”

Florin Bălănescu