Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: Ionuț Țene; © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Retragerea aureliană între anii 270-275 din Dacia traiană a atras după sine tot felul de controverse istoriografice de-a lungul vremurilor. Unii istorici teziști au susținut chiar teoria absurdă și imposibilă că Dacia a rămas fără locuitori, adică un pământ bogat pentru agricultură, cu ape pline de pești, păduri, vânat și minerale. Realitatea este că în Dacia au rămas, în general, autohtonii daco-romani împământeniți și dacii liberi, pentru că Dacia a fost cucerită teritorial doar un sfert din țara lui Burebista sau Decebal. Deci era imposibil ca un teritoriu cu o populație milenară să rămână pârjolită de populație, lucru unicat în istoria universală, fapt care ar fi rămas consemnat de istoricii timpului. Flavius Eutropiu consemna în secolul IV că Dacia a fost părăsită de armată, cetățenii romani (aici nu cred că toți) și funcționari. În special, administrația și armata au părăsit provincia traiană. Autohtonii localnici au rămas la ei acasă, în Dacia. Imperiul roman a avut un serviciu de propagandă deosebit de active și ca să edulcoreze în imaginarul colectiv retragerea imperiului la sud de Dunăre a înființat o nouă provincie, intitulată Dacia Ripensis între Dunăre și Morava cu conexiuni teritoriale și comerciale spre râurile Sava, Tisa și Mureș. Această nouă provincie Dacia, cu capitala la Ratiaria, a devenit un simbol a rezistenței romanității în acest spațiu geopolitic complex. Dacia Ripensis a devenit o provincie înfloritoare în secolele al IV-lea si al V-lea d.Hr. Însă pe la 440 hunii au cucerit provincia (înainte de aceasta, au existat conflicte între romani și huni, prin care grupul din urmă a capturat castrele Martis prin mijloace înșelătoare). Să reținem că în acele vremuri complicate, Constantin cel Mare a construit la începutul secolului IV un pod peste Dunăre în zona Olteniei, ceea ce înseamnă că cel puțin sudul Munteniei era controlat de romani, iar mai târziu de bizantini până în anul 602. În această provincie extinsă de pe ambele maluri ale Dunării s-a dezvoltat un ferment etnogenetic al romanizării, un amestec de populație traco-dacică cu latinofoni, care a dus la apariția proto-românilor la începutul secolului VII. Despre importanța Daciei Ripensis în formarea poporului și a limbii române a scris o carte interesantă Stelain Brezianu, dar fără să sublinieze că această nouă frontieră romană a fost vatra de formare a limbii și poporului român. (Stelian Brezianu, Identități și solidarități medievale. Controverse istorice, Ed. Corint, București, 2002, pp. 14 18).

Despre această adevărată vatră de etnogeneză românească care a fost și Dacia Ripensis la începutul secolului XX, un istoric astăzi complet ignorat de istoriografia românească, dar care în epocă era recunoscut de lumea academică, Teodor Filipescu a scris și publicat o carte de excepție în maniera pozitivismului german, bine documentată arhivistic și bibliografic. Este vorba de cartea ”Coloniile Române din Bosnia. Studiu etnografic și antropogeografic” apărută sub Edițiunea Academiei Române la Institutul de Arte grafice ”Crol Gobl”, în anul 1906. Autorul a publicat în 1929 și un studiu ”Voivodina sârbească” despre românii din Banatul sârbesc. În epoca respectivă statul român și Academia Română finanța și sprijinea cu asiduitate cercetarea istoriei românilor sud- dunăreni. Cartea menționată – ”Coloniile Române din Bosnia. Studiu etnografic și antropogeografic”, cu peste 400 de pagini – este și un veritabil jurnal de călătorie și cercetare antropologică a comunitățile române din nord-vestul Balcanilor și mai ales din Bosnia. Istoricul născut la 1870 la Glogoni lângă Pancevo (Serbia de azi) cunoștea foarte bine multiculturalitatea entică și geografică a Balcanilor de vest. După lecturarea cărții rămâi cu o idee clară despre faptul că autorul a construit cu acribie o teorie a etnogenezei românești extrem de credibilă și bine argumentată. Ca un veritabil cercetător de arhivă și de teren, Teodor Filipescu a străbătut pe jos toată Bosnia-Herțegovina, dar și o parte din Mutnenegru și Kosovo realizând o analiză antropocentrică a vlahilor sau aromânilor din acest teritoriu la începutul secolului XX. El a realizat că aceste populații de români care vorbeau o limbă românească de secol XIII-XIV este autohtonă și a preluat de la slavi și albanezi anumite cuvinte și expresii. Tradițiile lor sunt însă specifice românilor din Oltenia și Banatului montan. De altfel, toponimia litoralului dalmat cuprinde termenul de ”vlah” în diverse forme. Teodor Filipescu dezvoltă cu argumente științifice o teorie interesantă. El consideră Dacia Ripensis extinsă pe un teritoriu geografic mai larg, ca vatră de formare a limbii și poporului român. Mai mult, îi include pe ilirii din Dalmația și Albania în fundamentele etnice ale poporului român. La sfârșitul secolului VI în viziunea lui Teodor Filipescu exista o populație traco-iliro-dacă romanizată, care se întindea pe ambele maluri ale Dunării. La nord, până în Carpații păduroși deținuți de Burebista și la sud până în Munții Pindul și Olimpului din Grecia. Această unitate etnico-lingvistică de factură proto-românească a fost dislocată de afluxul de popoare migratoare, în special, de slavi și avari. O parte din această romanitate s-a dislocat între două ramuri nord-dunăreană și sud-dunăreană. Românitatea sud-dunăreană a preluat de la popoarele vecine slavi, albanezi sau greci cuvinte și expresii, care au dus la crearea unui dialect al limbii române daco-române din nordul Dunării. Ceea ce aduce nou teoria lui Teodor Filipescu este faptul că în urma cercetărilor sale documentare, antropologice și etno-folclorice consideră vatra etnogenezei poporului român și a limbii române acest areal geografic extins al Daciei Ripensis în următoarele frontiere fluide conform influenței lui Constantin cel Mare și a bizantinilor până la 602, în perioada latină a armatei și administrației: Dunărea (la clisură) până la râurile Sava, Morava, Tisa și pe teritoriul actual al României Oltenia până la Olt, în Ardeal, de la Olt și Mureș până la Tisa. Acest areal arhetipal traco-iliro – daco-roman ar fi fost vatra formării poporului român. Aceste frontiere fluide au interferat conform migrațiilor slave, avare, pecenege sau maghiare mai târziu, dar în secolul VII proto-românii existau nu numai în acest perimetru etno-genetic, ci extins pe fostul areal geografic romanizat al Traciei și Daciei în granițele lui Burebista. De exemplu, pentru Teodor Filipescu actualele teritorii ale Kosovo, Muntenegru, Macedoniei, Bosniei și României de vest reprezentau vatra de constituire a românității. El consideră romanizarea o interferență și conviețuire a latinofonilor cu dacii și tracii, dar și cu ilirii. Istoricul susține că un element constitutiv al etnogenezei românilor au fost ilirii, care trăiau în Dalmația.

Cercetările autorului din Bosnia și nordul Muntenegrului au developat o populație în comunității compacte vlahe (românești) cu tradiții specifice păstorilor din Banatul de Severin și Oltenia de pe teritoriul României. Satele construite aici erau asemănătoare cu cele din Oltenia. Morlacii, caravlahii, maurovlahii sau vlahii din Bosnia au fost o românitate specifică Alpilor, care a preluat atât tradiții, obiceiuri din Pind dar și din românitatea din Carpați. Se consideră că acești proto-români împinși de slavi de la Dunăre spre sud au fost mai legați de românitatea nord-dunăreană decât de cea din Epir sau Acarnania. Astfel se explică limba, portul și obiceiurile asemănătoare cu cele ale românilor din Banat și Oltenia. Valahii din Bosnia, Muntenegru și Kosovo reprezintă de fapt o românitate ”tranzitorie”, dintre românitatea nord-dunăreană și cea din Macedonia și Grecia. Desigur o parte din aceste ”Romanii” din Bosnia erau deja slavizate în folosirea limbii la începutul secolului XX. Românii din Herțegovina se mai denumeau ”cici”, adică moși în slavă și s-au retras de-a lungul timpului în Peninsula Istria. Tot în Herțegovina o parte din vlahii albanizați au primit denumirea de ”burmas” sau ”burmaxi”. Provine de la o complicație lingvistică albaneză, ce înseamnă ”om lung sau mare”. O parte din albanezii sau kosovarii de azi sunt de fapt foști vlahi. Teoria istoricului se suține, în special, pe cercetările slavistului ceh Konstantin Josef Jireček. Acesta a subliniat ca vatra etnogenezei românilor a fost de fapt Dacia Ripensis extinsă. Tot acesta susținea că românii din Balcani sunt și iliri romanizați. În secolul XII mănăstirea Studenița era legată de vlahi și avea în posesie sate de valahi, dar și numeroase insule de pe coasta dalmată erau locuite de această populație. La 1207 în hrisoavele mănăstirii apar sate valahe, ca Bun, Bucor, Șarban, Belota, Singur, Draguș, Neguș etc. În secolul XI muntele Biljanska kosa se numea ”Vlaska terra”, iar un document amintește satul Vlasci pe insula Pago. Și azi turiștii care merg în insulele Pag (denumirea nouă) vor avea surpriza să găsească mai multe oi decât oameni și să guste cea mai bună brânză de casă din Croația. Stânele de aici par o replică a celor din Carpați. Să reținem, că aceste comunități vlahe aparțineau de ”legea valahă”. Autorul reușește să realizeze un studiu de caz etno—folcloric pe satul Cipulici, în care se scoate în evidență caractere de antropologie culturală cu românii de la nord Dunării, în special din Banatul ”severin” și nu numai. Konstantin Josef Jireček susținea că până în secolul XIII poporul român și limba română s-a format pe acest areal larg care a cuprins și Dacia traiană, dar populația vlahă era compactă și majoritară în Bulgaria de vest, Bosnia-Herțegovina, sudul și centrul Panoniei, Kosovo, Serbia, Croația, o parte din Albania și Epir. După istoricul croat Nenad Moacanin, națiunea bosniacilor este formată din musulmani (majoritatea fiind vlahi), ortodocși (aproape toți fiind vlahi) și catolici (o mare parte fiind vlahi). Vlahii musulmani au uitat limba maternă dar au continuat să vorbească limba sârbă la fel ca și vlahii ortodocși și vlahii catolici. (Nenad Moacanin, Croatia and Bosnia: an eternal movement from integration to dissolution. In:Zone Di Frattura in Epoca Moderna: Il Baltico, i Balcani E L’Italia. Edited by Almut Bues.Otto Harrassowitz Verlag, 2005, p. 103). Teoria este susținută și de filologul Vuk Karadžić (Vuk Karadžić, Srpski rječnik, Beč/Viena, 1852, p.68). Teoria lui Teodor Filipescu se bazează astfel și pe studiile unor istorici importanți croați, sârbi și cehi. Bosnia valahă până spre secolul XIII era o realitate istorică. De altfel, tot mai mult reiese din documente că limba care se vorbea atunci era româna veche, fiind ”lingua franca” în Balcani. Populația majoritară era românească în Balcani până în secolul XIII. Începând cu secolul XIV, prin biserică și administrație, începe să se slavizeze valahii. Teoria lui Teodor Filipescu totuși nu clarifică de ce în secolele X și XI sunt pomeniți vlahii în documentele slave, bizantine, maghiare și vikinge nu numai în teritoriile Daciei Ripensis extinse și la sud de Dunăre, ci mai ales în nordul Mării Negre, în Carpații Păduroși sau Transilvania, teritorii care au aparținut de statul Dacia și de ”dacii liberi”, spațiu geografic pe care nu a călcat un picior de roman. Să fi fost leagănul proto-românilor așa de puternic penetrant lingvistic și cultural din Dacia Ripensis, Dacia traiană și Moesia încât au contribuit la romanizarea dacilor liberi în secole de interferențe și conviețuire? Cercetările viitoare vor oferi răspunsul despre traco-iliro-geto-daci și latinofoni ca popor autohton în Europa centrală de sud est și din Balcani.

Ionuț Țene