Dan Lungu, Iași
Fetița care se juca de-a Dumnezeu .

•              Publicată cu repetir la Polirom, în 2014, 2016, 2018, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, autor Dan Lungu,  mai întîi părintele cărții „Sunt o babă comunistă” și a altora de succes, romanul a fost tradus  și în alte limbi. În maghiară, la Editura Noran din Budapesta, în traducerea Gabrielei Koszta, în 2018, în bulgară, la Editura Colibri din Sofia, traducerea de Lora Nenkovski, 2016,  în polonă, la Editura Amaltea din Wroklaw,  traducere Radoslawa Janowska-Lascar, 2014, iar acum, în 2023, este în pregătire traducerea  în limba spaniolă, la Editura Amarillo, în traducerea lui Borja Mozo Martin, urmare sigură a organizării la noi, în România, an de an,  a Festivalului-competiție-FILIT.
•              Dan Lungu (n. 1969), este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români, membru al Uniunii Scriitorilor din România, la Polirom a mai publicat romanele Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere) (2004, 2007, 2010, 2012), Sînt o babă comunistă! (2007, 2010, 2011, 2013; ecranizat în regia lui Stere Gulea; în 2010, premiera piesei de teatru Baba comunistă pe scena Teatrului Bouwkunde din Deventer, Olanda; în 2013, premiera maghiară la Teatrul „Katona József” din Budapesta, iar la Ateneul Tătăraşi din Iaşi premiera naţională a piesei; versiunea franceză a cărţii dublu nominalizată la Premiile Europene Jean Monnet, Franţa, 2008; versiunea poloneză nominalizată la Premiul pentru literatură central-europeană „Angelus”, 2011), Cum să uiţi o femeie (2009, 2010, 2011) şi În iad toate becurile sînt arse (2011, 2014), volumele de proză scurtă Băieţi de gaşcă (2005, 2013) şi Proză cu amănuntul (2008) şi a coordonat, în colaborare, Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (2008), Str. Revoluţiei nr. 89 (2009) şi Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism (2014). Cărţi ale sale au fost traduse în franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă, norvegiană şi turcă.
•                      Cea mai bună carte de proză publicată  în anul 2014 în România a fost aleasă de juriul Concursului Naţional „Ziarul de Iaşi”, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”,  decizia a fost luată după o perioadă mai lungă de jurizare, timp în care, dintr-o listă cu cele mai bune 20 de titluri apărute în 2014 selectate anterior de juriu, au rămas după o primă întâlnire 10 titluri, apoi 5, ca, la final, juriul avizat să aleagă volumul câştigător.
• „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este un roman surprinzător – ca și celelalte semnate de Dan Lungu – scrie la actualitate, p. 12, din Suplimentul de Cultură din 9-15 octombrie 2023 a Ziarului de Iași și Polirom, care aduce vestea traducerii în limba spaniolă: „ …un roman surprinzător, emoționant și plin de umor care explorează prin ochii inocenți ai Rădiței și cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund ROMÂNIA postcomunistă”…
• În cartea „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” e foarte multă viaţă, spune chiar autorul: „Fetiţa Rădiţa pleacă la şcoală mândră de tema ei la caligrafie. A lucrat la această temă îndelung cu mama ei şi ar vrea să ia o notă mare. Astfel s-ar bucura şi mama. Ajunge la şcoală, aproape întârzie, dar nu e o problemă, pentru că învăţătoarea are o conversaţie la telefon şi Rădiţa se strecoară în clasă, fără să fie băgată în seamă. Învăţătoarea revine peste ceva timp, le examinează tema, le ridică în picioare pe trei, patru, care aveau tema mai bună, printre care şi Rădiţa şi le spune: „Aţi făcut progrese remarcabile, tema e grozavă, aveţi calificativul maxim”. Rădiţa mai stă două ore la şcoală, dar se dă bolnavă pentru a transmite vestea cât mai repede. Ajunge acasă bucuroasă, aproape fugind pentru a anunţa nota. Când ajunge o găseşte pe mama ei, făcându-şi bagajele să plece în Italia, la muncă. Acest fapt anulează surpriza şi e evenimentul care declanşează lenta distrucţie a familiei. Capitolele alternează, unul e povestit din punctul de vedere al Rădiţei, celălalt din punctul de vedere al Letiţiei, mama plecată în Italia.
• Letiția,  mama ei,  hotărăște să plece la muncă în străinătate pentru cîteva luni. Prin intermediul unei cunoștințe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj și îngrijește de bătrîna familiei Bosse, Nona, cum făceau și alte persoane. Intîmplător, întîlnește o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare. Fire puternică, spontană și onestă, ei li deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, i-au  rămas cele două fetițe: Rădița – sensibila, introvertita – în grija bunicilor și Mălina în cea a soțului Letiției, Vali.
• Aflată la început de școală și puternic atașată de mama sa, Rădița suferă în urma despărțirii așa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul și toată imaginația. Cele cîteva luni preconizate pentru deplasare se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile. Ne aflăm în fața unui roman tulburător, în care sînt îmbinate subtil o varietate de teme: copilăria, inocența, înstrăinarea, confruntarea mentalităților, relațiile de cuplu sau reconfigurarea identității. Totul într-o construcție plină de tensiune și cu un limbaj proaspăt, efervescent.
•                În romanul lui Dan Lungu acest copil e Rădița, o fetiță inteligentă, introvertită, sănătoasă și jucăușă. Într-un ponosit oraș de provincie fără șanse de progres, părinții ei (Vali și Letiția) se zbat între somaj și emigrare. Când mama pleacă în Italia ca badantă la o familie de bătrâni, toată familia o ia razna. Nu brusc, ci în fiecare zi câte puțin. Se schimbă obiceiurile, relațiile, gesturile și tot ce părea unit devine dezbinat. În timp ce Rădița rămâne la bunici, tatăl și sora ei mai mare, Mălina, se mută în apartamentul de la bloc unde cu greu pot face față cheltuielilor, bazându-se numai pe banii primiți din Italia. Dubioasă și nesănătoasă împărțirea asta care, la final, va șoca cititorul.
• Fetița care se juca de-a Dumnezeu se topește de dorul mamei și în momentele de singurătate invocă – naiv și insistent – toate forțele Universului pentru a-i aduce mama acasă. Dorul ei e apăsător și dureros, apelurile telefonice din Italia nu-i mai sunt suficiente, vrea ceva real, ceva ce să poată atinge și strânge în brațe, o vrea pe Mama.
• Mama nu mai are faţă, i s-au tocit, liniile care la bătrîni se adîncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubito? ce-note-ai-mai-luat-la-şcoală? ce-cadou-să-ţi-iau-de-ziua-ta? te-înţelegi-bine-cu-Buna? Faţa ei ovală întinereşte, începe să arate netedă ca în fotografii. Buna o preferă în rochie de mireasă, iar Bunu a tăiat fotografia în două, ca s-l scoată pe tata de lângă ea.
• Fetița care se juca de-a Dumnezeu mi-a plăcut. Este un roman tulburător, emoționant și de un crud realism. Este fresca unei importante categorii sociale a României de azi. Și nu în ultimul rând, este povestea emigranților români plecați în Vest. Problemele lor, grijile, umilința îndurată, teama de a fi respinși, munca fără sfârșit și dorul de casă – toate astea sunt evocate de autor dând glas mai multor personaje, pe diferite tonuri: ironic, trist, revoltat, duios, mai dur sau mai blând.
• „«Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu» este o carte ce abordează o problematică din nefericire foarte actuală, şi anume traumele produse în rândul familiilor care trăiesc drama despărţirii, când părinţii aleg să meargă să muncească în străinătate lăsându-şi copiii acasă. Este un roman ambiţios şi din punct de vedere al compoziţiei, pentru că alternează planurile evenimentelor şi perspectivele narative. O carte puternică, de o tulburătoare autenticitate, care reuşeşte să dozeze fericit lirismul şi analiza psihologică. Cred că juriul a făcut o bună alegere”, a declarat Alexandru Călinescu , preşedintele juriului-2015- de acordare a titlului de Cartea anului a Ziarului de Iași.
• Emma Subțirelu, din public: Această carte este tulburatoare, plină de emoții și umor. Reprezintă realitatea dureroasă a unei generații întregi, atunci când mamele sau tații au fost nevoiți să își părăsească familiile pentru a munci peste hotare, iar copiii rămân singuri acasă, fără părinți în grija buneilor.
• În timpul lecturării acestui roman, am și râs bine, pentru că Dan Lungu scrie amuzant și mai ales, din perspectiva unui copil, dar în același timp m-a întristat foarte mult. Nu mai spun de finalul cărții căci am citit acele pagini de câteva ori, un final amar care m-a dat peste cap. O recomand cu drag.
• Neta: Drama tuturor copiilor anilor 2000 e în această carte. Chiar dacă e ficțiune, autorul descrie cu lux de amănunte emoțiile și trăirile Radei în lipsa mamei sale. Mama fiind plecată în Italia pentru a face bani (lungi) care să le ușureze viața din România.           Ficțiune care redă foarte bine viața reală a emigrării, atunci când copiii rămân în grija bunicilor sau și mai rău, în grija lor, unde peste noapte devii un matur într-un corp de copil.
• Emigrare temporară care se lungește pe ani de zile înainte. Vieți distruse și traume care o să bântuie mulți ani la rând generațiile care vin.
• Finalul a fost neașteptat pentru mine și dur.
• Un fragment din cartea „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” convinge: „La început, chiar când l-a născocit, jocul nu avea nici un nume și probabil că nici nu i-ar fi dat vreunul, fiindcă nu vorbea despre nimeni cu el, dar într-o zi, când Buna era în toane faine, i-a povestit cum stă Dumnezeu în ceruri și are grijă nu numai de fiecare om, ci și de fiecare viețuitoare și plantă, și atunci a știut că ea se juca de-a Dumnezeu. Abia apoi s-a gandit că bătrânul cu barba albă care aducea ploaia și mișca vânturile cum voia el s-ar fi putut supăra pe ea, dar, dacă avea sufletul bun, nu trebuia să se necăjească, fiindcă nu era treabă serioasă. Pentru El era de muncă, nu glumă, la atîtea milioane și milioane de oameni, furnici, broaște și fire de iarbă, insă pentru ea, care avea grijă de cîțiva elevi în curtea școlii, trecătorii din fața cofetăriei ori cheliile din părculeț, nu era decît un joc.
• Cînd se sătura de dat porunci, picioarele îi amorțiseră. Se lăsa pe spate și se răsuci către interiorul terasei de pe bloc, ajunse cu nasul în carton, se rostogoli și, în fine, ajunse cu fața în sus. Privitul cerului era cel mai periculos dintre jocurile ei secrete, dar îi era imposibil sa se abțină de la el. Iar privitul cerului de pe bloc nu se compara cu nimic altceva, fiindcă nici din grădină, nici din copac și nici măcar de pe magazia de lemne nu se vedea atît de curat, fără pic de margini. Era periculos fiindcă mereu uita că are o bunică, că trebuie să ajungă acasă și mereu se putea lăsa cu o chelfăneală zdravănă. Și mai era periculos fiindcă, indiferent dacă își spunea povești cu nori sau pur și simplu își lăsa mintea în voie, de fiecare dată ajungea să-și amintească de nota la caligrafie și așa mai departe.”

Compilare și postare în Antologii, Ion N. Oprea, Iași, 14 octombrie 2023.