ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

De-a aniversarea

Sâmbătă a fost ziua mea. N-ați știut?! Ei bine, aflați că nici eu nu am fost pe fază! Să vă povestesc cum am petrecut. Pentru că, vreau să declar cu mâna pe inimă, chiar am petrecut! Doar în trei: nepoata Rebecuța și cei doi bunici ai săi, adică, nevastă-mea și subsemnatul. A fost o petrecere pe cinste, plină de „avânt și voie bună”: alergătură, tobogane, leagăne, trambuline, mici la grătar și bere pentru adulții înfometați, gogoșele pentru pofticioasa nepoțică, plimbare cu hidrobicicleta, incursiune la zoo și, bineînțeles, la momentul potrivit, nelipsitul „tort cu lumânări”. Ordinea nu a fost exact aceasta, dar nu are prea mare relevanță pentru poveste.

– Tataie, mergem în parc să vedem animalele de la zoo?

– Da, tataie, mergem!

– Dar merge și buni cu noi?

– Sigur că da, Rebecuța, nu vezi că buni se îmbracă, deja?

De multă vreme aveam în plan să mergem cu nepoțica la zoo, să-i observăm reacțiile față de animalele sălbatice și, în cuvinte puține, pe măsura cunoștințelor noastre, să-i dăm un minimum de explicații, într-un mod cât mai atractiv.

Consideram că este destul de mare pentru a o face să înțeleagă că Mama Natură este minunată, ca toate mamele iubitoare și că toate animalele lumii – ca și cele de la zoo – precum și întreaga vegetație de pe pământ – ca și cea din parc – fac parte, alături de noi, oamenii, din familia celei mai bune mame: Mama Natură.

La intrarea în Parcul Bucov, pe aleea principală care duce spre lac, numită și „aleea scriitorilor”, ne întâmpină un grup impunător de mari personalități ale culturii scrise românești. În fapt, trebuie să admit că pășesc destul de timorat pe lângă maeștri și, nu știu de ce, încerc să evit, mai ales, privirea scrutătoare a profesorului, politicianului, scriitorului și jurnalistului Constantin Stere, care, din eternitatea sa ilustrisimă, parcă girează întreaga adunare.

Rebecuța își vede de-ale ei…

– Buni, eu vreau la leagăne!

– Dar nu mai mergem la grădina zoologică, să vedem animalele?!

– Nu, hai la leagăne! – și fetița o trage pe bunică spre locul de joacă, special amenajat pentru copii, de unde se auzeau râsete cristaline.

– Bine, mergem la leagăne – încuviință bunicul, solicitarea nepoatei cu un aer mărinimos. În definitiv, veniseră în parc pentru bucuria fetiței, nu pentru mofturile lor de dascăli întârziați.

Zona amenajată pentru copii a fost poziționată „strategic”, după și înaintea câtorva terase de la care ajungeau, până la nasul nostru de adulți, mirosuri îmbietoare: mici, pastramă, ceafă de porc… și, dacă îți fuge imaginația și spre o porție de cartofi prăjiți și-un muștar alături de mititei… devii „victimă” sigură a marii pervertiri!

Recunosc: eu, bunicul, așezat pe o bancă la soare, supravegheam cu ochii jocul nepoțicii, dar nările îmi fremătau, încercând să prindă direcția exactă din care veneau cele mai „tari” arome. Mă săturam dinainte, doar cu mirosul, accesul la bunătățuri fiindu-mi interzis, pentru moment, așa cum îmi aminteam că pățise un biet personaj dintr-o povestioară din manualul de franceză de odinioară, a cărui imagine mă fulgerase ca o nostalgică scuză circumstanțială.

Fetița alerga de la un aparat la altul și ne făcea atenți – una-două – la jocul ei, ba  chiar ne reclama participarea: s-o dăm în leagăn, s-o așteptăm la coborârea de pe tobogan, să-i asigurăm protecția când se cățăra pe vreo schelă metalică și altele… Dacă era fericit copilul, eram fericiți și noi, bunicii.

Când a mai obosit – noi eram, demult, terminați – s-a oprit la groapa cu nisip și, în legea ei, a început să sape, să construiască, să „demoleze” ceea ce tocmai construise cât să facă „altul și mai frumos” etc.

Micul homo ludens în acțiune sau, mai pe limba noastră, joacă de copii.

La un moment dat, părea că i-au venit alte idei:

– Tataie, vino aici!

– De ce, măi Rebecuța!

– Tataie, vino aici!

Era clar, fetița îmi rezervase un rol în jocul ei. Așa că… m-am conformat.

– Mai aproape, tataie!

M-am apropiat și mai mult.

– Stai jos! – sună imperativ, comanda fetiței.

M-am lăsat pe vine, la nivelul ei. Bunica urmărea scena cu un tandru interes, încurajându-mă din priviri să intru în jocul micuței Rebeca. Surpriza cea mare, însă, avea să urmeze, imediat: cu vocea ridicată, de îmi părea că se aude în tot parcul, cu ochii strălucind de minunata șăgălnicie a inocenței, impetuoasa noastră nepoțică a început să cânte:

– Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, laaaaa muuuulți aaaani!…

Copleșit, dar amuzat, am întors capul spre soție. Rebecuța însă, a rămas la fel de autoritară și, îndreptându-mi fața spre ea, a continuat, la fel de tare:

– Tataie, aici! Cine să trăiască, cine să trăiască, laaaa muuuulți aaaani?

Tataia să trăiască, tataia să trăiască, laaaa muuulți aaani!

Toți cei din jur – deloc, puțini – au întors, surprinși, privirile binevoitoare către epicentrul clamat al evenimentului.

Evident că eu, sub torentul incandescent al neașteptatei izbucniri afective… mă topisem…. Programul nu era însă, complet:

– Tataie, suflă!

Amuzat, am… suflat. Vocea cristalină se făcu din nou auzită:

– Laaa muuuuulți aaaani!

Nu cred să fi avut în viața mea (pe răbojul căreia adunasem destule „primăveri”) vreo „aniversare” mai inedită…

Am ajuns și la zoo într-un final, dar Rebecuța noastră își transferase energiile către un seamăn de-al ei: o fetiță drăgălașă, pe care a copleșit-o, până la sfârșitul zilei, cu toate beneficiile celebrării… Inepuizabila sa „bucurie de a trăi” fiecare clipă „de-a  aniversarea”, trebuia împărtășită…

Lecția despre Mama Natură a rămas pentru altă dată. Am ratat rolul de profesor pedant și, mai mult ca sigur, plictisitor…

Adorabila noastră nepoțică ne-a dăruit, la schimb – cu neasemuita istețime a  candorii – lecția ei și, implicit, adevărurile vii ale propriei sale naturi: orice zi poate fi o sărbătoare în sine – nu trebuie decât să intrăm în joc!  

Ploiești, 15 octombrie 2018