DE LA ANDRÉSY LA BOLINTINUL DIN VALE

Îngrijoraţi de evoluţia vulcanului Eyjafjallajökull, din Islanda, de întreruperea traficului aerian în toată Europa, aşteptam, cu biletele în buzunar, procurate pentru zborul avionului Companiei „Blue Air”, ziua de 25 aprilie 2010, orele 17. În sfârşit, de pe Băneasa, am decolat la timp, cu un aparat „Boeing 737”, supraaglomerat, din cauza reprogramării curselor anulate, iar după trei ore am aterizat pe Aeroportul Paris-Beauvais, unde ne aştepta ing. Cornel Matei. Coborând din avion, ne-am dat seama că, din nou, ca de atâtea ori, am pătruns într-o lume frumoasă, parcă mereu proaspătă, înnoită, o lume pe care o fac mereu aceiaşi oameni. Această lume, dătătoare de speranţe de viaţă, seamănă pentru mine cu o poveste, dar care, iată, este adevărată, este o realitate, cum se spune pentru asemenea percepţii, incredibilă, dar virtuală. Imaginea distanţei de peste 50 km parcurşi până la punctul nostru terminus (Andrésy) este concretă şi în minte îmi apar impresii din alţi ani, din alte vizite, cu aceleaşi peisaj, dar mereu altul, în Normandia, Picardia, Bretania, Alsacia şi Lorena. De fapt, cred că aşa este toată Franţa!
Aici natura, primăvara, reînnoieşte: iarba, grâul, rapiţa, culturile furajere sunt parcă aşezate pe o planşetă imensă, cu o mână de maestru. Nu au loc buruienele, ravenele, spaţiile goale, cărările şi drumurile inutile; totul este raţional şi cu folos folosit de fermieri, care ştiu bine ce fac. Livezile înflorite de cireşi, pruni, meri şi peri, aliniate şi curăţate iarna, încarcă atmosfera cu un parfum ieşit din amestecul parfumului florilor fiecărei specii de pom. Sunt pomi încărcaţi, aşa cum la iarna la noi arborii se încarcă de chiciură, de promoroacă abundentă. Ei promit astfel, din start, o producţie bună de fructe.
Mergând cu maşina „Citroën-307” pe o autostradă cu asfaltul parcă turnat pentru venirea noastră, ne uităm la culturile de grâu, ce ocupă sole de 30 – 50 ha, curate, de un verde închis, culturi de rapiţă înflorită, de un galben cald; alte plante, precum sfecla, cartoful, bobul, mazărea ocupă şi ele spaţii corespunzătoare planurilor de cultură ale recunoscuţilor fermieri europeni.
După aproape o oră de mers, intrăm în comuna urbană Andrésy. Localitatea, provenită dintr-un vechi târg, atestat din anul 710, cu urme din secolele XII-XIII, cum este datată şi biserica catolică din centrul istoric are o populaţie de circa 15.000 de locuitori şi este aşezată la confluenţa râurilor Oise şi Sena, apoi continuă, pe malul drept al râului şi urcă pe unul din cele mai înalte dealuri din zonă, de unde se vede înspre SE Parisul, cu centrul nou – La Defense, biserica Sacré-Cœur, Turnul Eiffel, Arcul de Triumf etc. În partea de Nord se află oraşul Cergi-Pontoise, în N-V oraşul Poissy (cu vila lui Le Corbusier). Peste tot se văd păduri şi plaiuri încărcate cu flori (pictate cândva de Van Gogh), mai departe, la orizont este Castelul familiei Dumas, tatăl şi fiul, şi Casele memoriale ale lui Emil Zola şi şi Dobigny.
Peste tot în zonă se văd, la locul lor, castele de apă, nicăieri nu se întâlnesc fântâni, cişmele, inclusiv animalele din ferme sunt adăpate cu apă (nu din canale sau bălţi) din surse aflate sub control.
De vreo 40 de ani, prin comună trec mai multe trenuri pe zi, ce duc şi aduc multă lume la Paris, lume angajată în diverse activităţi, apoi elevi la colegii, licee, studenţi şi… turişti (se face o navetă şi de la 150 km), trenurile fac, de asemenea, legătura cu centre urbane mari, precum Rouen, Honfleur, Le Havre etc.
Malul drept al Senei este încărcat de istorie. Cetăţi, palate, vile (ce au aparţinut, în timp, unor baroni, conţi, familii de oameni bogaţi). Ele sunt bine conservate şi inteligent puse în valoare, ca patrimoniu naţional. Sunt destinate vizitatorilor, cărora li se prezintă expoziţii de artă, colecţii de arme, sculptură în aer liber; sunt amenajate expoziţii florale artistic realizate, iar seara, adeseori sunt derulate programe culturale, spectacole de poezie, concerte, piese de teatru, cu efecte luminoase şi înscrisuri cu lasere etc.
În Andrésy, 25% din spaţiul de locuit se află în blocuri noi, de 3 – 8 etaje, cu garaje la subsol, parcări în faţă, locuri de joacă amenajate pentru copii, spaţii pentru plimbat câini etc. Sunt bine întreţinute gardurile vii, arborii ornamentali squarurile cu bănci pentru odihna oamenilor în vârstă, de către administraţia locală, de către asociaţiile de locatari.
Sena se desparte în două, după ce se uneşte cu râul Oase, înconjurând o insulă mare, acoperită cu arbori seculari şi o vegetaţie abundentă. Un braţ este navigabil, o mare ecluză construită special asigură tranzitul şlepurilor ce transportă materiale de construcţie, cereale, mărfuri alimentare şi industriale, precum şi turişti, între Paris şi Le Havre.
Pe canalul desprins din Sena, cel ce nu este navigabil, se organizează mereu antrenamente ale sportivilor din cluburile de caiac-canoe şi periodic întreceri, potrivit unui calendar afişat la debarcaderul din faţa frumoasei Primării şi a Casei de cultură a localităţii Andrésy.
O ambarcaţiune specială, după un orar, pe zile programat, duce gratuit publicul ce vrea să viziteze insula şi expoziţiile artiştilor veniţi din regiunile vecine, expoziţii de sculptură, în special, organizate în aer liber, cele mai multe exponate fiind cam excentrice, avangardiste, provocatoare, încercând un mod de exprimare nou, cu mijloace, de asemenea, novatoare (lemn, tablă, piatră, marmură etc.).
Pe insulă sunt şi locuri de joacă amenajate pentru copii; puţine chioşcuri şi magazine alimentare, cu sucuri şi gustări reci.
Din loc în loc, suntem întâmpinaţi de mari gânsaci ce-şi apără, alături de mame, puii aurii, iar în arborii mari sute de păsărele cântă frumos, se joacă, sau „se bat” pentru cauze de ele ştiute, în timp ce pe canal, aproape de mal, se plimbă maiestuos mari lebede albe, şi ele cu câte doi sau trei boboci.
În faţa bisericii, simbol al istoriei, realizată din blocuri de piatră, în secolul XII şi periodic reparată, de două ori pe săptămână se organizează o piaţă agroalimentară. Zeci de maşini, rulote, izoterme aduc marfă diferită: carne, peşte, ouă, conserve, legume proaspete, fructe, citrice, produse lactate etc.
Casele din jurul bisericii, cu o arhitectură fără vârstă, sunt din piatră, închise cu garduri grele, cu obloane la geamuri, străzile foarte înguste, amintesc de fostele ateliere de manufactură, de cafenelele şi berăriile în care lucrătorii se adunau şi făceau, după program, politică.
Cimitirul, închis cu gard, tot din piatră, în care se poate intra pe baza unui program afişat, este un adevărat muzeu în aer liber, totul este ordonat, curat, flori şi… linişte. Sunt îngropaţi aici foşti proprietari ai vilelor, palatelor şi castelelor de pe malul Senei, artişti, scriitori şi demnitari. Într-o localitate apropiată, Auvers-sur-Oise, am văzut mormintele fraţilor Van Gogh, alături fiind locurile şi plaiurile pictate de marele artist impresionist, mort la 1890.
În vârful dealului, din partea de N-V a localităţii Andrésy, se află un castel destul de mare bine conservat, înconjurat de o pădure, fostă zonă de vânătoare şi flancat de o crescătorie de cai de rasă şi ponei. Castelul parcă mai veghează şi astăzi viaţa şi munca locuitorilor din jurul său, si căror strămoşi au dat viaţă, la 1789 chemării „Pace colibelor, război palatelor!” Zilnic, vizitatori din ţară şi turişti străini sosesc aici şi se desfată în aerul curat şi priveliştea încântătoare oferită de natura înconjurătoare (se văd meandrele şi podurile Senei, Parisul, oraşul capitală de district Cergi Pontoise.
Împreună cu Mirela şi Lucas, am mers de mai multe ori la bazinul de înot, acoperit, unde se învaţă, sub supraveghere, înotul, se fac şedinţe de întreţinere şi recuperare, costul fiind de 1,50 euro de persoană. Alături de bazin, sala sporturilor adună tineri şi antrenori ce sosesc cu autocarele lor, învăţând şi antrenându-se în practicarea volei-ului, baschetului, gimnasticii, artelor marţiale şi atletismului.
Tot aici, sâmbăta, duminica, periodic, se susţin concerte, de către trupe de artişti veniţi din Franţa şi din alte ţări.
Străzile (toate) sunt asfaltate, canalizarea funcţionează, intersecţiile sunt semaforizate, pe esplanada de pe malul Senei se întrerupe circulaţia, în zilele de sâmbătă şi duminică. Trei monumente mari, la intersecţii (unul la confluenţa Oisei cu Sena), amintesc eroii din zonă, căzuţi la datorie, în timpul celor două războaie mondiale, jerbe de flori şi spectacole evocatoare amintesc jertfa lor.
Andresy editează lunar o revistă şi săptămânal două gazete, iar „Club historique” publică studii, monografii, albume, evocând trecutul istoric al localităţii. Iată câteva titluri găsite de noi în librăriile oraşului: „Andrésy, 20 siecles d’histoire”, Edition Maury, 1985, „Promenades dans Andrésy, 1998”, autor Dupuy, G.: „Histoire de l’eau, du gaz et de l’electricité à Andrésy”, Porracchia, J.: „Les Andrésiens au temps de la Revolutions” etc.
Am cumpărat ultima carte scoasă de acest club al istoricilor de aici „Andresy regards Croisés” ce are consemnat în prefaţă un cuvânt al primarului Hugues Riboult, Consilier general, un personaj adulat şi respectat de cetăţeni, pentru calităţile sale de manager, de om care sprijină cultura, arta, turismul, sportul şi afacerile.
Această comună urbană franceză este frumoasă, prosperă, se dezvoltă continuu, reprezentând un model de urmat şi pentru localităţile noastre rurale.
După zece zile petrecute în Franţa, am plecat spre America de Nord, cu destinaţia Miami, pe 5 mai 2010. De pe unul din cele mai mari aeroporturi din lume, Miami, după aterizare, am plecat prin încrengătura de autostrăzi şi străzi suspendate ce fac legătura între South Florida şi Nordul acestui „Stat al Soarelui” spre Davie!
Am intrat în centrul urban Davie şi am coborât la locuinţa dr. Emil Matei, la nr. 11001 din zona rezidenţială „Long Lake Rangers”.
O lună am stat aici, după care, pe 8 iunie, ne-am întors în Andrésy. Timpul ce a urmat, petrecut aici, l-am folosit pentru a vizita din nou Parisul (Motparnasse, magazinul „Priorite” Domul Invalizilor, Piaţa Concorde etc., apoi, partial, regiunea Picardia, după care oraşul Gisors din regiunea Val D’Oise, cu celebra sa catedrală, construită în anul 1119 şi refăcută de mai multe ori, castelul medieval din acest vechi oraş cu donjonul său, situat pe o stâncă ce domină impetuos urbea şi la întoarcere am urcat la castelul Gaillard, „suveran” al frumoasei văi a Senei, ce curge cuminte spre Le Havre.
Ne-am întors acasă, trecând, când pe partea dreaptă, când pe partea stângă a fluviului Sena, alegând orăşelele cochete aşezate de secole aici, admirând marile edificii, vechile catedrale, podurile de fier din vremea lui Eiffel, iar de cel puţin trei ori (era duminică) întâlnim mari grupuri de nuntaşi, lângă biserici sau mari restaurante, aşteptând venirea tuturor invitaţilor, făcând fotografii. Erau îmbrăcaţi (fete, tineri, maturi, miri şi mirese) în superbe costume şi rochii noi, cu volane strălucitoare, toate albe şi uneori de un alb închis, toţi şi toate cu flori multicolore în mână şi producând o veselie molipsitoare, romantică, dar decentă, parcă se îndreptau sfioşi spre Paradisul Celest.
Pe 22 iunie 2010 am aterizat pe Băneasa, unde ne aştepta, cu maşina „Mitsubichi”, Domnul Ică, tatăl lui Carmen Bogdan. Am scăpat, în felul acesta de taximetrişti obraznici şi îndrăzneţi, care altădată, aflând de unde venim, ne cereau sume mari pentru a ne transporta în Bucureşti. Cu Domnul Ică, am plecat spre orăşelul Bolentinul din Vale, unde îşi avea domiciliul şi „domeniile”. Când noi soseam şi ne coboram bagajele, sosea pe Otopeni şi Carmen, din SUA, venind incognito. Ea era aşteptată de mama sa, Antonia, cu o altă maşină.
Ne-am bucurat de întâlnirea prietenească, aşteptată de mult timp, şi după o masă copioasă, udată cu bere şi vin, am făcut împreună o plimbare prin oraş, să cunoaştem mai bine localitatea, să aflăm câte ceva din trecutul şi prezentul ei. În drumul de la Băneasa la Bolentinul din Vale, am trecut prin localităţi precum Ciorogârla (ştiam despre jaful de arme de la depozitul de aici), Bolentinul din Deal, cu un primar gospodar, mult apreciat de alegători, cu rezultate vizibile în aspectul localităţii, cu înfăţişare de târg totuşi.
Aici, în Bolentinul din Vale, totul este marcat, ca o nobilă obsesie, de existenţa devenită mitul lui Dimitrie Bolintineanu, cel, cum spune George Călinescu, care făcea parte din grupul scriitorilor romantici macabri şi exotici (1842 – 1959) „ce au folosit tehnica versului muzical”.
Dimitrie Bolintineanu era fiul lui Enache Cosmad aromân din Macedonia venit şi aşezat aici, căsătorit cu o munteancă din Bolentinu. Poetul s-a născut în 1819. Avea o soră, Caterina, şi un frate.
În prezent, când noi scriem aceste rânduri, casa părintească unde „la zilele mari oaspeţii se adunau şi cupele se ciocneau”, relatează George Călinescu, în a sa Istorie a Literaturii Române, este transformată, modernizată, în Parchetul oraşului, iar vizavi se află biserica de lemn din secolul XVIII, înlocuită încă în vremea copilăriei lui Bolintineanu, după cutremurul din 1838, cu ceea ce se vede astăzi: o biserică frumoasă, bine gospodărită ce are în faţă statuia poetului, bine îngrijită, iar în partea din spate mormântul acestuia.
Dăm, în continuare, şi alte date despre această mare personalitate a istoriei literaturii şi vieţii politice româneşti, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Dimitrie Bolintineanu face studii în Bucureşti la Colţea şi Colegiul „Sf. Sava”, se întâlneşte aici cu Al. Zane şi Al. Creţulescu. Rămâne orfan de părinţi din 1836; ocupă funcţia de copist la Secretariatul Statului, apoi funcţionar la Ministerul Treburilor Dinafară – acum debutează în Curierul de ambe sexe cu elegia „O fată tânără pe patul morţii” Eliade Rădulescu apreciind creaţia sa.
Devine membru al Asociaţiei literare şi al Frăţiei. Publică în Propăşirea, de la Iaşi poemele „Bacarola”, „La o eroină” şi „O noapte la morminte” ş.a. În 1845 obţine o bursă de studii, oferită de Asociaţia literară (cu sprijinul lui Alex. C. Golescu şi Ştefan Golescu) şi pleacă la Paris la Collège de France; aici face parte din Societatea studenţilor români, cu important rol în realizarea unităţii studenţilor români, care erau martori ai pregătirilor revoluţionare ce aveau loc în Franţa.
Dimitrie Bolintineanu este martor al revoluţiei de la 1848 din Franţa; de aceea, întors în ţară, îmbrăţişează cauza revoluţiei din Ţara Românească, conduce ziarul Poporul suveran. Este arestat, la 13 septembrie, împreună cu alţi 21 de revoluţionari. În 1849, din Semlin, din împrejurimile Belgradului, pleacă la Paris, pentru a-şi continua studiile. Colaborează la apariţia revistei România viitoare, publicând aici poezia „La o pasăre trecătoare”.
În 1851, pleacă la Constantinopol şi locuieşte în casa lui Ion Ghica, situată pe malul Bosforului. De aici călătoreşte în Palestina, Egipt, Macedonia, la Muntele Athos. Este perioada în care lucrează la ciclul „Florile Bosforului”.
În 1857, obţine amnistierea şi se întoarce în patrie, mai întâi în Moldova, un de Divanurile Ad-hoc votează rezoluţia prin care se cerea Unirea Principatelor. Deci, după 9 ani de exil se întoarce în ţară şi la Bucureşti, colaborează la ziarul Concordia.
În 1860, devine comisar din partea Ţării Româneşti în Comisia Europeană a Dunării; face parte din Guvernul Ştefan Golescu, în calitate de ministru de externe şi ad-interim, la departamentul Controlului.
În 1863, Dimitrie Bolintineanu este numit ministru al instrucţiunii şi al cultelor, în Guvernul Mihail Kogălniceanu. În 1964, este membru în Consiliul de Stat, participând la pregătirea diferitelor legi, pe care guvernul le prezintă spre aprobare Adunării Deputaţilor (una din ele era Legea rurală).
În 1871, fiind bolnav, poetul este sărac, pensia ce o avea intra în buzunarele creditorilor. Prietenii – G. Sion, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri şi C. Negri îl ajută, prin diferite forme şi mijloace.
Moare la 20 august 1882, fiind înmormântat în curtea bisericii din Bolentinul din Vale.
Am vizitat liceul din localitate ce poartă numele lui Dimitrie Bolintineanu şi care, pe o placă comemorativă, evocă figura poetului, apoi am intrat în curtea bisericii şi ne-am recules în faţa statuii şi a mormântului poetului.
Mergând pe străzile oraşului au reţinut un fapt deosebit. Pe una din străzi, profesorii sunt locuitorii, cu case frumoase, cei mai mulţi, pe alta învăţătorii care au slujit cu cinste şcoala; mai departe sunt multe vile, frumoase case ale medicilor, marilor funcţionari din instituţiile bucureştene, afacerişti (ce au inclusiv elicoptere), comercianţi etc.
Desigur, ca orice oraş mic românesc, numărul câinilor vagabonzi strică aspectul frumos şi liniştit al urbei, şoferi şi motociclişti obraznici încalcă normele de circulaţie şi ale bunei cuviinţe, ordinea publică (în sensul controlului şi sancţiunilor) nu are stăpâni „la vedere”.
După recunoaşterea centrului oraşului, ne-am reunit în familia Domnului Vasile Pârvulescu şi Antonia şi, la o masă prelungită, am depănat amintiri plăcute, petrecute împreună în SUA şi acum în preajma Bucureştiului. A doua zi, am mers în Bucureşti şi am vizitat mai multe mari magazine, iar la Teatrul „Nottara” am asistat la savuroasa piesă „Soţul păcălit”, de M. Corneşteanu.
Ajunşi în Botoşani, am reluat legăturile întrerupte cu Clubul „Ultimii mohicani”1 şi am participat împreună la multe manifestări, cele mai multe de suflet, printre care botezul nepoatei familiei Elena şi Cezar Grunzu, la nunta tinerilor Oana şi Cătălin (cu părinţii Apopei şi Grădinaru). Apoi am aprins lumânări la mormântul fostului şi bunului meu colaborator, trecut la cele veşnice, prof. Mihail Burlacu, şi la prof. Maria Tiperciuc, de mai multe ori am ascultat la telefon „vuvuzelele” din Africa de Sud, unde erau plecaţi întreaga familie a dr. Emil Matei, la Campionatul Mondial de Fotbal.
Dacă nu s-ar fi produs aceste ploi violente şi cu mari cantităţi de apă, dacă nu ar fi fost inundaţiile catastrofale, din nou, în locuri repetate (Botoşani, Suceava, Neamţ ş.a.), aş putea spune că „trăim bine”, chiar cu pensii impozitate şi TVA înrobitor.
Şi totuşi, trebuie să sperăm în vremuri mai bune!