Debut în Rev. Luceafărul (Bt)
Proză scurtă

Lilioara MACOVEI

De obârșie botoșăneancă, s-a stabilit în Bacău după terminarea facultăţii.
A publicat poezii la revista ,,Anotimpuri”, a colaborat cu revista ,,Viaţa Politehnicii” ca redactor şi student publicist.
Este pasionată de pictura, pentru a întregi pasiune pentru literatură și artă.

 

 

 

Tablou în galben

Dimineaţa asta pare să fie blocată în miresme de copaci în floare şi chiar dacă este la început de zi simt că pot trece prin stări sublime, de parcă ştiu, vorba lui Confucius, toate preceptele înţelepciunii.

Odată cu trezirea mea am impresia că începe şi mişcarea întregului cer.

Ba o pasăre zburând, ba un nor emigrând rapid sau lenevind deasupra cine ştie cărui obiect al naturii, întregeşte crochiul meu din acest timp al zilei.

Bat ritmul unei melodii vechi şi romantice în masa de sticlă groasă sablată cu modele geometrice simple şi cu faţa albă brodată de o mână îndemânatică, spuneam că bat ritmul de câteva minute bune, dar zgomotul nu stânjeneşte în nici un chip porumbeii de pe terasă.

În acest program creat nu ştiu de către cine, nu reuşesc să schimb nimic din ordinea derulării evenimentelor de dimineaţă, doar în ideea ca să nu-mi meargă prost în restul zilei.

Faptul că astăzi nu ştiu sigur ce zi este nu mă deranjează să fiu aceeaşi lacomă la cană cu cafea, chiar dacă nu prea îmi face bine şi gândindu-mă din ce în ce mai intens la condiţia umană, înghit repede două guri din savuroasa licoare.

Aşa îmi fac debutul în fiecare dimineaţă, aici pe terasa de la etajul doi. Îmi umblă prin cap cuvântul haiku, izbindu-se de toate cele şi nu mă lasă să ascult guguştiucărelile celor două păsări îndrăgostite.

– Da, mai taci şi tu cu haiku-ul ăsta, că de când este en-grossul chinezilor la doi paşi de tine, le dăm de furcă românilor cu neologisme străine!

– Nu te supăra, Katinko, dar harta lumii nu prea o înţelegi, aşa că hai, să-ţi mai dau un pahar cu vişinată!

Şi uite-aşa, mi se duce mie rezerva de sticle frumos aranjate după culori din barul aflat în terasă, când cu Katinka, când cu Harieta. Ce să le fac? Sunt bătrâne, chinuite de reumatism şi singurătate. Nu au bărbaţi, nici copii, doar nişte nepoţi care vin când ştiu că au luat pensiile ca să le ceară nişte bani pentru zilele iubitelor lor şi ceva mărunţiş pentru ţigări.

Răcoarea de dimineaţă primeşte parcă toate părerile de rău ale tuturor celor care se agită pe stradă, dar nu mă miră căci cunosc fenomenul. Nici vântul nu mai bate cum bătea, acum parcă mereu este mânios şi pus pe distrugeri, aşa că ar fi cazul să ne facem asigurare pe viaţă.

Învârt cana asta cu cafea de vreo zece minute ca atunci când fumam şi-i simt aroma veşnic năucitoare.

Nu demult am lăsat ,,licoarea cafenie” în detrimentul ceaiului şi un an de zile am trecut prin purificarea de acest fel, dar fiind slabă din fire, m-am luat cu anturajul şi uite, în ce hal am ajuns.

– În ce hal?

– Păi, în ăsta dezastruos, că beau vreo două căni mari cu cafea pe zi!

– Ei, ăsta da, miraj!

Şi cum spuneam, stau la masă şi toc în gând tot ce-mi cade. Se arată soarele, mare şi plin parcă de multă zeamă de portocale. Aş întinde mâna să mă umplu de oranj, poate poate îmi stimulează cumva creativitatea.

Vis-a-vis de blocul meu sunt case ascunse după magnolii şi iasomie. Nişte femei mai în vârstă îşi scot căţeii la plimbare, plimba-i-aş eu în altă viaţă, că multe lătrături mai ştiu a-mi strica urechile. N-am nimic nici cu ele, nici cu ei, dar nici invers dacă se mai poate, că de cele mai multe ori dragostea învinge, să fie acolo la ei.

Mă încearcă un soi de plictiseală pentru următoarele ore, dar nu de asta am nevoie şi cu voinţa unui luptător căzut în arenă, dar pe care s-a pus un mare pariu, revin în realitate şi chiar mă ancorez cu drag în ea. Mi-am întins o pânză pe un şasiu şi de vreo două zile caut subiect, temă, idee pentru o viitoare capodoperă. Azi m-am fixat pe galben fiindcă e primăvară şi se cade să privim cu seninătate în jurul nostru, dar nu ştiu cum şi ce să încep.

– Galbenul? Cum gândeşti că numai cu galben poţi lucra o pânză?

– Gândesc obişnuit, sau poate simbolic, ori instinctiv şi de ce nu impulsiv cum bine spunea Swami Shivananda, că prea mi se potrivesc toate.

– Dar galbenul? Nu e prea plictisitor?

– Inocenţa mea prietenă, stai numai să vezi!

Şi unde nu caut să demonstrez…

Mi-am adus şase feluri de pensule (şase pentru că numerologic s-ar spune că e numărul meu norocos, dar numai se spune), apoi o cutie mare de tuburi de culori diverse (pe astea le-am primit cadou), un pahar mare de plastic gros, aproape plin cu apă şi din văzduh mi-am luat un mare entuziasm.

Nu am şevalet că na, nu are omul chiar tot ce-i trebuieşte, nu?

Am improvizat unul reprezentat de o planşetă aşezată pe marginile vechiului meu fotoliu şi de-acum urează-mi, inspiraţie!

Când au început să mă fascineze pe mine culorile, am ajuns cu cititul şi interesul până pe tărâmuri indiene, aflând astfel că minunata culoare galben corespunde chakrei 3, a plexului solar-manipura cum se mai numeşte şi la nivel mental, manipura guvernează puterea interioară, emoţional – expansivitatea, spiritual – toate aspectele creşterii. Este simbolizată de lotusul cu zece petale, iar aflarea acestei noutăţi pe atunci pentru mine, mă făcea să sar în sus de atâta satisfacţie intelectuală.

Şi mi-am înmuiat pensula în apă, apoi în galbenul cald şi cuceritor pe care mi l-aş dori miezul figurii ce-mi stăruie în cap de câtva timp.

Ştiam cumva compoziţia ce urma să apară pe pânză şi mă grăbeam să dau senzaţia descoperirii emoţiei supreme viitorului meu privitor.

Vedeam cum curge fără să fac mare lucru acel galben intens şi întins, parcă mai orbitor decât mă aşteptam, exact ca un metal topit care nu mai are stavilă în drum.

M-am odihnit câteva clipe privindu-mi pânza şi deja vedeam finalul ca ansamblu, cu toate că nu distingeam clar contururile care apăreau ca din cer. Între albul imaculat al fondului pânzei şi galbenul nuanţat de-acuma, se crease o legătură pe care eu o vedeam profundă şi indestructibilă.

Şi când mă gândesc că acum câteva ore eram într-o totală amorţeală, nu-mi vine a crede cum mi s-a schimbat starea.

M-am aşezat cuminte în fotoliul de lângă măsuţă căutând cu mâna cană cu cafea şi cu privirea pânza.

Cineva îmi spunea că regii au ca şi culoare preferată galbenul, dar şi că această minunată lumină de aur este cea mai impresionantă cale de comunicare dintre oameni şi zei în dublu sens.

În ritualul creştin se ştie foarte bine că aurul reprezintă metalul nemuririi şi pentru că este galben, culoarea aceasta este denumită şi a veşniciei. Parcă citeam undeva scris aceste rânduri despre galben şi mă bucuram că am avut inspiraţie să mă gândesc la ceva atât de frumos.

– Există şi atribute mai reprobabile ale galbenului, dar azi nu fac subiectul viziunii mele!

Porumbeii stăteau neclintiţi pe pervazul ferestrei şi urmăreau cum se face o operă de artă, potenţial universală şi râd singură.

Starea mea de vigilenţă era stimulată de galben şi întreţinută de cafea, capacitatea de concentrare tot galbenul mi-o mărea, iar ideea că voi avea o mare reuşită, mă mobiliza din ce în ce mai mult.

Uitasem de babele cu căţeii lor plicticoşi, nu-l mai băgam în seamă pe cel de la etajul x cu maşina de bornat care zilnic îmi sfredeleşte creierul, întrucât mie aici şi acum, mi se contura o împlinire mentală sublimă.

Nu ştiu cine îmi mânuia pensula, dar galbenul în diverse nuanţe trona din ce în ce mai amplu pe pânză. Pe marginea picturii mele puneam mii de bobiţe fine de galben auriu, pentru cei care voiau distingere în spaţiu limitat. Umbrele erau la locul lor, luminile întocmai, soarele aproape asfinţea, cafea nu mai aveam şi când să spun şi eu ,,Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! „, mă strigă la terasă Harieta.

– Ce faci măi, ai murit azi?

– Încă nu, dar dacă mă ajuţi tu, ce să fac?

– Adu-mi şi mie o ţigară!

– Nici acum, nu ştii că nu mai fumez? Înţelege, că te strică la ten!

– Glumeaţa mea! Atunci, măcar un păhăruţ de vişinată, dai?

Şi i-am dat două şi după ce le-a degusta vreo jumătate de oră, a plecat în casă, că era timpul de dormit.

Mi-am admirat tabloul multe clipe şi în contre- jourul acesta, mă privea surâzând mama.

I-am atins obrazul, fruntea şi mâinile frumoase care ţineau capetele eşarfei.

Mi-am şters lacrimile mici care mă năpădiseră şi de undeva din partea dreaptă a tabloului, îmi zâmbea tata.

– Oare de când sunteţi aici?

– Din totdeauna!

– Asta o ştiu, dar…

Am gândit obişnuit, sau poate simbolic, ori instinctiv şi de ce nu impulsiv cum bine spunea Swami Shivananda, că prea mi se potriveau toate, sau…?

 

Doamne, dă-mi vis!

 

Şi iarăşi apare pământul despicat. Mă lovesc de pereţii lui plini de denivelări colţuroase gata puse pe spargerea creierului şi-mi ajunge inima pe limbă. Rostogolirea în hău  o fac pentru a nu ştiu câta oară, nu din dorinţa mea şi de fiecare dată pornirea înspre acolo este aceeaşi, fără a avea vreun strop de năzuinţă în a încerca durerea în singurătatea nopţilor. În amintirea unei fericiri evident relative, mă cufund tot mai adânc într-o durere tot mai inconfortabilă. Nu ştiu remedii, nu cunosc direcţii, nu văd soluţii, nu pot aproape nimic deşi,  mi-aş dori aruncare din  fundul abisului.

Nu ştiu dacă starea asta de raţiune mă purifică, dar chiar şi aşa de-ar fi, este greu drumul, mi-ajunge fruntea în pământ şi-mi pare că nu există cer. Am teamă că florile în vară nu vor avea miros şi nici culoare şi cum să fie frunzele arse de idei?

Nu vreau să cred că pământul va continua să se deschidă la fiecare pas făcut în noapte. Întristarea înăbuşită şi insistentă, nu mai este suportabilă şi aşezată pe margini terestre plâng în voie,simţindu-mă zdrobită aşa cum în mod conştiincios o face şi timpul.

E-adevărat că amintirile se pierd în timp, dar oare durerile vor fi nimicite de vreme?

Îmi ţin capul în palmele ude şi-mi destăinui tristeţea în liniştea nopţii ca şi cum odihna nu mi-o mai primesc de nicăieri.

-Dar, de ce să port toate acestea în taină, crede cineva că povara este mai uşoară?

– Recunosc că sunt mută, dar parcă de prea mult timp.

Amărăciunea mă preface într-un om sfâşiat şi în neputinţe, mă las pradă ei. E-adevărat că şi plânsul ajută la transformarea unui om integru într-o epavă şi recunosc că îmi înşel gândurile.

Îmi vreau liniştea de dinainte, dar nu cea prevestitoare furtunii, nu cea compusă temeinic pe absenţă şi vid, pe deşertăciune şi tăcere.

– Ştii ceva despre liniştea morţii sau cea a vieţii superioare?

– Doar puţin! Aş vrea să ştie cineva, dar nu ştiu cine, că fiinţele unite într-o mare iubire, care trăiesc ceva atât de profund şi care este inexplicabil prin cuvinte sau gesturi, armonia perfectă fiind completă, se simt indiferent ce lume le desparte.

Am vrut să prind clipa şi amintirea ei se depărtează, iar dorul este cel care arde până şi speranţa revederii din viitor, atunci unde va să fie. Mă readun şi răstălmăcesc cuvintele când tocmai au loc tropote intense în inimă. Cumplit este că în toate se văd urme ale amintirilor şi tot din autoamăgire pornesc într-o visare care mă îmbată şi uit de mine rătăcind în timp.

-Oare sunt de ajutor în existenţa mea prezentă? Neştiind prea multe despre mine acum, cer ajutor şi vă rog, să fiţi sinceri cu argumentele.

Amalgamul din capul meu tronează încă triumfător, dar presimt  că nu va dura mult…ah!

Evident că am spus o mare minciună, evident că mă simt epuizată şi descompusă, evident că nu împărtăşirea suferinţei mă întăreşte, dar măcar în amintiri are loc întâlnirea cu ea.

Zbuciumul mă devorează şi pulberile rămase nu mai formează iniţialul contur, ci mereu este altceva, o violentă rană, un infernal gând, o realitate  crudă, o atmosferă  tristă.

Ochii au făcut pact cu inima, vor să plângă ea, fiindcă lacrimile lor sunt prea fierbinţi chiar dacă săraca, ştie că riscă să fie arsă.

-Inăspreşte-te, inimă!

Adevărat că îmi trebuie un vis ca să suport realitatea!

Îmi unesc palmele ca înainte de orice rugăciune, îmi aplec fruntea spre pământ neluând în seamă cum se rostogolesc lacrimile şi rostesc în sinea mea:

– Doamne, dă-mi vis!

– Unul sau două?

– Cred că două. Unul să pot înfrunta realitatea şi unul unde să mă întâlnesc cu ea.

– Dar dacă primeşti unul în care o vezi pe ea, o să înfrunţi mai uşor realitatea?

– Nu ştiu, dar te rog, dă-mi-le, mai des!

Nu am uitat că Sfântul Ioan Gură de Aur (347 – 407) spunea aşa:

„Adu-ți aminte că, nu după multă vreme, vei lăsa pe toate cele văzute, cerul și pământul, oamenii și lucrurile. Adu-ți aminte că ești nimic, cu trupul și cu sufletul, că puțin necaz te tulbură pe tine, puțină durere te arde pe tine, un cuvânt prost te răscolește pe tine. Deci, pentru ce nu te desparți tu puțin de viața aceasta? Eu îți spun ție că ești dator a te muta de aici, și, sus, înlăuntrul porților cerești, să-ți faci ție cort și, acolo, de-a pururi să petreci. „

…dar dacă, mi-e dor de ea, ce să fac, Doamne ?
Destăinuire

În fiecare dimineaţă, când surâsul  efemer al soarelui  îmi defineşte faţa odihnită, simt afluxul de  blândeţe al naturii cu toate zâmbetele consimţite, de aici şi de oriunde.

Dacă aş descoperi în fiecare zi cîte o literă a naturii, precum Hugo, nu ar îndrăzni nimeni să-mi spună că nu sunt stăpâna  supremă a bucuriei pământeşti.

Dar, efemeritatea ne este clară, aşa că  tu, cititor lehămetit, învaţă să fii răbdător.

Toate prăbuşirile omeneşti, prevăzute ori  inopinate, au idee de atenuare doar în liniştea naturii, când fiecare ticăit de ceas, pare surd şi persiflator trecerii timpului.

Şi iarăşi îmi apare timpul în gând, ca un lait motiv obositor şi plictisitor.Nu-l pot ignora, chiar dacă am introdus în maniera  comportamentală, metode noi.

Preţuirea  anilor, s-a redus  din ce în ce mai  mult şi pe ascuns la o estimare  prozaică, de multe ori  părând a fi un vis.

Durerile noastre proprii, de multe ori nu sunt atât de devastatoare, cum sunt acelea ale altora pe care auzindu-le, le simţi amplificate.

Abia acum, mi-aş dori un ceas surd şi o natură  statuară, numai pentru a nu-mi încâlci nimeni gândurile şi a-mi spune că pe frunte mi-a mai apărut încă o cută.

Într-un necunoscut al faptelor,  şovăielnica-mi implicare, mă face mică şi dezastruos de împrăştiată. Nu am nici  o idee cum mă pot aduna, fie şi într-o palmă acolo, măcar să pot plânge  neştiută de nimeni. Împrăştii speranţă, căci este un cadou  frumos şi nu doresc răsplată, fiindcă asta de fapt înseamnă iubire, din acest motiv fără să-ţi ştiu numele şi arborele genealogic, încerc să cred că parcă ţi-aş cunoaşte suferinţa.

– Nu trebuie să-mi spui nimic! Plecarea ochilor în jos, îmi explică multe.

Vreau să ştii că  plecarea noastră în căutarea unui vis, nu  face inima să sufere atât de mult încât să plângem o viaţă.Sau poate, da! Senzaţia de  risipire, încă este activă.

Trecut-au clipe, cine mai ştie câte şi frica de a deveni suferindă, este mai puternică decât suferinţa însăşi. Am închis ochii, m-am privat de lumină şi mi-am mascat lacrimile.

Nu s-au sfiit totuşi  să-mi ude  obrazul , dar eu încerc să mă menţin într-o iluzie, chiar dacă nu mai pot. Astăzi, am avut talentul de a mă plânge în faţa  ta!

Dacă cer iertare, o voi primi?

Poate te-am tras în igluul meu fără să vrei, te-am servit cu o ceaşcă de melancolie şi din prietenie nu ai refuzat-o, dar am şi eu defecte de înţelegere,  aşa că cerşesc îngăduinţă.

Să nu fii supărat nici pe mine, nici pe tine,căci amândoi se pare că ne tragem  din rădăcini îngrijite şi prea băgate în seamă şi numai atingând  cu sufletul petalele de floare roşie, poţi deveni ruşinat şi plin de dorinţi, chiar pasional în introvertirea ta .

Să nu plângi că pentru a mia suta oară, am deschis fereastra spre răsăritul lunii aşteptând de undeva să vină glas de îndrăgostit muritor, disperat sau aşezat pe colţ de stele căzătoare, numai  şi numai pentru a fi la fel ca el. Într-un amalgam de suspine, vorbe în şoapte, cânt în vânt, iese triumfător plânsul meu şi cât nu mi-am dorit asta!

Mi-e suferinţa cruntă şi câte nu aş da, să sparg  ore, zile, ani şi toate să nu aibă capăt, să mint pe oricine că am suprimat  ceasurile lumii. Ceasurile…mâncătoare de zile egale, cu toate că ştiu , cu toate că ştiu…!

– Da, ştiu că am avut şi voinţă şi putere şi raţiune, dar nimic nu mă încântă, chiar dacă mi le repeţi!

– Şi ce aştepţi acuma? Nu cumva, îţi pierzi timpul?

– Se vede că eşti o trufaşă!

– Da, dar una suficient de tânără, nu se vede?

-Ah! Poate că nu ai găsit nisip  să pui în clepsidră!

Încerc să ies din coşmar, dau din coate, bat din picioare şi strig a surdului în pădure.Un plâns în palme face bine, dacă este scurt şi concis.

Mă simt înghiţită  de fiara asta numită timp, deşi pare a fi un critic fără  pretenţii.

Am aflat nu demult ca  trecerea vremii îmblânzeşte sau supune, da?

Sau poate nu este aşa…