Primit pentru publicare: 04 iun.2015
Debut: Mihai COTEA
Marcat de: Georgică MANOLE, redactor șef
Publicat: 07 iun.2015

DEBUT  LA  LUCEAFĂRUL: MIHAI COTEA

Data & Locul nașterii: 11 februarie 1989, SIBIU
Oraș actual: BAIA MARE
Studii: licențiat în istorie; masterat în etnoturism
Mail: cotea_mihai(at)yahoo.com

 

apariții literare

VOLUM:
”Vremea tornadei” (roman) – ed. Singur, Târgoviște, 2015

ANTOLOGII:
”Să ningă peste inimi bucurii”- ed. Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2014
”Simfonie-n verde crud” – ed. Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2015

REVISTE DE PROFIL:
”Tinerețea dintre bătrânețe și moarte”– proză scurtă, ”Negru pe alb” nr.4/aprilie 2013 și ”Nomen Artis- Dincolo de tăcere” nr.12(40)/ decembrie 2014
”Cifra dorinței”– proză scurtă, ”Negru pe alb” nr.5/ mai 2013 și ”Nomen Artis- Dincolo de tăcere” nr.10(38)/ octombrie 2014
”Vremea tornadei”- fragment de roman, capitolul ”Dispariția”, ”Negru pe alb” nr.8/august 2013
”Ozana”- proză scurtă, ”Negru pe alb” nr.11/noiembrie 2013 și ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.5(45) / mai 2015
”Un petic de dragoste”- poem, ”Negru pe alb-ediție specială”, martie 2014 si ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.2(42)/ februarie 2015
”Contexte”- fragment, roman, ”Negru pe alb” nr.13/ 2014
”Eu din tine”- proză scurtă, ”Negru pe alb” nr.14/ 2014
”Pofta de viață”- proză scurtă din seria ”AlchiMia”, ”Negru pe alb” nr.15/2014
”Singurătate?”- eseu, ”Porțile Nordului” nr.1-2-3/ 2014
”În bloc”- eseu, ”Porțile Nordului” nr.1-2-3/ 2014
”Revenind la reverie”– proză scurtă din seria ”AlchiMia”, ”Negru pe alb” nr.16/2014
”Tristețea ca aliment” – proză scurtă din seria ”AlchiMia”, ”Negru pe alb” nr.16/2014
”Tot ce am uitat să spun”, ”Expediție maternă”, ”Toamnă în antitetic”, ”Ziua bunicului (blestemul dricului)”- poeme, ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.1(41)/ ianuarie 2015
”Soi rău”- proză scurtă din seria ”AlchiMia” în publicația on-line ”Armonii Culturale”, 5 mai 2015
”Vremea tornadei” – fragment în publicația on-line ”Armonii Culturale”, 8 mai 2015

RECENZIE:
”Vremea tornadei”– ”Negru pe alb” nr.20/2015
”Indefinibilă”, ”Delirul unei zile noi” – poeme, ”Negru pe alb” nr.20/2015

DISTINCȚIE  LITERARĂ:
Locul III, Votul publicului pentru eseurile ”Singurătate?” și ”În bloc” în cadrul concursului internațional de literatură ”Porțile Nordului” organizat de Centrul de Excelență în promovarea creativității românești ”Porțile Nordului” Baia Mare și de Liga Scriitorilor Români și promovat de site-ul de cultură și literatură ”Republica artelor”(Cititor de proză), mai 2014.

 

Luna e soarele meu

Luna în acea zi era imensă… clinchet curat de chei în depărtare, apoi deschizătoarea-și ține scurta partitură pe note joase și scurte. Ușa se lasă liberă. Tudor pătrunde liniștit în garsoniera pe care o împarte cu aleasa sa, Mara. Înăuntru, nici măcar un scâncet sau rază de lumină. Deschide cu putere ușa dormitorului. Mara în raza lunii…

– Ce faci aici, pe întuneric, frumoaso?

Întrerupătorul își execută rolul la semnul de dirijor dat de Tudor și lumina electrică pătrunde în cameră, cu toate că, în următoarele momente, Mara avea să facă mai multă lumină… în viața lor… cu ajutorul lunii.

– Tu ai văzut ce mare e luna astăzi? E superbă… n-aș fi vrut s-o deranjez cu lumina.

După câțiva pași, către fereastră, Tudor observă măreția lunii din acea noapte. O asemenea priveliște nu are cum să nu atingă corzile sensibile, și chiar așa avea să se întâmple. Băiatul încearcă s-o ia pe Mara în brațe, dar fata se trage ușor. Fața ei e imobilă. Tudor simte.

– Și ce ți-a spus luna de ești atât de serioasă? Atât de frumoasă…

Mara rămâne în fața ferestrei ca hipnotizată. Nu mișcă, nu știe cum să înceapă. Se va ajuta de astru.

– Cine? Ea? E frumoasă…

– Nu, de tine ziceam. Ai o frumusețe ascunsă astăzi, dar pot să te observ chiar și așa, tainică.

Fata încearcă să-l ia de braț, dar renunță la jumătatea drumului. El e puternic, măcar să-i fi transferat un dram de forță-n cuvinte.

– Mulțumesc, dar frumusețea mea e dată tot de ea. Nu știu de ce, dar azi, mi-am schimbat valorile.

– Trebuie să fie un motiv…

– Luna e, indubitabil, mai promițătoare și mai plăcută decât soarele.

– Astea sunt valori?

– În anumite circumstanțe, sunt.

Tudor se așează pe pat și se descalță tacticos. Uitase de regula principală a casei. Nu se intră încălțat de afară, pe încălțări poți aduce tot felul de mizerii, mai palpabile, sau mai subtile. Și mizeriile din suflet se poartă tot pe tălpi, sau, cel puțin, așa ar trebui… depinde de fiecare pe unde umblă…. la un moment dat, de atâta tăbăcire, s-ar usuca și ar cădea ca niște bube uscate.

– Draga mea, ce-mi zici tu sunt aspecte sau însușiri. Doar nu crezi că e o valoare să fii frumos, așa tam-nesam?!

– Nu am folosit exact aceste denumiri, dar…

Mara se sprijină pe un picior și-și pune mâinile pe șolduri. Inspiră adânc. El a simțit-o.

– De ce e aerul ăsta închis în cameră? Miroase a… lâncezeală, e ceva static și neplăcut aici.

Dă să deschidă fereastra, o ferește pe Mara, dar aceasta-l oprește hotărât.

– N-o face! Mă ajută…

Tudor o privește, printre ochelari, cu ochii mari. Albastrul ochilor lui nu se mai combină cu nuanța superbă de verde din ochii ei. Lipsește ceva. Un catalizator necesar.

– Ce vrei să spui, Mara?

Fata pleacă privirea, apoi, dintr-un singur zvâc, revine, total schimbată. Nu mai e Mara… Mara lui.

– Vreau să-ți spun că, de astăzi, luna e soarele meu… și că m-am săturat. Și apusul are rolul lui, obișnuiește-te cu ideea. Vreau să plec!

Tudor respiră sacadat, își dă jos ochelarii și-și freacă, puțin, ochii. Auzul nu-l înșeală, iar Mara, cu dicția ei de jurnalistă în devenire, este cum nu se poate mai clară… cel puțin în ultima frază. Se plimbă, tăcut, prin cameră, Mara-l privește. Înalt, atletic din născare, cu o alură de intelectual și cu blândețe… atâta blândețe în privire și-n glas… Se oprește în dreptul ei și o apucă, ușor, de umeri.

– Unde să pleci, draga mea? Aici e casa ta.

Mara înghite în sec, îi e rușine acum.

– Trebuie să plec. Asta nu mai e casa mea, nici n-a fost vreodată. Azi, mâine, se face un an de când ne-am mutat împreună și nu e în regulă… mai nimic de aici nu e în regulă. Eu nu vreau să fiu în regulă, regulile-mi repugnă!

Băiatul lasă mâinile jos. Privirea lui se răcește subit și constată greșeala.

– Ești liberă, frumoaso. Ieși din regulă și trăiește după dorința ta… ce să mă fi așteptat de la cineva care și-a lăsat căminul într-o clipită? Alea erau alte reguli? Mai bune sau mai rele? Nu vezi absurdul situației? De ce vorbim, noi, aici? De constrângere?

– De nepotrivire sufletească, Tudor,  răcnește fata. Pur și simplu nu mă regăsesc în tine… nu mai vreau.

Pe pat stau, așezate grămadă, poșeta ei și un pulover verzui, subțire. Ce bine-i sta cu el, mereu îi spunea Tudor asta. Adora combinația dintre culoarea puloverului și părul ei roșcat, apoi ochii și parfumul ei… era… era timpul. Fata-și ia, în grabă, lucrurile de pe pat și dă să plece,dar, când să ajungă la ușa camerei, Tudor o oprește cu un braț plin de resentimente.

– Oprește-te! Deci, asta voiai să-mi spui…. câte-n lună și-n soare… cine e luna ta, Mara? Cum poate o persoană să rupă o relație… solidă, zic, privind la lună? Cum se numește așa o persoană?

– O lunatică.

Răspunsul ei pare atât de firesc în aberaţia sa, încât îl lasă pe Tudor dezarmat. Încă o place, nebunește. Iese pe hol, descuie poarta de la intrare și intră înapoi în cameră, alăturând ușa acestuia. Mara pare să fi primit o sarcină prea grea și dă, puțin, înapoi. Pășește, încet, în cameră, găsindu-l pe băiat stând pe pat cu capu-l în mâini. Ochelarii stăteau aruncați pe covor. Îl mângâie ușor, vrea să spună ceva, dar… e inutil. Iese din dormitor, stingând lumina în urma ei.

După plecarea ei, Tudor deschide fereastra și trage o gură sănătoasă de aer nocturn. Îngână, sfârșit, ca pentru el:

– Se va întoarce… măcar pentru a-și lua lucrurile înapoi… ea pune preț pe așa ceva și va trebui să ne înțelegem.

Oprindu-se brusc, acesta conștientizează culoarea situației. Închide, cu putere, fereastra și aprinde lumina-n cameră, după ce calcă, din greșeală, pe ochelarii săi, aruncați pe covor. Îi ridică și-i privește pe toate fețele, de parcă nu i-ar mai fi văzut, cu adevărat, până în acel moment. O lentilă crăpată.

– N-are rost… o lunatică… cum de n-am văzut?