Georgeta Claudina Lăzărescu s-a născut în anul 1922, în comuna Dolhasca, județul Suceava și a murit la sfârșitul anilor 2000, la Iași, unde a și fost înmormântată. Am cunoscut-o la Căminul de Pensionari Sfânta Cuvioasă Parascheva din Iași, unde ajunsese la vârsta senectuții. Despre viața ei plină de eforturi și tristeți, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 25 septembrie 1999, în camera ei de la azil.

– Cum vă numiți, doamnă?
– Lăzărescu Georgeta Claudina.

– De când stați aici?
– De la 4 ianuarie 1978.

– Ce v-a determinat să veniți la cămin?
– N-am vrut să fiu singură, ci împreună cu oameni de seama mea; când cineva trece spre vârsta a treia, are nevoie de oameni de aceeași etate, pentru că aceia îl înțeleg.

– Cu cine v-ați consultat când ați luat această decizie?
– Cu nimeni; doar cu mine însămi.

– Dar ați fi avut cu cine?
– Aveam pe băiatul meu și pe nevasta lui, dar nu i-am întrebat, fiindcă erau împotrivă; de fiecare dată când le spuneam că plec, pentru ei era o lovitură de grație.

– V-ați hotărât greu?
– Foarte greu; de trei ori am depus dosarul și de fiecare dată l-am retras. Nu mă puteam decide, pentru că exista nepoțelul, care trebuia ajutat.

– Ați stat aici 21 de ani; v-ați obișnuit?
– M-am obișnuit încă de la început și vă spun de ce. Eu am rămas orfană de tată, care era impiegat de mișcare; în 1932, a fost accidentat mortal de un tren căruia tocmai îi dădea plecarea. Și atunci, mama s-a dus la Regina Maria, care i-a spus să merg la Liceul Doamna Maria din Suceava, unde am stat în internat opt ani și m-am adaptat imediat; așa că, atunci când am venit aici, eram acomodată cu colectivitatea.

– Într-un fel, de mică ați cunoscut singurătatea…
– Da, de la zece ani am rămas numai cu mama și cu sora mea, fără casă, fără pământ, fără nimic – a fost foarte greu; am trăit cu o pensie de 800 de lei – atât avea mama de pe urma tatei, care n-a apucat să lucreze decât șase ani în învățământ și cinci la C.F.R.

– Ce bucurii vă amintiți din copilărie și adolescență?
– N-am avut bucurii; mai mult supărări. Dar am fost un om care nu s-a destăinuit nimănui – nici surorii mele, nici soțului meu, cu care am trăit 30 de ani, nu le-am spus nimic. În aparență, spun… vorbesc… fac… – pe din afară; dar, lăuntric, e cu totul altceva.

– Aveți prieteni?
– Pe nimeni din cămin, nu-l am prieten apropiat; nu mi-am dorit niciodată. Camera mea n-o știe nimeni.

– Deci, nu mai resimțiți singurătatea ca pe o povară?
– Nu, m-am obișnuit cu ea. În zi de sărbătoare, citesc sau merg la biserici, iar în celelalte îmi găsesc de lucru; dar lucrez întruna, că, de multe ori, vine doamna directoare și-mi spune: „Da’ mai lasă treaba, că nu mai vezi!” Și eu îi zic: „Cât voi putea, n-am să stau degeaba, că nu vreau să mă găsească moartea nefăcând nimic. O aștept cu brațele deschise, dar nu stând.”

– Vecinii de cameră nu vă caută?
– N-au de ce. De când sunt aici, n-am încuiat ușa decât dacă plec în oraș; zi și noapte, ușa mea e descuiată, căci știu că nu vine nimeni.

– Cu toate acestea, cred că vă doriți ca nepotul să vă caute.
– Categoric! Când vede că nu-i dau niciun semn de viață, mă caută la telefon și mă ceartă pentru că nu-l sun, iar eu îi spun: „Să nu mă mai pui să-ți dau telefon, că-i scump și n-am de unde plăti.”; însă el insistă: „Te rog frumos, mamaie, doar să mă întrebi ce fac.”

– Totuși, ați avut o familie și nu puteți vorbi de singurătate toată viața; nu obișnuiți să priviți în trecut? Nu tânjiți după vremurile acelea?
– Trecutul nu se mai poate întoarce și e ceva firesc – asta e situația. Am avut gospodărie, munceam, mă duceam în toate părțile, deci am fost mereu ocupată și n-am avut niciodată când să mă gândesc înapoi.

– Cum se face că nu mi-ați vorbit de băiat?
– Pe 18 februarie 1992, ziua în care îl comemoram pe soțul meu, a venit la mine; a intrat, dar n-a stat o clipă. Era indispus și l-am întrebat: „Ce-i cu tine?” Mi-a spus: „N-am nimic, mămico…” Duminica următoare, m-am dus, ca de obicei, la ei; când am ajuns acolo, cel mic m-a întâmpinat pe scări și am văzut că și el era supărat. Îmi zice: „Mamaie, să-ți spun ceva înainte de a-ți spune mămica; tăticul a plecat în străinătate.” „Cum adică??” „Da, ne-a dat telefon din Polonia.” „Și s-a dus pentru mai mult timp?” „După cum am văzut în șifonier, a plecat pentru multă vreme.” …Și, de atunci, nu l-am mai văzut.

– Cum ați reacționat?
– Eu n-am plâns în viața mea, dar am presimțirile mele și le-am zis: „Nu mai trăiți cu speranța că se va mai întoarce.” Am pus-o pe noră să dea divorț și m-am dus martor împotriva fiului meu. I-am spus: „Draga mea, cine știe ce poznă va face și, mâine-poimâine, va veni și te va da afară din casă, iar tu și copilul veți rămâne pe drumuri. Divorțează, că, dacă va fi să se întoarcă, vă puteți căsători din nou.

– Vorbiți ca și cum ați vrut să-l pedepsiți pentru că n-a dat niciun semn.
– Nu să-l pedepsesc, ci să-i apăr pe ăștia din urmă.

– Ce v-ar durea mai mult: să fie mort sau să-și trăiască viața ca și cum nu i-ar păsa de cei rămași?
– Decât să trăiască fără a se gândi la cei din urmă, mai bine să fie mort.

Florin Bălănescu