Decupaj de tradiţie – delimitat de obiecte decorative şi de buna dispoziţie a botoşănenilor

 de Margareta MIHALACHE

Menţinerea formelor de exprimare ce ţin de cultura materială populară în parametrii autenticităţii devine un proces anevoios deoarece se simte, din ce în ce mai mult, o creştere a unei presiuni exercitate de invazia unor obiecte cu un profil estetic destul de îndoielnic care dezvoltă acea latură decorativă hilară ai cărei stăpâni sunt comercianţii şi nu meşterii populari. O confruntare deschisă între autentic şi kitsch a avut loc în perioada 23 – 25 aprilie 2010 când meşterii populari din judeţele ţării: Ilfov, Suceava, Iaşi, Harghita, Bistriţa-Năsăud, Neamţ, Galaţi, Maramureş, Argeş, Mureş au participat la Târgul Meşterilor Populari, ediţia a IV-a şi s-au impus prin arta lor care s-a raportat la filonul tradiţional.

La deschidere au participat oficialităţile locale: domnul primar Cătălin Flutur, domnul preşedinte al Consiliul Judeţean Botoşani Mihai Ţâbuleac, domnul prefect Cristian Roman alături de domnii parlamentari Dan Humelnicu şi Cătălin Obuf-Buhăianu.

În cuvântul de început domnul director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani – prof. Ion Ilie, care a oferit sprijinul său manifestării, a precizat necesitatea menţinerii acestui târg tocmai în vederea conservării culturii materiale populare.

Manifestarea s-a bucurat de sprijinul Primăriei şi Consiliului Judeţean Botoşani, iar de buna desfăşurare a acesteia s-a ocupat referent etnograf Margareta Mihalache (compartiment Etnografie) împreună cu etnograf Marcel Lutic – Preşedintele Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova. În acest sens, miniexpoziţiile individuale ale meşterilor au corespuns criteriilor stabilite şi au reuşit să înglobeze principalele meşteşuguri tradiţionale.

Un element de noutate a fost şi faptul participării meşterei populare Cosmi Floarea din Bistriţa la deschidere printr-o urare de bun-venit adresată oficialităţilor şi întâmpinarea acestora cu un colac frumos ornamentat.

La o creionare atentă a punctelor de greutate ale expoziţiei cu vânzare se cuvin amintite vasele de lut, obiectele din lemn la care s-au alăturat icoanele pe sticlă şi cele mai importante piese ale ansamblului vestimentar popular: cămaşa femeiască şi bărbătească, completate de numeroasele ţesături din zone etnografice de prestigiu: Bucovina, Năsăud, Maramureş, Harghita, Galaţi, Iaşi, Prahova, Botoşani.

Pentru început ne vom opri la olarii Gyorfi Domokos din Harghita, Maricel Mocanu din Galaţi, Vasile Chira din Maramureş, Sonia Iacinschi din Botoşani, Molnos Joszef din Harghita. Într-o mare măsură, vasele acestora s-au încadrat doar în una dintre tradiţiile ceramicii româneşti, fiind vorba de cea romană care include doar ceramica roşie şi presupune acea ardere completă. Vorbind de tehnica de ornamentare, aceasta presupune pictarea cu cornul, gaiţa, pensula sau zgârierea cu un vârf metalic. Olarii amintiţi au dat prioritate categoriilor tradiţionale: oale de lapte, oale pentru sarmale, strachini, căni, ploşti, dar şi vase pentru flori, sfeşnice etc. Din punct de vedere cromatic se putea observa cu maximă uşurinţă coloritul viu şi armonios tipic ceramicii smălţuite (triconomia brun – galben – verde, ceramica Kuty; aceleaşi culori completate de nuanţe de roşu şi albastru – ceramica din Centrul Corund).

Picturile pe sticlă cu tematică religioasă, aparţinând artiştilor participanţi, au făcut trimiteri clare spre iconografia ortodoxă de provenienţă bizantină – prezentând acel fond comun, dar şi maniere interpretative proprii şi singularizate. În acest sens, liniile fine şi cursive ale Alinei Budeanu alături de cele sobre ale lui Constantin Livadaru au fost completate de minuţiozitatea abordării caracteristice lui Lucian Frângu, de arhaicitatea emanată de compoziţiile lui Liviu Şoptelea, dar şi de influenţa murală îngemănată în lucrările lui Ionuţ Gafiţeanu. Oricum, grupul amintit, fără modestie, a făcut succint o trecere în revistă a mijloacelor tehnice, iar prin modalităţile interpretative a legiferat încă o dată creaţia individuală ca parte componentă a artei populare. Bineînţeles că tematica religioasă s-a regăsit şi pe icoanele din lemn ale lui Florin Iancu din Brăila, dar şi pe cele sculptate de către Virgil Moldovanu din Gura Humorului.

Zonele etnografice din ţară au fost bine individualizate prin expunerea costumului popular femeiesc sau bărbătesc. Punctăm doar acele bondiţe cu prim din blană de jder, miniştergurile ţesute în tehnica năvăditului cu decor variat, întrebuinţate de femei pentru acoperirea capului, dar şi cămăşile cu acele câmpuri ornamentale bine delimitate şi bogat decorate – aparţinând meşterei populare Veronica Hojbotă din Mănăstirea Gura Humorului (Suceava).

La polul opus s-au facut remarcate ştergarele din Colecţia muzeală din comuna Ungureni şi cămăşile de la sfârşitul sec.al XIX-lea şi început de secol XX care au atras atenţia prin discreţia decorului, preponderenţa fondului alb şi liniile decorative bine dozate şi destul de aerisite. Existenţa acestei colecţii e rod al pasiunii doamnelor Maria Zoiţanu, Aurica Cojocaru şi Maria Zotic. Grija pentru conservarea culturii populare este o caracteristică a comunităţii din Ungureni şi , din acest motiv, nu e de mirare constituirea unei noi colecţii care se datorează doamnei Elena Clocotici, nepoata binecunoscutului E.D.Neculau.

Meşterele Floarea Cosmi, Maria Isac, Virginia Linu, Maria Bruj, ele însele, au caracterizat prin ţinuta lor ansamblul vestimentar popular din comuna Runcu Salvei (Bistriţa – Năsăud) – cu precădere cămaşa care se încadrează acelui tip numit încreţit care presupune ca mânecile, spatele, pieptul să fie adunate pentru a forma gura cămăşii, cu despicătura în spate şi încheiată cu nasture, dar şi cu nelipsitul ornament de formă trapezoidală cusut pe creţuri. De asemenea, s-au observat şi elemente de influenţă orăşenească în portul popular al acestora: partea superioară a mânecii cu un dreptunghi constituit dintr-o friză de motive geometrice şi braţara propriu-zisă a mânecii completată cu fodori mari (volane) având la margini decoruri fine. De la mijloc în jos, în faţă şi spate, au stat prinse zadiile cu nuanţe de violet specifice zonei Năsăudului – lăsând să se vadă în jos albul poalelor cămăşii. Nu a lipsit din acest ansamblu nici pieptarul înfundat de culoare neagră, cu acele broderii policrome şi talia marcată printr-o bordură îngustă, cusută în partea inferioară.

Maramureşeanca Maria Zapca din Săpânţa a expus cergile care menţin coloritul natural al lânii, „ştergurile” cu alesături în roşu şi albastru, traistele din ţesătură bine lucrată la stative, iar frumuseţea costumului purtat de meşteră păstra caracteristicile arhaice: cămasa puţin decoltată – nelipsind acele încreţeli cu „boţi” şi „ociţi” pe piept, umeri, şi nici acel volănaş – „bezer” care împodobeşte brăţara mânecii, iar „zadiile” cu dungi late colorate – înveselind parcă cromatic fondul alb al cămăşii cu poale.

Pe linia creativităţii s-au impus cu textile doamna Rigo Csilla din Odorheiu Secuiesc care a expus ii şi cămăşi preluînd vechea structură a portului popular secuiesc, doamna Kovacs Aurica, care prin fustele încreţite în talie şi adăugite la poale cu dantelă, dar şi îmbogăţite cu şorţuleţe, a amintit de aceeaşi modă orăşenească de origine vieneză. Opţiunea pentru arhaicitatea croiului la cămăşi a fost valabilă pentru Emanuela Pavăl din Suceava şi pentru Maria Nedelcu din Prahova.

Ţesăturile din lână ale familiei Iulian şi Maria Mihalachi din Neamţ au excelat prin decorul geometric şi prin preponderenţa fondului dat de culoarea iniţială a lânii, nemaipomenind de măiestria realizării tehnice. Ca semn definitoriu , rămâne varietatea şi discreţia decorului completate de o îmbinare armonioasă din punct de vedere cromatic.

Măştile realizate de Tudoriţă Lupaşc (Nereju – Vrancea), Viorel Marian din Fălticeni şi ale lui Toader Ignătescu din Suceava au accentuat mai mult nota hilară ascunsă în personalitatea omului – completând uneori caracteristicile fizionomice umane cu cele din regnul animal şi invitând la meditaţie asupra procesului clar al dezumanizării, deloc străin societăţii actuale.

Obiectele de uz casnic tradiţionale: căuşe, sărăriţe, linguri au aparţinut meşterilor Florin Cramariuc – Suceava, Viorel Marian Iliuţă – Fălticeni, Maricel Apalaghiei – Botoşani. Toţi aceştia s-au oprit la motive tradiţionale din arta populară: pe linguri – simbolul dragostei prin reprezentarea a două păsări, simbolul speranţei prin reprezentarea cocoşului, simbolul înţelepciunii prin reprezentarea bufniţei sau simbolul universului prin reprezentarea arborelui vieţii, completat cu pasărea suflet (când natura umană părăseşte existenţa terestră se ştie că sufletul face trecerea în cealaltă lume
trasformându-se în pasăre). Lăzile de zestre, laviţele, mesele rotunde şi joase cu scăunele, multe dintre acestea având sculptate motivul rozetei sau rombul, ambele simboluri solare, au reuşit să creeze ambientul locuinţei tradiţionale ţărăneşti – fiind aşezate meşteşugit de către Florin Cramariuc şi Valentin Tipa în spaţiul expoziţional.

Despre semnificaţia sărbătorilor din comunitatea tradiţională au stat din nou mărturie mascoidele de căiuţi şi măştile – costum de capră ale meşterei Niculina Andronache, atât de importante în alaiurile de Anul Nou unde îndeplinesc multiple roluri în practicile mitico – magico – religioase caracteristice reînnoirii timpului.

Meşteşugul încondeierii ouălor chiar după Sfintele Paşti si până la Înălţarea Domnului e practicat cu sfinţenie de meşterele din Bucovina: Victoria Fundiur, Oresia Leuciuc, Aurica Aneci, Aurica Ciuvercă, dar şi de Iuliana Nistor Celica din Rogojeşti (Mihăileni). Tipurile expuse au impresionat prin diversitate: ouă monocrome cu ornamente, ouă policrome cu ornamente sau ouă policrome cu ornamente în relief. Motivele tradiţionale au avut întâietate: fierul plugului, cârligul ciobanului, vârtelniţa, grapa, spicul, crenguţa de brad, şarpele, calea rătăcită, iar motivele geometrizante au reuşit să atingă un nivel înalt al abstractizării. Între toţi aceştia s-a singularizat Florin Bejenaru, prin pictarea suprafeţei ovoidale – dezvoltând scene cu tematică religioasă prin folosirea liniilor de o fineţe şi acurateţe rar întâlnite şi, implicit, într-o gamă cromatică care unicizează demersul său creativ.

În confecţionarea chimirelor a excelat meşterul Pop Gavril care stăpâneşte tehnica ornamentelor repusate, ştanţate cu dispunerea perforărilor pe margini. Acestui meşter i s-au alăturat pe latura decorativă meştera Floarea Cosmi, prin opincuţe de mici dimensiuni, dar şi meşterul Nistor Ioan din Sighişoara care a lărgit gama obiectelor prin puşculiţe şi tolbele purtate altădată la vânătoare. Meşterul Constantin Ciubotăriţa mai cunoaşte forma căciulilor din piei de miel aşa cum purtau odată sătenii din Vorona.

Împletiturile din nuiele au aparţinut meşterei Călina Sandu din Vorona şi lui Lilian Toderaşcu din Lespezi, ambii păstrători ai tipurilor tradiţionale care pun accent pe latura utilitară, indispensabilă în gospodăriile comunităţii. Ornamentele din sfoară de cânepă în reţele de ochiuri, completate prin răsuciri, au fost confecţionate de Aurora Sauciuc din Botoşani, Natalia Cangea din Zolonceni – Republica Moldova şi Tatiana Harja din Iaşi.

Demonstraţiile în faţa vizitatorilor legate de meşteşugul prelucrării artistice a metalelor (argint, alamă, aramă) au fost susţinute de Mircea şi Cornel Crăciun din Bucureşti, aceştia axându-se pe categoria podoabe – cum a fost şi cazul Camelia Deliu din Argeş, dar care a optat pentru şlefuirea pietrelor semipreţioase, iar produsele lor au fost completate de cele ale lui Petrică Timofciuc care modelează metale ce au în compoziţie alte aliaje.

S-a detaşat vizibil în ceea ce priveşte arta decorativă Dan şi Iulian Bordianu, care abordează incandescenţa materiei fluide a sticlei ca pe un izvor nesecat şi păstrător al ideilor încă necunoscute.

Ediţia aceasta a Târgului Meşterilor Populari a reuşit să realizeze acel decupaj de artă tradiţională, completat cu fine tendinţe spre arta decorativă mai accesibilă gustului actual. Însă autenticul s-a detaşat clar de notele groteşti specifice comercianţilor în abordarea diferitelor materiale supuse unui adevărat supliciu. Acestea, odată confectionate, ajung nişte biete obiecte sărăcite de frumuseţea iniţială care, de fapt, este o dimensiune cunoscută si cultivată doar de adevăraţii creatori populari.