Radu Alexandru Miclescu s-a născut la 25 iunie 1935, la București și a murit la 25 septembrie 2019, la domeniul său din satul Călineşti, orașul Bucecea, județul Botoșani, fiind înmormântat în cimitirul familiei din curtea conacului. A absolvit Liceul Titu Maiorescu (astăzi, Colegiul Național Ion Luca Caragiale) din Capitală şi a luat bacalaureatul, dar i s-a interzis să facă studii superioare. A fost căsătorit cu Maria Ioana (Miona) Miclescu, însă nu a avut copii. A fost deţinut politic în penitenciarele Rahova, Jilava, Ghencea, Văcăreşti şi Târgu Ocna, precum şi pe şantierul de muncă forţată de la Bicaz. În anul 1973, a emigrat în Germania și s-a stabilit la Frankfurt, revenind în țară în anul 1990. În anul 1996, a recuperat conacul străbunilor săi, pe care l-a restaurat, inaugurându-l în anul 2005, precum și cea mai mare parte a terenurilor, iar, mai târziu, și pădurile. Este autorul volumului de memorii Numai zidurile sunt aceleași – amintiri (2021).
Maria Ioana (Miona) Miclescu (înainte de căsătorie, Flondor) s-a născut la 20 martie 1937, la Cernăuţi și a murit la 17 mai 2021, la Călineşti, fiind înmormântată alături de soțul său, Radu Alexandru Miclescu. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București. În anul 1969, a emigrat în Germania și s-a stabilit la Frankfurt, revenind în țară în anul 1990.
Despre viețile lor și despre tragicele experiențe pe care le-au trăit împreună cu familiile în perioada regimului comunist, mi-au vorbit în două interviuri realizate la 13 iulie 2011, la conacul lor.

• – Domnule Radu Miclescu, din ce familie vă trageți?
• – O familie românească veche, ce a avut în decursul istoriei epoci în care mulți membri au deținut funcții foarte mari, urmate de perioade de decădere, apoi, iarăși, de revenire… În secolul al XVII-lea, primul care a venit sau revenit în regiunea Botoșani, ce era apanajul nevestei voievodului și unde familia e mult mai veche, a fost vornicul Grigore Miclescu. La începutul veacului următor, fiul lui cel mare, Gavril Miclescu, a avut o carieră foarte lungă, murind la 94 de ani – fantastic pentru vremea aceea! –, și a fost, în mai multe rânduri, mare logofăt, mare spătar și toate posturile însemnate ale Moldovei sub mulți domnitori. În secolul al XIX-lea, cei mai importanți au fost răzbunicul meu Scarlat Miclescu, mare logofăt, și fiul său Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei, demis de [Alexandru Ioan] Cuza pentru că s-a opus secularizării averilor bisericești și înlocuit cu nepotul său Calinic Miclescu, devenit, ulterior, mitropolit primat al României. Până în secolul al XX-lea, au fost o mulțime de Miclești care au ocupat funcții importante – președinți de curte de casație, directori ai societății de telefoane, trei directori generali ai C.F.R., tatăl meu [Gheorghe Miclescu], comandant al aviației de vânătoare la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, alții tot cu cariere militare… Erau destul de multe ramuri, așa că e imposibil să-i știu pe toți.
• – Mama de unde se trăgea?
• – Mama [Magda Miclescu] era fiica doctorului ieșean [Alexandru] Tzaicu, iar mama ei [Alina Cantacuzino] era fiica lui [Alexandru] Feodosiev-Cantacuzino, tot din Iași; bunica ei maternă era [Catinca] Ghika-Trifești și vară de-a doua cu tata.
• – Câți ani și în ce parte a vieții dumneavoastră ați trăit la Călinești?
• – În copilărie, până la vârsta de 13 ani îmi petreceam aici toate verile și sărbătorile Crăciunului.
• – Cum arătau conacul, curtea și moșia?
• – Moșia avea 600 și ceva de hectare ale tatei și 400 și ceva ale surorii lui [Maria Miclescu], iar la pădure se compensa invers. Era foarte modern utilată cu tractoare Lanz și cu alte utilaje performante pentru atunci, de aceea am avut premiul I la agricultură pe țară în anii ’38 și ’39.
• – Cum decurgea o zi la conac?
• – Înainte de război, era foarte diferit; în zilele obișnuite, eram numai eu cu mătușa mea și cu guvernanta sau și cu părinții, iar, aproape întotdeauna, aveam musafiri din vecini sau de la București – și la dejun, și seara. În fiecare an, erau două sau trei baluri mari cu prilejul concursurilor hipice sau cu alte ocazii. Era o viață interesantă; veneau intelectuali și se discuta… Eu nu vă pot descrie în amănunt, pentru că, fiind relativ copil, nu eram primit la discuții.
• – În ultima parte a copilăriei, ați simțit apropierea comunismului?
• – Părinții mei își dădeau seama ce se întâmplă, se vorbea despre asta și eu eram perfect conștient.
• – Era vreo cale de scăpare, să fi pus cumva lucrurile la adăpost?
• – Au fost mai multe ocazii în care am fi putut pleca din țară, dar tatăl meu spunea, cu toate că era deja deblocat din armată: „Atâta vreme cât regele e pe tron, eu am depus jurământ și nu plec.” Iar, după abdicarea regelui, plecarea nu a mai fost posibilă.
• – Ce traiectorii au urmat viața dumneavoastră și cele ale părinților?
• – Nu-mi place să povestesc.
• – Ați avut de suferit rigorile comunismului?
• – Da, am fost arestat sub pretextul tentativei de constituire a unei organizații subversive…
• – …Reală?
• – Din păcate și spre rușinea mea, nu; adică bineînțeles că discutam cu prietenii și criticam regimul, dar nu am încercat nicio organizare concretă. La 8 mai 1952, am fost toți ridicați, anchetați câteva luni la Securitate și apoi transportați la Jilava. O parte dintre noi au fost eliberați după șase luni, iar ceilalți am rămas încă doi ani și jumătate; în total, am fost închis aproape patru ani.
• – Ce a urmat?
• – Când am ieșit, am căutat diverse munci – am fost și curățător de cazane, și bibliotecar la Steaua Roșie sau la alte cooperative –, după care am dat de trei ori examen de admitere la Arhitectură și ultima dată mi-a fost clar că nu pot intra din cauza originii sociale. Dar găsisem o „pilă”, ca să spun așa; iubita lui [Mihail] Andricu, care era în legătură cu directorul de cabinet al lui [Emil] Bodnăraș, mi-a spus atunci că, dacă ne facem niște biografii absolut nemincinoase și pregătim 10.000 de lei, va obține să fim reprimiți la facultate. Îi mai țin minte pe doi care au fost în același grup – Ion Ghika și Răzvan Theodorescu, viitorul ministru; ei au intrat, iar eu am primit o hârtie în care mi se spunea clar că nu am dreptul să urmez niciun curs de învățământ superior. Atunci, am făcut o școală de poligrafie, unde am învățat și partea tehnică a imprimării, și tehnoredactarea, după care am lucrat la Informația și la Tiparul până în momentul în care am reușit să plec din țară – atât prin intervenții americane sau la generalul [Charles] De Gaulle, cât și pe alte căi.
• – V-a fost clar atunci că n-aveți niciun viitor în România…
• – Dintotdeauna, mi-am dorit să plec de sub comunism; de aceea, n-am vrut nici să avem copii care să trăiască în acest regim.
• – Unde ați plecat?
• – În Germania, la Frankfurt, deoarece, după invazia sovietică în Cehoslovacia din ’68, au fost vreo trei luni în care s-au dat mai ușor pașapoarte de vizită. Soția mea a primit un astfel de pașaport pentru Germania, în timp ce mie mi-a fost refuzat, după ce încercasem să ies și în Bulgaria, și în Ungaria, și în alte țări; peste tot, eram respins și nu puteam pleca nicăieri. Ea fiind afară, îi zisesem cui să se adreseze și au fost intervenții foarte masive – președintele [Richard] Nixon i-a cerut direct lui [Nicolae] Ceaușescu, iar el a promis că-mi dă drumul; eram invitat la ambasadorul american, care mi-a spus că pot intra direct în Statele Unite, fără niciun lagăr de tranziție, dar nu primeam viza de ieșire.
• – Cum v-ați descurcat în Germania?
• – Am avut norocul să știu nemțește; de copil, vorbeam perfect germana, dar uitasem o parte și acolo mi-am revenit foarte bine. Soția mea, care are 16 cărți publicate, avea un post la Institutul Internațional German de Cercetări Pedagogice din Frankfurt. Și ea fusese dată afară din facultate, pentru că era nepoata lui Iancu Flondor, dar, după șapte ani, a fost reprimită, așa că a terminat Filologia în România.
• – Iar dumneavoastră?
• – La început, am lucrat la diverse firme comerciale ce aveau nevoie de cunoscători de limba franceză (pe care o știam perfect de acasă), printre care și o societate de transporturi. Ulterior, firma aceasta s-a mutat la Düsseldorf, dar eu n-am vrut să merg acolo, pentru că soția mea avea un post foarte bun și ne făcuserăm deja un cerc de cunoștințe la Frankfurt. Era după războiul Yom Kippur [a patra confruntare militară dintre Israel și țările arabe, din anul 1973] și era o perioadă de criză a petrolului și de șomaj, așa că nu mi-am găsit de lucru; ca să nu stau degeaba, m-am apucat de un mic comerț cu antichități, pornit din casă.
• – Cunoscuserăți și lumea talciocurilor din București…
• – Da, însă m-am ocupat numai de mobilier și acolo nu se vindeau astfel de piese.
• – Dar ați fost nevoit să vindeți lucruri ale familiei pentru a supraviețui…
• – Am vândut lucruri foarte frumoase pe nimic, însă am fost obligat, de multe ori, pentru că, pur și simplu, nu aveam din ce trăi.
• – Ați ajuns un anticar recunoscut și respectat în Germania; câți ani v-a luat?
• – Totul a crescut încet-încet, dar, în decurs de zece ani, eram deja cunoscut.
• – Când v-ați reîntors în țară?
• – Imediat după revoluție; pe 2 ianuarie [1990], m-am dus la Ambasada României [din Germania] să depun cererea de recăpătare a cetățeniei române, pentru că, la plecare, am fost obligat să renunț la ea. Ca prin minune, totul a mers instantaneu; mi-au spus să fac două fotografii și mi-au dat pașaportul.
• – De ce graba asta teribilă?
• – Fiindcă mă interesa foarte mult România, țineam la țara mea și voiam să văd ce se petrece. În seara de 28 ianuarie, am sosit încărcat cu ajutoare în Piața Victoriei [din București], unde am lăsat și mașină, și tot, și am participat la manifestația aceea mare, care a durat până la [ora] 11 noaptea, când am văzut și primele grupuri de mineri.
• – Dar la Călinești, când ați ajuns?
• – La aproape două săptămâni după aceea.
• – Cum arăta conacul față de cum îl lăsaserăți?
• – Era un prăpăd, dar mi-am dat seama că poate fi refăcut.
• – Descrieți, de pildă, salonul în care ne aflăm și interiorul casei.
• – Fusese sediul I.A.S.; erau bănci de lemn și gratii mari, cu lacăte imense la trei încăperi și o altă ușă cu gratii, deoarece conacul fusese transformat în închisoare pentru deținuți de la Botoșani, care stăteau aici șase luni pe an în timpul lucrărilor agricole. În unele saloane, am putut salva podelele, dar în altele – nu; totul era barbarizat – rămăseseră numai zidurile și acoperișul, într-un hal fără hal.
• – Dar curtea?
• – Din păcate, patru cincimi din parc au fost tăiate, o parte fusese redată agriculturii, iar în alta a fost construită o fermă zootehnică, adică vreo 12 grajduri – fiecare pentru 200 de vite. În jurul casei, rămăseseră, mai ales la intrare, aleile cu o parte din pomii de altădată, alături de care am plantat peste 2.500 de arbori.
• – …Și ați pornit „războiul” retrocedării; cât a durat?
• – În a doua jumătate a anului 1996, mi s-au predat conacul și terenul agricol, iar pădurile – de-abia câțiva ani mai târziu.
• – Câți ani v-au trebuit apoi pentru a ajunge la stadiul actual?
• – În primii ani, am fost nehotărât, fiindcă știam că, dacă vine la putere P.S.D.-ul, niciodată nu poți fi sigur; am așteptat până în 2002, când am ajuns la convingerea că lucrurile sunt ireversibile și atunci m-am apucat de restaurare cu ajutorul domnului arhitect Șerban Sturdza, care a pus foarte multă inimă, până în vara lui 2004.
• – Cât timp vă petreceți aici și cât în Germania?
• – Într-un an, stăm nouă luni aici și trei acolo, în altul – jumătate aici și jumătate dincolo; depinde și de treburi, și de sănătate, și de plăcere.
• – Vorbiți despre contribuția familiei dumneavoastră la confortul comunității locale.
• – Biserica a fost făcută în 1813, ca fiind a conacului. Prin 1890, cea a satului a ars și bunicii mei au dat-o în folosința, dar nu și în proprietatea localnicilor, pe a lor; mai târziu, a fost naționalizată și în jurul ei a apărut noul cimitir sătesc.
• – Există morminte ale familiei?
• – Au mai rămas două vechi și au apărut altele noi; pe toți cei care au murit în timpul comunismului la București sau în Germania, i-am adus aici – inclusiv părinții și bunicii.
• – Ce sentiment aveți când priviți de-a lungul copilăriei și tinereții dumneavoastră pierdute: regret, detașare, înverșunare sau împăcare?
• – Ca să vă spun drept… Niciunul dintre cele pe care le-ați enumerat; viața e viață, o trăiești și trebuie să fii – și eu sunt – tot timpul conștient de oroarea care a fost. Sper ca, odată cu trecerea timpului, țara să revină la ceea ce a fost ca mentalitate, fiindcă urmele comunismului sunt foarte puternice și astăzi – chiar și unii anticomuniști au mentalități învechite; iar asta se vede în administrație, în justiție nici nu mai spun, în tot ce vreți. Gândirea comunistă încă mai prevalează. Sunt perfect conștient că acesta e un lucru care, în niciun caz, nu se putea schimba, după 60 de ani, de pe azi pe mâine.
• – O observație: pe alocuri, zâmbiți când vorbiți de anii aceia cumpliți; o faceți cu detașare?
• – Nu, dar asta a fost și au existat alții care au avut destine mult mai cumplite decât al meu.
• – Adică v-ați împăcat cu soarta și i-ați iertat pe toți?
• – Nu, dar ce să fac? Să plâng pentru nenorocirile pe care le-am avut? Privesc în viitor și, deși sunt bătrân și pregătit să plec și mâine, trăiesc ca și cum aș fi veșnic; adică, la 76 de ani, am proiecte în continuare – construiesc o fabrică și fac tot felul de lucruri.
• – Ce sentimente aveți față de cei care v-au furat copilăria și tinerețea?
• – Cu siguranță, nu de prietenie…
• – Închipuiți-vă o balanță cu două talere; într-unul, ați așeza amintirile copilăriei, iar în celălalt – viața petrecută în Germania și în confortul de acum; care dintre ele ar atârna mai mult?
• – E foarte greu să vă spun. În primul rând, sunt alte lumi nu numai în România, ci și în Occident. Schimbarea e foarte profundă peste tot și suntem în plină schimbare de ev, chiar și fără să fim conștienți de asta; toată morala, totul e dat peste cap și trebuie să ne adaptăm.
• – Dacă ați putea lua totul de la capăt, în care Românie v-ar plăcea să trăiți?
• – Sigur că în România copilăriei mele, dar e absolut imposibil; nu mai există asta nicăieri pe lume – poate în America Latină să mai fie un colțișor unde să trăiești așa.
• – Ce a mai rămas din România de atunci?
• – Nimic.
• ⁕⁕⁕
• – Doamnă Ioana Miclescu, ce anume v-a determinat să vă susțineți necondiționat soțul în tentativa de recuperare a unui conac de care nu erați legată nicicum?
• – Întrebarea asta nu mi-a mai fost pusă niciodată. Am găsit normal să se întâmple așa.
• – Aveați vreo afinitate cu locurile acestea?
• – Cu locurile, nu; dar, fiindcă a fost casa lui părintească și, pentru mine, personal, nu se mai putea întâmpla același lucru, întrucât cea în care am copilărit era 40 de kilometri mai la nord, dar peste o graniță, am considerat că e absolut firesc să fiu alături de el.
• – Dar a fost un efort extraordinar – și financiar, și nervos…
• – El a făcut 90% din tot și eu am fost mai mult ornamentul, cred.
• – Ce sentiment ați avut când v-ați văzut la capătul drumului?
• – Mă simt foarte bine aici; chiar foarte bine.
• – Dar a fost dificil să vă reacomodați…
• – Nu pot spune că mă simt bine în România, dar pot afirma că mă simt bine la Călinești; Bucureștiul nu l-aș putea suporta.
• – Ce a mai rămas la dumneavoastră acasă, în locurile copilăriei?
• – Casa a fost rasă de mult, fiindcă numele bunicului meu, Iancu Flondor, nu le plăcea rușilor și, probabil, nici ucrainenilor. În rest, trăiesc oamenii…
• – Unde era casa?
• – La Storojineț, în județul cu același nume, situat în nordul Bucovinei.
• – Și ce e acum pe locul ei?
• – Se află o școală sau un institut tehnic; partea curioasă e că am regăsit acolo o doamnă în vârstă care-și aducea perfect aminte de mătușa mea și care a fost foarte surprinsă că ne-am reîntâlnit, pentru că nu credea să ne mai vedem pe lumea asta.
• – Mai aveți imboldul de a revedea locurile natale?
• – Sigur, mai ales că trebuie să merg cu copiii; și acum m-aș fi dus, dar nu au pașapoartele la ei și fără ele nu pot trece granița.
• – Cum ați regăsit România la întoarcere?
• – Miracolul n-a fost acum, ci după zece ani de la plecare, când am revenit în interes de serviciu și am avut impresia că n-am plecat niciodată; toate legăturile s-au reluat într-o secundă, de la sine. După aceea, s-a terminat, pentru că mulți au plecat sau au murit și peisajul uman s-a schimbat complet; acum, e un amestec pe care nu prea-l pot suferi – de aceea, stau numai la țară. Dacă ești invitat undeva, poți risca să dai chiar peste Valentin Ceaușescu – exemplul maxim – și n-am nicio plăcere să întâlnesc persoane din cauza cărora am fost nevoită să plec.
• – Cum e să fii boier?
• – Nu există așa ceva.
• – Dar sunteți!
• – Sper că n-am făcut lucruri prea urâte, care să mă descalifice în viața asta; dar nu pot să fac un portret al unui boier, așa cum și-l doresc literatura sau persoanele din jur.
• – Ce ați dori cel mai mult să faceți mâine?
• – Să rezistăm aici cât putem, adică să nu ne îmbolnăvim și să murim prea repede, ca să consolidăm ceea ce am făcut și să le meargă bine nepoților.

Florin Bălănescu