Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Despre Călimănești –Satul dintre două zări, locul de baștină a soției, monografie de Vasile Filip, să vedem ce mai spun și alții despre oameni și scrisul care ajunge la dânșii

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Despre Călimănești –Satul dintre două zări, locul de baștină a soției, monografie de Vasile Filip, să vedem ce mai spun și alții despre oameni și scrisul care ajunge la dânșii

Primit pentru publicare: 04 Oct. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași     
Publicat: 07 Oct.  2020

© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Despre Călimănești –Satul dintre două zări, locul de baștină a soției, monografie de Vasile Filip, să vedem ce mai spun și alții despre oameni și scrisul care ajunge la dânșii

           Am primit și-i mulțumesc lui Vasile Filip,vechi gazetar, poet și scriitor prolific, recentul volum intitulat Călimănești-Satul dintre două zări, lucrare realizată la Editura PIM , Iași, 2020, cu iz de Cântarea Româniel, autor Alecu Russo, pe care citind-o am constatat, cum mă așteptam, derogă de la normele a ce înseamnă schiță sau plan monografic, cu tabele statistice fel de fel, an de an, încorsetate după parametrii ceruți de specialiști, cartea aceasta, fără a omite regulile, este un reportaj-roman, cum numea Lucian Raicu astfel de lucrări,  scris parcă pe prispa casei, poveste-povestiri între cei ai casei despre tot ce este Călimăneștiul-satul dintre cele două zări despre care vorbesc nu numai ai casei ci și cunoscuții, scriitori, istorici, oameni de știință precum sunt cunoscuți geograful Pompiliu  Poghirc, istoricul Ion Caproșu, istoric, un localnic, tot Poghirc, Vasile Poghircă, cu o monografie în mauscris dar netipărită, cu care Vasile, prieten cu mine și bine cunoscuți de pe la 12 -13 ani, când eram seminariști, ar putea face ce am reușit eu cu volumele IV și V din Oameni fără importanță, rămase la mine de la un alt împătimit al vremurilor – Romică Pivniceru, care a lăsat, el și Maruca, soția lui, un raft de cărți de interes, despre care zic înveșnicește și actualizează trecutul locurilor spre bucuria de mâine a copiilor care și dânșii se vor maturiza…

          Cu informații belșug despre repere geografice, istorice, multe de când scrisul era altfel, tradus și spus de călători și străini despre care au scris și alții,dezlegate și interpretate de ai noștri, chiar de pe timpul dacilor, zidite în obiceiurile și năravurile locurilor s-au perpetuat prin vorbă și scris ceea ce sunt întâmplările din Călimănești în  cartea care, cu osteneală Vasile Filip face să grăiască oamenii și locurile, oameni precum Dan Răvaru în Cartea Puieștilor, compozitorul Gheorghe Cucu, scriitorul Felix Aderca, omul de știință Dumitru Bârcă-Gălățeanu, ajuns mare specialist în domeniul spectroscopiei, profesorul și arheologul Vasile Pârvan, citit și descifrat de alt profesor mai tânăr, contemporanul nostru Alexandru Zub, personaje precum Dimitrie Cantemir, poliglot, enciclopedist,  cu fiul lui,Antioh, scriitor de factură umanistă și diplomat rus, un Costache Conachi, creator de poezie erotică, mai în zilele noastre  alte  personalități , Elena Farago, cu poezii și aprecieri care onorează și  azi – Al. Vlahuță, frații Victor Ion Popa și Nicolae Ion Popa, cu 750 titluri științifice, născut la Puiești, mai încoace, un editorialist, Lucian Vasiliu.

          Despre familie, biserică, școală, societate episoadele aduse în volumul la care ne referim sunt pilduitoare și n-ar fi singurele. Sunt și rămân recunoscător autorului că referindu-se la biserica și slujitorii ei din Călimănești, Puiești, Lălești, a folosit un întins fragment documentar cules, cum spune Vasile Filip, din „Ioan Antonovici, Depozitarul” de Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iași, 2011, vol. I, îmbogățindu-mi, lista bibliografică din panoplia pe care eu o numesc „De același autor – volume scrise de alți autori despre cărțile mele”, în Dicționare de referință, câteva pagini numai de nume și pronume, vezi „Un dicționar al scriitorilor contemporani, vol. V, Opera Omnia, DICȚIONAR TipoMoldova”de Ioan Holban, despre Ion N. Oprea,p.361-370 (154-158; 160, 162; 261-265; 269).

          Se înțelege, dacă cei din Călimănești-Puiești- Lălești au fost beneficiarii spuselor preoților lor, idiferent cum i-au chemat – Ion Apostol, Nacu Constantin,  Gheorghe Gâfu, Ion Gh. Filip, Alexandru Toma – când primeau informații ori dispoziții de la ierarhii lor, de la protoierie, cu nume – protoiereu Androne Angheluță sau Grigore A. Dimitriu care au pus bazele revistei Păstorul Tutovei, revista Asociației preoților din județul Tutova, în octombrie 1938, din colectivul de conducere era prezent și preot Dumitru Gh. Dumbravă cu parohia la Puiești, ce se scria ajungea, din fața altarului și la enoriașii din parohii și filiale. Preotul Dumitru Dumbravă  îl prezenta astfel pe Virgil Caraivan de la Șuletea, cel care participase la constituirea Asociației Scriitorilor din România, alături de alți tutoveni, inclusiv George Tutoveanu, poet, care va fi și prefect de județ, cel care a pus bazele Academiei bârlădene: ”îi admiram înfățișarea impunătoare, fruntea lată, părul negru ca pana corbului în tinerețe, mustățile  groase și neajustate, pe care le numeam vrăbioi. Îmbrăcat modest, nu-i plăcea să fie subiectul discuțiilor. Era ca o apă care, cu cât este mai profundă, cu atât este mai liniștită. Cunoștea ca nimeni altul  istoria Șuletei și a  împrejurărilor. De la el știu că pe moșia  lui Manolache Costache Epureanu Șchiopu,a boierilor Ieremia, mai încoace, în partea de miazăzi a satului și de răsărit a pârâului ce curge dinspre Șuletea spre Murgeni ar fi existat o așezare omenească dovedită de hârburile și monedele vechi găsite aici. Acestei așezări i se zicea Brăițenii de Jos”.

              La fel, călimăneștenii, ca și oamenii din Puiești, Lălești ori Strâmba,din tot județul Tutova,  prin școală sau biserică, unii și direct, erau la curent cu ce scria revista sau ziarul Păreri, Păreri tutovene, apoi Steagul roșu,  revistele Făt Frumos, 15 martie 1915, Florile dalbe, 1919, Graiul nostru,1925-1927, Scrisul nostru, 1929, de existența cărora era și este legată personalitatea lui George Tutoveanu care a strălucit nu doar în părțile Tutovei în domeniul poeziei ci și a politicii de gospodar harnic la el acasă și prin comunele din teritoriul de competență.

              Într-un ”Medalion – Poetul George Tutoveanu”, publicat de Tudor Arghezi în Păstorul Tutovei din octombrie-decembrie 1942, când prietenii îi sărbătoreau împlinirea vârstei de 70 de ani am citit și citim, cum spunea C.D. Zeletin, ”una dintre  cele mai frumoase pagini pe care le-a scris în prodigioasa lui carieră de prozator”: …”Îmi place sufletul lui și-mi place înfățișarea care i-l cuprinde, figura lui florentină, gulerul lui alb,sticlos,frânt pe o cravată nouă, meticuloasa lui acuratețe de floare. Îmi place sunetul vocii, în care îi bate inima, ochiul lui cinstit, lumina de statuie de parc a fizionomiei. Parcă ar avea o pelerină lungă neagră, și parcă dedesubtul ei, o spadă de smalț. De câtă multă vreme să nu-l fi văzut?Ieri, l-am salutat la o răspântie  de vagoane, în oraș. Aceeași aristocratică voie bună discretă, aceeași omenie dulce. Ținea  în palmă cartea lui de „Sonete”, ca într-o mână de sticlă o icoană de ivoriu, atât îi era coperta de imaculată; înalt și frumos desinat  în costumul lui de constantă ceremonie. Senin și ascetic, chipul lui vine întotdeauna  de departe, din pergament, poate din  Cina  lui Da Vinci. Nu știu ce mi-a spus, ce  m-a întrebat; mă uitam la obraz, la degete, la surâsul lui  de gingașe bunătate și m-am dus în drumul meu cu surâsul lui învelit,  ca într-o batistă albă de in, un pătrat de anaforă; și n-am vroit să-l pierd. Îi plagiez aici surâsul, ca să păstrez ceva după ce a zburat și să i-l restitui inefabil poetului, care m-a bucurat cu el. Mi-ar plăcea să știu că Tutoveanu e un om fericit. Licărește în el  o candelă din noaptea Crăciunului  pe zăpadă, o virginitate de naștere din nou, și trezește o aromă  de zambilă  din noaptea de Paști, o transfigurare de înviere. Mă farmecă și mă obsedează, bătu-l-ar norocul!”,   întocmai cum îl vedeam și eu, de fiecare dată, în haină de heruvim, la ședințele noastre la Cenaclul patronat de fotografia în ramă groasă a lui Alexandru Vlahuță  alt iubit de noi care formam asistența la discuțiile istorico-literare. 

          Aici, vin și spun, reamintesc, după cum în cartea despre Călimănești Vasile Filip prea puțin vorbește despre Vlahuță, așa am reproșat și lui F. F, care în medalionul din Dicționarul literaturii române de la origini până în 1900, Editura Academiei, 1979, corect ar fi fost dacă enumerând periodicele la care a colaborat bârlădeanul Alexandru Vlahuță ar fi amintit și despre activitatea lui la Academia Bârlădeană, a cărei președinte de onoare a fost în timpul refugiului de la Bârlad, despre scrierile sale din almanahul „Calendarul nostru pe 1918”, despre gospodăria lui de la Dragomirești unde „ușa era totdeauna deschisă și  masa întinsă pentru prietenii săi scriitorii”: Caragiale, Grigorescu, Delavrancea, Coșbuc, Octavian Goga, Iosif, Dobrogeanu Gherea, Brătescu-Voinești – pentru unii având  chiar camere rezervate, despre Vlahuță – omul Tutovei și a Bârladului – trebuia să se spună de prezența lui în tranșeele ostașilor de pe frontul împotriva nemților, despre trimiterea „Calendarului…” la sate și  în Basarabia, despre visul lui de întregire a României pitorești – la scrierea căreia cu 18-20 de ani în urmă îl „lovea în piept” granița de la Predeal și Câineni”, Ion N. Oprea, în „Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei  bârlădene”, Ed. Pim, Iași, 2008, p.295.

          Neîndoios, vremurile mai noi, prin revista Flacăra, organul Comitetului județean Tutova al Partidului Comunist  din România, din 19-23 noiembrie 1944 vestea  apariția revistei LUMINA – politică, literară și de cultură generală, vestea și că printr-o  înțelegere între partidele politice a fost desemnat ca prefect al județului Tutova dl.pofesor Gh. Gâlcă, șeful partidului liberal, s-a răspândit repede.

La 1 ianuarie 1945, într-adevăr, apare Lumina, cu  numărul 1, revistă politică, literară și de cultură generală, redactor Lazăr Beneș, născut la Puiești, redacția și administrația în strada Vasile Lupu nr. 6, cu  apariție bilunară, tipografia Lupașcu, în opt pagini. 

          Iată ce scria F. Aderca, în octombrie, în revista cu  numerele 19-20,  despre menirea publicației: „…Nu cred că există o mai mare satisfacție pentru un publicist bucureștean, de origine provincială, decât prilejul de a spune câteva cuvinte și a-și vedea numele imprimat într-o revistă de provincie!

          Amintirea ziarului local de odinioară nu e legată de prea multe îmbinări – firește. Presa din orașele și orășelele noastre  s-a înfiripat  de cele mai multe ori în jurul unei presupuse forțe politice, din care gusta numai pontiful politic, satrapul înfumurat, nesățios și agramat sau micul reporter invidios pe uriașii șantajiști ai Capitalei. Ceilalți colaboratori – câte un naiv profesor, câte un elev de liceu vizionar –umpleau rubricile zise literare sau științifice.

          Pe vremuri, Eminescu, studentul rătăcitor prin România Mare, pe care o visa, și-a publicat întâile versuri într-o foaie provincială ardelenească. Bacovia  a tipărit  unele din cele mai bacoviene tristeți ale Bacăului într-un ziar și mai toți scriitorii care înseamnă azi câte o culme a culturii noastre și-au început  activitatea în ziarele locale, în vecinătatea reportajelor senzaționale, a ocărilor cu hârdăul împotriva adversarului politic.

          Din ”Lumina” vechiului meu prieten Beneș au dispărut și insultele și șantajele. Pe  hârtia curată – pe care o folosește cu scumpătate – preocupările  de interes obștesc  sunt dezbătute cu politețe și demnitate, preocupările culturale sunt sincere și serioase.

          Nădăjduim că o dată cu statornicia principiilor democratice, cu generalizarea speranței într-o viață politică generoasă, lipsită de ipocrizii, cu ridicarea treptată a conștiinței tuturor păturilor sociale și în deosebi a muncitorimii  de la țară și de la orașe, ziarul local să devină locul de întâlnire al tuturor glasurilor și tuturor conștiințelor curate.

          O dată cu dispariția  insultelor interesate și  a romanului polițist, ”Lumina” va oferi cât mai mult spațiu tinerelor talente locale. Ea va deveni – nu ne îndoim – o mică Universitate, un mic post de emisiune, un nucleu de viață superioară.

          Am dori să auzim că ”Lumina” a întemeiat o Universitate populară, unde profesorii locali își lărgesc  activitatea și preocupările, unde populația se adună la ore anunțate, odată, de două ori pe săptămână, ca la o supremă sărbătoare sufletească. Nu  astfel a început ”Junimea” din Iași acum un veac?

          Am dori să aflăm că un cor, o orchestră, o societate culturală, o bibliotecă populară activează în jurul revistei ”Lumina” și că nimic nu se mai poate începe în oraș fără concursul ”Luminei”. Din redacția  revistei ”Lumina” purced ideile și sugestiile administrației urbei, județului, că publicul, autoritățile, în grija lor socială, se vor întreba înainte de a purcede la o acțiune sau ca stimulare:
          -Ce va zice ”Lumina”?
          Iar dintre tinerii care vor dori să-și vadă numele tipărit în revistă, unul dintre ei să râvnească a fi un nou Eminescu.

          Un nou Eminescu, dar cine scriau în revista Lumina, editată de Lazăr Beneș, născut la Puiești?: Prof. dr. Gh.Tudoranu care  în „Bârladul – orașul amintirilor”, precum noi mai târziu despre cenaclul Alexandru Vlahuță de la biblioteca orașului scria „am activat la Societatea „Stroe Belloescu”, societate  unde se remarcau multe talente literare și științifice. În Bârladul din epoca de glorie de pe vremea mea, era un cenaclu literar  cu scriitori renumiți ca: Emil Gârleanu, Dimitrie Nanu, fostul meu profesor de franceză, George Tutoveanu și mulți alții”, p.248. Th.Călin Delapraja, un tânăr tipograf, Lazăr Beneș, însuși, Ion Palodă – I. Wainfeld, doctorul, Isaia Răcăciuni, M. Solomon, Tudor Teodorescu – Braniște, George Nedelea, un bibliotecar, chiar George Tutoveanu, prieten nu numai cu Tudor Arghezi, Felix Aderca, scriitorul, numai că, la 29-30 august 1947, când din prima pagină, dintr-un chenar, transmitea salutul său „cu sinceră bucurie pentru apariția primului volum al „Capitalului” lui Karl Marx, socotit „ca un eveniment de o mare importanță pentru cultura  românească”, momentul a însemnat și încetarea apariției ei, a revistei Lumina.

De aceste păreri, cu un nou Eminescu, sunt sigur, va fi și prietenul Beneș!”(Vezi și ”Bârladul în presa vremurilor….”, de Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iași, 2007, dar și ”Lumina” din vol. ”Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene” de Ion N. Oprea, p.361, Ed. PIM, 2008).

Despre Felix Aderca povestește și Vasile Filip celor din Puiești-Lălești- Călimănești – la reforma învățământului din 1948 școala Puiești aduna elevi din Puiești-sat, Ezer, Gâlțești, Hălărești, Satu-Nou, Polițeni, Ruși, Cristești, Av.Crețu,Strâmba, Rotari, Mărășești, Fulgu și Călimănești (vezi cartea Bârladul în presa vremurilor, p,103), noi revenim  la ce detalia  proaspăta  revistă Lumina în octombrie 1946, p 187 din cartea citată: „Punând drept motto spusele lui Geo Bogza… „nedreptatea care i se face  lui Aderca, fără de care nu poate fi închipuit climatul literar, efervescent, fecund și generos dintre cele două  războaie mondiale”, prof. Maricela Ciubotă face adânci referiri mergând „Pe urmele unui scriitor – Felix Aderca, dezvăluindu-ne personalitatea acestuia în revista „Orizonturi” nr. 10 de la Chircești Vaslui: „Pe 13/26 martie 1891 se naște la Puiești, un târgușor între dealuri și podgorii, nu departe de Bârlad, primul din cei cinci copii ai comerciantului distribuitor de tutun Avram Adercu și al Deborei Froim (născută Iosub) pe nume Froim  Zelig Adercu, Aderca – scriitorul de mai târziu. Înaintașii săi, de origine israielită, proveneau din Cehoslovacia.

Copilul  urmează școala primară la  Puiești, după care familia nevoiașă va părăsi, într-o căruță cu coviltir, locurile natale pentru a se stabili la Craiova. De  la cea mai timpurie vârstă se simte atras de literatură. După ce în clasele primare buchisește romanul cavaleresc cu isprăvile lui Rinaldo Rinaldini, scris de Vulpius,fratele soției lui Goethe, iar apoi I. Barbu, H. Papadat Bengescu,  George Călinescu, Tudor Vianu ș.a. își luminează nopțile citind cu dicționarul versuri de Haine, așterne pe hârtie,    „într-un cerdac însorit”, primele sale poezii. Mai târziu, în ultima clasă de  liceu, o teză la istorie despre Cauzele decăderii Imperiului roman, pentru care primește nota maximă,teză inspirată din  ideile lui Man Nordan, Ernest Renan, Ferrero și alții atrage eliminarea elevului „pentru totdeauna din școlile țării”.    

          Felix Aderca aparține generației creatoare dintre cele două războaie mondiale alături de E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, L. Blaga, H. Papadat-Bengescu.
          Spirit fondator, F. Aderca a fost un ferment activ  în climatul literar al epocii.

          Opera sa pune în evidență un scriitor proteic, european, martor sensibil al generației sale. Poet, prozator, eseist, dramaturg, estetician, polemist redutabil, Aderca  se arată adesea un nonconformist, un revoltat. Toți cei care l–au cunoscut vorbesc despre farmecul și spontaneitatea acestei personalități în permanentă agitație  creatoare.
           -Scriitor modern, receptiv la nou, Aderca este autorul unei opere care conține semnele unei conștiințe înalte a experimentului și a reînnoirii. Prin activitatea sa și a contemporanilor săi, literatura română se punea rapid în sincronie cu literatura europeană. Printr-o neobosită căutare, scriitorul a  asimilat modalități artistice diferite cu începere de la romantism, simbolism și naturalism până la expresionism, fiind permanent în contradicție cu sine și cu alții.

          Viața și opera lui F. Aderca supun cititorul la o „probă de labirint”, după sintagma lui Mircea Eliade. El cultivă toate genurile și  speciile literare în încercarea de a realiza tipul de scriitor modern și total.
          F. Aderca a fost totuși un creator controversat în opinia contemporanilor săi. După 1946,creația sa intră într-un con de umbră. Abia după moartea scriitorului, Tudor Arghezi atrăgea atenția despre nedreptatea care se făcuse vechiului său prieten și colaborator. Puțin câte puțin, prin grija câtorva critici (V. Râpeanu, Marcel Aderca – fiul scriitorului, Ov. S. Crohmălniceanu, M. Zalis, V. Chifor, M. Feraru) opera sa intră din nou în circuitul valorilor literare.

           Asemenea altor reprezentanți ai acestei „generații de aur”, Aderca a contribuit la sincronizarea literaturii noastre cu experiențele novatoare ale continentului. Epoca fecundă  dintre cele două războaie nu poate fi cunoscută fără contribuția acestui scriitor. Printre numeroasele manuscrise  postume ale lui F. Aderca se află un volum de însemnări autobiografice care poartă, întocmai unei pietre de mormânt ridicate încă din timpul vieții, inscripția  „1891-19…”. Aceste pagini aruncă o lumină clară asupra împrejurărilor în care a trăit și s-a format scriitorul, explicând lămurit izvoarele atitudinilor și concepției care-l definesc. Nici opera propriu-zisă, nici activitatea publicistică, nimic din tot  ce a simțit, a gândit și a creat nu poate fi înțeles pe deplin fără cunoașterea acestei confesiuni istorice și critice împănată de iconografia timpului și care împletește mărturisirea intimă cu relatarea evenimentelor care i-au marcat existența.

          Proza deține o bună parte a activității lui  Aderca, constituind o preocupare continuă de-a lungul a patru decenii, până la sfârșitul vieții, chiar dacă acum aceasta se limitează la biografii romanțate sau cărți pentru tineret. Creația sa românească (14 romane, dintre care, două inedite),  e sinteza unor experiențe plurale. Între cele două războaie mondiale se poate vorbi de romanul lui Aderca, de romancierul  Aderca – o stea din constelația epocii noastre, deși nu de primă mărime. Aderca  e un scriitor interesant, „toată lumea știe cine  este el, F. Aderca, dar puțini  știu ce a scris domnul Aderca. Domnul Aderca rămâne deasupra operelor d-sale” (T. Arghezi cu prilejul apariției romanului  „1916”, în 1936).

          De ce părăsește familia Aderca localitatea Puiești „într-o căruță cu coviltir” aflăm dacă citim paginile din ziarul „Vocea  Tutovei”, care se tipărea la Bârlad din luna mai 1891 la tipografia G.V. Munteanu și care avea ca deviză înscrisă sub titlu „Nimic de la jidani – nimic prin jidovi –nimic cu jidanii” și făcea o propagandă asiduă pentru părăsirea de către evrei a localităților de domiciliu.

            În Vocea Tutovei nr. 35 din 1891, Simion  Mândrescu scria: „Lupta mea de până acum n-a fost cu totul zadarnică. Am sădit în inimile bunilor români antisemitismul care sper că-l vor duce mai departe… N-am avut și n-am nimic cu jidanul ca om, cu jidanul ca jidan. M-am ridicat însă în contra asociațiunii de exploatare a acestor lepre”, redau ca exemplu de mentalitate, ce era scris în volumul ”Mari  personalități ale culturii române într-o istorie a presei bărlădene…, p. 221, unde erau evidențiați „tineri plini de entuziasm precum  D.V. Anghel, N. Dorin, Virgil Gabrielescu, St. Manole, Săghinescu, P. Ciobanu, P. Ciolan, Th. Moroșanu, majoritatea membri ai unei anumite societăți care făceau din Vocea Tutovei o tribună care era citită în întreaga Moldovă”. 

          Și continuând scrisul din Lumina lui Lazăr Beneș citim mai departe: „Tot despre F. Aderca, „Lumina” din noiembrie 1946, cu prilejul apariției „Domnișoara din strada Neptun”, „Zeul iubirii”, „Omul descompus”, în ediție definitivă, 500 de pagini, Editura  „Cugetarea” reproduce  următoarele rânduri din prefața scrisă la volum , despre persoana și opera autorului,scris de  Tudor Vianu: …„Mi-e teamă, scriind toate acestea, că fac prea puțin dar și prea mult. Căci, la urma urmei,este  oare  necesară prezentarea dumitale în fața unui public în care ai cucerit atâția admiratori? Cine dintre cititorii de literatură ai zilelor noastre și mai cu seamă, dintre cei mai buni din ei, cunoscătorii și delicații, nu s-au oprit măcar odată în fața paginilor dumitale limpezi și exacte, în care orice cuvânt este așezat cu o scrupuloasă conștiință artistică?”. 

          Cuvinte de apreciere pentru Aderca are și George  Călinescu în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii  române  de la origini până în prezent” – 1941.

     Eliminarea din școlile țării,ca și ținerea lui departe ca scriitor își găsește explicația tot în originea lui de fiu de evreu. Însuși T. Vianu a avut neplăceri. De  la Adrian Michiduță,  din „Tecuciul cultural” nr. 11, 2007, aflăm ceea ce scriseseră niște studenți legionari secretariatului Academiei Române: „Avem onoarea a vă aduce la cunoștință Domniei Voastre că profesorul universitar  botezatul Tudor Vianu este ovrei născut din tată ovrei și din mamă ovreică, ei înșiși botezați mai târziu în religia ortodoxă  la Giurgiu. Înainte  de botez,tatăl profesorului Tudor Vianu se chema Adolf Weinberg, iar soția acestuia (mama lui Tudor Vianu) se numea Fani Zelinger, iar după botez Adolf  Zelinger a devenit Alexandru Vianu, Fani Zelinger a devenit  Florica Vianu” (V. Lungu. „Viața lui Tudor Vianu”, București, 1997, p. 89).

       Presa și creatorii  de presă la Puiești-Lălești- Călimănești aveau tradiție.
          …„Pagini literare, revistă literară și de cultură generală, apare lunar, anul I nr. 1, septembrie 1934, director Lazăr Beneș, redacția și administrația în Puiești, Tutova, 12 pagini”, citim în „Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene…” de Ion N.Oprea, Ed. PIM, Iași, 2008, p.377, și tot acolo cititorul află, este realizată la „Tiparul Tutovei”, strada Regală nr. 15 Bârlad, cu recomandarea a ce trebuie citit: „Cartea Țării” de Adrian Maniu, „Cuvântul Talisman”de Sașa Pană, „Ceai dansant”  de Erosia Peretz, „India” de Sergiu Dan…

         „Bârladul în presa vremurilor…” de Ion N. Oprea, Ed. PIM., 2007, p.151, reda din Lumina, revistă politică, literară și de cultură generală, numerele 8-9 din noiembrie 1945, informații  că „începând cu numărul  viitor revista va publica o serie de articole științifice  realizate de dl. profesor Gh. Gâlcă, directorul Liceului de băieți din localitate”, și ”foștii abonați la revista „Pagini libere”  care a apărut în urmă cu ani și apoi interzisă de guvernanții fasciști sunt rugați a-și trimite adresele la revista noastră”…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.615 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5