Despre celebrarea unui model dezirabil

Neputând rezista tentaţiei şi insistentei invitaţii, am purces către îndepărtata comună botoşăneană Vlăsineşti unde urma să se petreacă o ceremonie demnă de admiraţie: sărbătoarea aniversării a 80 de ani de viaţă ai profesorului Gheorghe Burac. De ce anume acest eveniment avea să fie unul de importanţă mai mult decât locală? Motivele sunt multe şi greu de cuprins în rama unui restrâns editorial şi merită aprofundarea şi dincolo de lecturarea sa. Dar să creionez măcar succint peisajul acelui eveniment.

În sala mare a şcolii comunale – sală impecabilă şi plină de computerele destinate elevilor de ţară! – s-au adunat zeci de oaspeţi din comună, în frunte cu primarul şi colaboratorii săi, profesori ai şcolii, foşti colegi şi elevi, oaspeţi sosiţi din alte localităţi (preotul cărturar Ioan Canciuc, profesorul şi publicistul Georgică Manole s.a.) şi nu în ultimul rând, oameni de cultură din Botoşani (Ion Istrate, Gheorghe Median, Ctin Adam, dr. Gheorghe Prodan, Al.D. Funduianu ş.a.) care în cuvântul lor au nuanţat portretul sărbătoritului. Toţi au venit cu flori, daruri şi zâmbete luminoase pentru a felicita sărbătoritul şi a asista la prezentarea celui mai frumos dar: o carte intitulată Marcăm stejarii. Gheorghe Burac – 80, seva din rădăcinile gliei strămoşeşti semnată de Ion Istrate, cel mereu preocupat, chiar fără stipendiere oficială, de promovarea valorilor  botoşănene.
În cuprinsul cărţii (care începe sub auspiciile acad. Al. Zub), dar şi în alocuţiunile cuvântătorilor s-au desluşit motivaţiile acestor demersuri. Faptul că acest profesor, cândva copil de ţăran ce muncea ziua la câmp şi învăţa noaptea, a parcurs cu energie şi osârdie toate etapele devenirii sale optime: studii temeinice, experienţă didactică progresivă, stagiul îndelungat de profesor de română, director al şcolii, inspector şcolar şi multe alte ipostaze circumscrise acestei arii profesionale.
Dar mai important decât această succesiune a fost felul cum s-a dovedit a fi omul care îndeplinea aceste funcţii – fapt la care ar trebui să mediteze toţi purtătorii de funcţii, mai ales din vremurile noastre! În toate a fost un model de conduită, de conştiinţă a datoriei, de omenie, de răspundere în faţa obştii, a viitorilor adulţi ce vor deveni elevii săi, dar şi a scriitorilor din cărţile de şcoală ce nu rămâneau simple imagini schematice, ci deveneau personaje purtătoare de valoare exemplară şi formare axiologică a cugetelor tinere. S-a vehiculat acum şi comparaţia – justificată – cu Domnul Trandafir spre a sublinia carisma, tactul şi dragostea de copii a destoinicului profesor de azi. Dar mi s-a părut că poate cel mai important atribut al său este care mă impresionase cu prilejul unei întâlniri cu copii săi, petrecută cu ani în urmă şi care mi-a fost amintit printr-un articol al meu regăsit acum în cartea citată: modul cum acest profesor a ştiut mereu să-şi înveţe şi să-şi determine elevii din cel mai îndepărtat cătun să gândească singuri cu mintea lor şi s-o facă sprinten, corect şi original. Tot în acel articol, scris în proximitatea apariţiei unei cărţi pe care am dedicat-o personalităţilor care au marcat mentalul colectiv, pregătindu-l pentru înfăptuirea Marii Uniri, am notat că şi acest profesor de ţară de azi se înscrie în categoria acelor „oameni ai energiilor luminate”. Sintagma s-a dovedit a-şi păstra temeiul căci şi după pensionarea sa, profesorul Burac continuă să activeze, acum în calitate de monograf al zonei şi nu numai. Cea mai bună dovadă a eficienţei acestui spiritus rector al comunei este prezenţa foştilor săi elevi aflaţi acum în palierul activ pe plan social, precum directoarea şcolii, prof. Lidia Macsiniuc, cea care a şi moderat eficient întrunirea – a unora dintre profesori, dar, nu în ultimul rând, a primarului Lucian Trufin, figură luminoasă şi înzestrată cu atributele dezirabile, dar nu pres des întâlnite, ale acestei funcţii.
În totului-tot, a fost o zi de sărbătoare lipsită de orice undă de vibraţie negativă, joasă şi care a demonstrat încă o dată ce rol enorm are în viaţa unei comunităţi prezenţa unui model formator de conştiinţe şi caractere – căci profesorul adevărat este şi asta! – şi că nu întâmplător şcoala în care ne-am aflat poartă deja numele Şcoala gimnazială „Gheorghe Burac”.