Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

DESPRE EMINESCU, LIMBAJ ŞI EUROPENIZARE URGENTĂ

DESPRE EMINESCU, LIMBAJ ŞI EUROPENIZARE URGENTĂ

„Viaţa se scurge printre cuvinte
Ca printre pietre apa din ploi,
Mereu e viaţă mai înainte,
Cuvintele veşnic mai înapoi,
Mă uit la pietre, ascult cuvinte
Şi cum să spun, Doamne, că ele-am fi noi,
Când eu simt viaţa mereu înainte
Şi pururi cuvintele mai înapoi” (C. D. Zeletin)

Când scriu rândurile care urmează, peste Septentrion ninsoarea îşi face de cap. Fulgii cad, când liniştiţi, acoperind cu mângâieri mizeriile pământului, când viscolit, lovind cu o ciudă vizibilă aceleaşi mizerii. Fulgii de zăpadă, ca nişte cuvinte puse să acopere sau să apostrofeze păcate şi mizerii.

Aşa a nins peste T. O. Bobe, Cristian Preda, Răzvan Rădulescu sau Cezar Paul – Bădescu, cele mai recente patru lansatoare de aberaţii la adresa lui Eminescu, rămânând acoperiţi în noroiul pe care şi l-au legitimat cu câţiva ani în urmă.

Să amintim câte o răutate a fiecăruia din cei patru „consacraţi”: 1. „Întotdeauna când mă gândesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragi – comic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul poeticesc” (T. O. Bobe); 2. „Ca gânditor politic, Eminescu este realmente nul” (Cristian Preda); 3. „Poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece” (Răzvan Rădulescu); 4. „…poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangătul spart” (Cezar Paul-Bădescu).

I-aş fi înţeles pe aceşti adepţi ai „eroismului purificator” bazat pe „discreditare” în numele „europenizării urgente”, dacă aveau ceva de contestat pe chestiuni punctuale, dacă ar fi propus un nou Eminescu sau măcar un alt Eminescu, dacă ar avea minime capacităţi de analiză interdisciplinară, dar a vorbălălăi având ca singur scop ieşirea în faţă, face parte din marele capitol al prostiei omeneşti, aşa cum a proceda astfel cu Eminescu nu e altceva decât compromitere curată. In timp ce străinii, şi e suficient să-i amintim pe Ramiro Ortiz, Rosa Del Conte, Carlo Tagliavini, Isabel Molina, Alainn Guillermou etc., văd în Eminescu mai mult decât un mare poet, la noi mai există indivizi care vor să întărească celebra epigramă a lui Păstorel.

George Popa, în excepţionalul eseu „Integrare europeană şi identitate culturală” („Convorbiri literare” nr. 54/2000), prinde foarte bine aria impulsurile negative pe care ne-o provoacă febra integrării europene: „Dar în numele acestei idei – aparent noi -, perfect justificată pe plan politic, economic, juridic, militar – s-a pornit o campanie de punere sub semnul întrebării sau chiar de discreditare a unor valori tradiţionale, a unor specificităţi spirituale, ca şi cum ele ne-ar împiedica să ne europenizăm, mergându-se până la ideea subînţeleasă că ar trebui să facem un fel de tabula rasa, peste care, în teren revirginizat, să plantăm „transnaţional”, „transcultural”, „spiritualitatea europeană”. În acest sens sunt discutate: conceptul originilor etnice, ecuaţia ortodoxism-românism, mitul mioritic, mitul spiritualităţii originare deţinută de satul românesc, unele personalităţi culturale din epoca interbelică”. Continuă George Popa: „Dar, vorbind despre atitudinea noastră mioapă sau chiar refractară faţă de propriile valori, vom aminti câteva aspecte semnificative. Astfel, o italiancă, Rosa DelConte, a scris una din cele mai pătrunzătoare şi înaripate studii despre Eminescu, cu un titlu la care nici un „eminescolog” autohton nu s-a gândit: „Eminescu sau despre absolut”, carte despre care Mircea Eliade scria că l-a făcut pe Eminescu „mai excepţional decât îl cunoaştem până acum”.

Poeta portugheză Isabel Molina, spre exemplu, descoperindu-l pe Eminescu, spune: 1. „a fost victima circulaţiei restrânse a limbii în care a scris”; 2. „a fost victima situării periferice a României pe continent”;
3. „este unul din rarii poeţi care merită a fi numit PROFET – stâlp al existenţei şi persistenţei unui popor”; 4. „este egalat doar de Holderlin”; 5. „Eminescu încarnează poezia perfect, cum România se încarnează în el”; 6. „Portugalia îl asemuieşte pe Eminescu cu Camoes prin calitatea lor de SIMBOL, omniprezenţa lor în conştiinţa naţională”; 7. „mai poate fi asemuit cu alt poet portughez: Antero de Quental, după sfârşitul său tragic şi a atitudinii lui faţă de lume”.

A vorbi despre limbajul lui Eminescu gândind aproape cum decretează unii, că ne-ar încurca să ne europenizăm, înseamnă a ne fixa pe cele trei tipuri (poetic, gazetăresc şi curent) şi pe câteva axiome: 1. „Formele de vorbire fundamental diferite sunt doar expresia formelor de gândire fundamental diferite”
(M. Eminescu, „Opere”, vol. XV, p. 634); 2. „Eminescu a fost de la început fixat în două sfere de cultură, cea română, care în a doua jumătate a secolului 19 se află în plină dezvoltare, şi cea germană, care fireşte se sprijinea pe o mult mai îndelungată şi mai amplă tradiţie” (Helmuth Frisch , „Eminescu şi limba germană”); 3. „Nu mulţimea ori sporietatea unei limbe – ci organul cel fin al logicei sale, acesta e lucrul principal” (M. Eminescu, „Despre cultură şi artă”, 1970, p. 234); 4. „Dacă în cazul prozei şi al dramaturgiei dicţionarele de personaje sunt destul de întâlnite, un instrument frecvent de lucru în vederea familiarizării sau chiar aprofundării unui univers narativ sau reprezentativ (să ne gândim măcar la convingerea lui Eliade că „romanul este o carte cu oameni”), în cazul versurilor cuvintele sunt „personajele”, iar asocierile lor, „acţiunea”, substanţa universului nou creat, prin urmare vor reprezenta materialul firesc pentru un dicţionar, pentru că ele construiesc lumea ficţională” (Loredana Opăriuc, „Studii eminescologice” nr. 11 / 2009, p. 220);
5. „Într-un ceas al ei, o limbă trebuie să fie ca un om tânăr, ceva nestrunit şi gata de toate riscurile, ba chiar şi de câteva sminteli” (Constantin Noica).

Un punct de vedere interesant privind limbajul poetic al lui Eminescu l-am întâlnit în eseul Magdei Ursache intitulat „Cenuşa geniului” („Convorbiri literare” nr. 7/2000). Autoarea pune limbajul eminescian pe existenţa unei relaţii destinale „între mitica pasăre phoenix şi personalitatea creatoare de tip genial: acelaşi joc al înălţării, aceeaşi suferinţă în cădere”. Concluzia: „rămâne zborul şi, în cele din urmă, cenuşa”. Continuă Magda Ursache: 1. „chiar şi formele prozodice, versuri întregi, emistihuri care se pretează unor analize gramaticale simple, se află adesea în acord cu poetica cenuşii mitice înnoitoare”; 2. „paradoxal la Eminescu este faptul că înseşi aşa-zisele licenţe poetice sunt destinate să înnobileze stilul, să-l facă sclipitor; cu alte cuvinte, ele nu apar ca simple convenţii, paralele cu sistemul general acceptat al limbii, ci ca moduri de a impune o legislaţie estetică particulară”; 3. „o analiză stilistică din punct de vedere al licenţelor nu este destinată să ni-l facă mai accesibil pe Eminescu, ci, din contra, să ni se releve încă o dată distanţa dintre noi şi geniu”.

În ceea ce priveşte unele puncte de vedere grăbite, cum ar fi: a) poezia eminesciană ar fi total inteligibilă (judecată alimentată, mai ales, de manualele şcolare); b) este o pierdere că nu se mai scriu azi versuri la fel de accesibile (regretul adepţilor formelor clasiciste); c) Eminescu ar crea dificultăţi la lectură din cauza formaţiei sale filozofice, Magda Ursache spune: 1. „în realitate, Eminescu inventează forme deloc acceptabile din punctul de vedere al logicii comune (şi nici din acela al speculaţiei filozofice de dragul exerciţiilor abstracte), ci numai din dorinţa de a se menţine în marginile adevărului poetic”; 2. „tentativa de a obliga cuvintele să suporte sarcini semantice împotriva statutului lor natural este frecventă la Eminescu, şi în general ea constituie condiţia poeziei”; 3. „vorbim de „licenţe”, de „abateri” convinşi de situaţia paradoxală în ultimă analiză a poetului, de a exista între constrângere şi libertate, de a accepta ori refuza, după caz, normele limbii. Eminescu nu cunoaşte un conflict de asemenea natură”; 4. „Eminescu inventează formele poetice, mai concret le descoperă ca şi cum ele s-ar afla gata elaborate, de pildă prima strofă a „Luceafărului” ori asonanţele. Aşa au putut să apară sintagme precum „pânze argintie”, „sate şi câmpie”, „frunzele pustie” sau versuri dificile precum „Lacul codrilor albastru”.

Limbajul folosit de Eminescu în publicistică este deosebit, dar cu nimic mai prejos, la nivel creativ, de cel poetic, fiindcă gazetăria a fost alt domeniu făcut cu nerv şi cu cerinţe specifice adaptate timpului. Radu Mihai Crişan în „Eminescu interzis” (Criterion, Bucureşti, 2008, p.36) vede în Eminescu gazetarul „un economist profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român autentic”, aşa cum a fost perceput şi de majoritatea eminescologilor români. S-a spus că în gazetărie Eminescu a folosit textul ca o armă şi cuvântul ca un glonte, lucru foarte adevărat, gândindu-ne numai la cât de mare e şleahta bosumflaţilor şi, mai ales, cum a teoretizat Eminescu aceasta: 1. „Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră” („Timpul”, 2 septembrie 1881); 2. „Vorba nu e decât o unealtă pentru a esprima o gândire” („Timpul”, 31 mai 1883); 3. „…când suntem aspri nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru” („Timpul”, 18 mai 1880); 4. „În epoca de grecituri stilistice, de forme fără fond şi de vorbe fără-nţeles, noi am crezut că scriind româneşte drept şi fără înconjur, numind lucrurile pe numele lor şi alegând cei mai exacţi echivalenţi lexicali atât pentru ideile cât şi pentru resentimentele noastre, vom contribui a însănătoşa spiritul public” („Timpul”, 31 mai 1883); 5. „dar lucrurile la noi nu se petrec cu înconjur, de aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele cu înconjur” („Timpul”, 2 septembrie 1881); 6. „… un cumulard ori o nulitate în ochii şi sub pana noastră rămâne ceea ce este” („Timpul”, 29 aprilie 1880); 7. „Cine cunoaşte, în mod cât de cât elementar, ce va să zică limba, cine ştie că ea acoperă, pe deplin, spiritul şi dezvoltarea ei e chiar dezvoltarea inteligenţei, iar aceasta din urmă e chiar laboratorul întregii activităţi musculare şi cerebrale, acela va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă, înseamnă a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept” („Timpul”, 29 aprilie 1882); 8. „Nu noi suntem stăpâni limbei, ci limba e stăpâna noastră” („Opere”, vol. XV, p. 98); 9. „Însemnătate mare are limba asupra spiritului, ea-l acopere şi îl pătrunde” („Timpul”, 1 mai 1882).

La „Timpul”, Eminescu a scris în perioada 1876 – 1883, etapă despre care Petru Ursache spunea: „…cea mai productivă, şi cantitativ şi valoric din întreaga sa existenţă, când s-a angajat cu o energie greu de imaginat şi de unul singur în bătălii de presă, (…), când a publicat articole în serie ce păreau a nu se mai sfârşi, cu o rară luciditate şi probitate profesională” („Doina, la prima ei audiţie”, „Convorbiri literare” nr. 6 / 2000).
Cât despre limbajul curent se poate spune cu siguranţă că era o permanentă complementare şi împletire între cel poetic şi cel gazetăresc, între tăceri cu subînţelesuri şi explozive ironii. Cam aşa trebuie s-o fi fost vorbirea poetului la Bolta (Borta) rece, la un pahar de „cotnar” cu Creangă, sau poate cu Miron Pompiliu, într-o drumeţie făcută cu acelaşi Creangă sau poate în lungile lui momente de boemie.

Matematica mi-a pus în faţă noţiunea de vector. Deseori, fiind obligat, prin logica activităţilor, să-i „simt” originea, direcţia, sensul şi intensitatea, ca să nu mai vorbesc de obligativitatea de a-l „vizualiza”, mă simţeam, efectiv, în plin câmp poetic. Acum îmi pun problema existenţei unui vector al eternităţii cu care
s – a identificat Eminescu. Ori, un asemenea vector, de tăria lui Eminescu, nu poate fi analizat fără a-i recunoaşte originea, direcţia, sensul şi intensitatea operei sale.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 19 abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Interesant articol, de recitit!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5