Am crescut într-un sistem închis, unic. Nu am avut alternative. Mai mult, nu am fost lăsați să ne putem închipui că pot exista alternative. Toate încercările de „a găsi soluții” sunt absolut penibile, pentru că încercăm să schimbăm… fără să schimbăm nimic!
Totuși, societatea s-a schimbat mult în ultimele decenii. Cunoașterea, valorile și nici chiar resursele nu mai sunt cele de acum 30 de ani. Presiunea exercitată de oferirea continuă de informații gata „digerate” blochează, paralizează învățarea.
Personal, mi se pare foarte important, pentru o reală schimbare, ca fiecare profesor să-și dezvolte obișnuința de a reflecta asupra propriilor experiențe și disponibilitatea de a se interoga asupra propriilor credințe și convingeri.
Profesorii au nevoie să-și înțeleagă propriul mod de gândire pentru a deveni mai eficienți și pentru a facilita și crește dezvoltarea gândirii elevilor lor. Pentru asta ei înșiși au nevoie să dobândească o înțelegere a naturii sociale și situaționale a învățării, o apreciere a contextelor reale.
Doar în felul acesta cred că vor fi mai bine pregătiți să creeze medii de învățare adaptate nevoilor reale ale celor din fața lor.
Abordarea praxiologică a procesului educativ nu poate face abstracție de mecanismele psihice care guvernează individul și procesele sale. Pentru profesorul care își dorește cu adevărat schimbarea în școală, poate mai importantă decât cunoașterea elevului este cunoașterea de sine.
Poate n-ar fi rău dacă fiecare dintre noi, cei care am mai rămas în sistem, să ne întrebăm în fiecare zi: „Are sens întâlnirea de azi cu elevii mei?”