Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

„DESTINE ŞI IUBIRI”

destine si iubiri, constantin adamPublicat de Traian D. Lazăr, 3 dec.2013

Într-o epocă în care prozatorii promovează, cu asiduitate, inovaţia şi excepţia în temă, intrigă, personaje, tehnică a scriiturii, etc., semnalăm apariţia unei cărţi care, din toate aceste puncte de vedere, se situează în limitele naturalului şi normalului. Ne referim la cartea d-lui Constantin Adam, „Destine şi iubiri”, ed. Agata, Botoşani, 2013.

C. Adam nu scrie pentru a obţine graţiile criticii literare prin artificii novatoare. El scrie pentru cititori. Preţiozităţii alambicate, destinată puţinilor aleşi, el îi preferă echilibrul şi eleganţa clasicismului. O dovadă a acestui clasicism în reluare este construcţia cărţii, amintind de „Adam şi Eva”. La Rebreanu, grupajele narative, în număr de 7, cu personaje distincte, sunt legate unitar prin ideea reîncarnării (metempsihozei). C. Adam procedează aproape similar. Cele 3 nuvele aparent independente (Timpul florilor, Regăsirea, Logodnica) din cartea sa,  formează, în fapt, o unitate, un roman, având ca liant Iubirea şi Destinul.

Cartea d-lui C. Adam se situează pe acelaşi trend al  construcţiei romaneşti cu „înmănuncherea de povestiri” a Ruxandrei Cesereanu, „Un singur cer deasupra lor”, ed. Polirom, 2013. Gabriel Dimisianu, în „România literară” nr. 32/2013, apreciază că aceste povestiri nu comunică între ele prin protagonişti, „ci prin sensuri, prin faptul că, însumate, conduc la imaginea unei lumi coerente, a unei societăţi, a unei umanităţi cu existenţă istorică” , argument care îl determină să fie de acord cu Ruxandra Cesereanu că „secvenţele narative de sine stătătoare” ale cărţii ei, constituie un roman.

Clasicismul construcţiei romaneşti a lui C. Adam reiese şi din preocuparea pentru precizia şi claritatea naraţiunii, conturarea personajelor, limba folosită, etc. C. Adam nu practică însă, un neoclasicism simplist. Tentaţiile inovării şi ale experimentului, nu-l ocolesc cu desăvârşire. Romanul are două nivele de lectură. Primul palier, în cheie filozofică, merge pe linia unor abstracţiuni cu caracter de generalitate, Iubirea şi Destinul. Cel de al doilea, concretizează abstractul într-o multitudine de ipostaze, înlesnind receptarea de către cititor. La nivelul textului, modernismul este promovat prin intertextualitatea bogată, unii ar putea zice chiar excesivă. Sursa acesteia se află în istoria formării personalităţii autorului. Este o plăcere să constaţi că, într-o epocă de accentuată şi strictă specializare, mai există oameni de formaţie multiplă, renascentistă sau, dacă preferăm un termen recent, înzestraţi pentru  transdisciplinaritate. Constantin Adam a fost şi este, actor, regizor tehnic, colecţionar de „vechituri”bibliofile, grafician, memorialist, filozof, poet (în secret) şi, evident, prozator.  O parte din aceste înzestrări native sau dobândite prin educaţie, l-au ajutat să creeze şi  se regăsesc în cartea menţionată.

Proza autorului etalează un lirism de bun nivel estetic, puternic susţinut prin grupaje de versuri. Probitatea îl determină să ne dezvăluie că „majoritatea versurilor sunt de Ion Caraion”. Procedeul compoziţional atestă, ori neîncrederea autorului în propriile resurse lirice, ori un respect supradimensionat faţă de înaintaşi, ceea ce conţine riscul epigonismului.Cum însă şi mai frecvent recurge la folosirea semnelor grafice ale citării, uneori indicând şi sursa, pentru referinţele de intertextualitate din cele mai diverse domenii, ar putea fi vorba doar de un act de prudenţă, în această epocă în care acuzaţiile de copy-paste curg neîncetat.  Preferăm a crede că autorul este un novator îndrăzneţ, ce experimentează o nouă formă de roman, un roman-studiu asupra Iubirii şi Destinului, ipoteză susţinută de prezenţa în text a numeroase şi consistente trimiteri (citate) din poezie, proză, muzică, filozofie, arte, etc.

Folosirea unei limbi române clasice, în care  sunt ecouri humuleştene („Bunătatea se educă şi ura se cultivă” „În ţara surzilor e de preferat să fii mut”) şi eminesciene („Am fost să ascultăm pădurea”) presărată cu regionalisme autentice, nu-l împiedică pe C. Adam să inoveze în planul expresivităţii („copacii cântă nocturne în acompaniament de privighetori”, „eram un mugur primăvăratic pe arborele vieţii”, „dimineaţa înecase văzduhul de strălucire”, etc.)

Romanul brodează pe o temă veche de când lumea, Iubirea, drapată într-o haină filozofică la fel de antică, Destinul, văzute prin ochii şi consemnate prin pana unui clasicist.

Iubirea, acest sentiment născut odată cu Adam şi Eva, presupune existenţa cuplului bărbat-femeie. Acesta este personajul central al cărţii, întruchipat în principalele binoame: Tache – Amelia; Nataliţa – Lisandru; Tudor – Tamara; Virgil – Măriuca.

Destinul  este fixat de Divinitate, dar se înfăptuieşte prin acţiunile omului. În Iubire, Destinul este rezultanta raporturilor din cuplul de îndrăgostiţi. Concepţia autorului  privind raporturile din cuplul Iubirii este exprimată de bătrânul preot Pavel Ciudin, simbol al validităţii ei sapienţiale şi religioase, în sfatul către Tamara: „Bărbaţii în general multe spun, dar femeia deşteaptă se face că nu le aude. Femeia este o fiinţă mai domestică, stă mai mult acasă, ştie mai bine nevoile casei, de aceea se spune că bărbatul este opera femeii lui. Fă din Tudor bărbatul pe care ţi-l doreşti şi veţi fi fericiţi.” (p.169) Cu inteligenţă şi perseverenţă, Tamara îşi exercită rolul de dirijor al cuplului destinat fericirii şi reuşeşte.

Purtător de cuvânt (ar trebui să zicem ofiţer de presă?) al strămoşului său, Adam I-ul, care nu s-a dezis de Eva, nici după ce, prin izgonirea din Rai, a avut dovada  incompetenţei (aventurismului) acesteia,  autorul respectă învăţătura biblică. Bărbaţii din carte trebuie să fie şi  sunt, cu mici abateri, ascultători. Cei neascultători, sunt aspru pedepsiţi: nu mai sunt acceptaţi în duet de Eva lor exigentă, chiar dacă se căiesc şi pocăiesc (cazul Lisandru- Nataliţa). Dar nici Evele prea intransingente nu au un Destin fericit. Rămân singure, până la ivirea unui Adam obedient, iar după dispariţia (decesul) naturală a acestuia (cuplul Nataliţa-Remus) vieţuiesc într-o singurătate obositoare şi au un sfârşit tragic. Sunt penalizate astfel pentru că nu-şi îndeplinesc rolul biblic de a „înmulţi lumea şi a umple Pământul” şi de a  dirija cuplul. Acest tip de Evă (Nataliţa) acceptă parteneriatul cu oarecare indiferenţă. Cererii în căsătorie formulate de Lisandru îi răspunde „Nu zic, nu!”, iar celei din partea lui Remus, „Nu zic „Da”, dar nici „Nu”.   Nataliţa pune pe prim plan propria realizare profesională, nu menţinerea şi consolidarea cuplului (familiei),  se disociază de „îndrumarea” partenerului, iar când acesta evoluează nesatisfăcător, nu este interesată să-l aducă pe calea cea bună, chiar dacă Lisandru se arată dispus să fie tutelat.

Singurătatea, traiul de unul singur, este şi Destinul bărbatului ezitant, „care nu ştie ce vrea” în acţiunea de constituire a cuplului.  Fata (Sabina) ştie şi îi explică şi bărbatului-băiatului (Virgil): „Când îţi place de cineva, nu trebuie să te laşi închingat de părerile celorlalţi, nici chiar de ale părinţilor. Din prea multă dragoste pentru progenitura lor, pot greşi iremediabil. Ei nu mai sunt în pas cu evoluţia copiilor lor, văd lucrurile aşa cum au apucat ei. Dacă tu greşeşti, e numai greşeala ta, altfel eşti predispus să învinuieşti şi pe alţii. Şi nu trebuie să fii laş. Ai curaj şi recunoşte-ţi fapta. Asumă-ţi întreaga răspundere. Suporţi mai uşor consecinţele.” (p.261) Ezitările repetate ale partenerului, care nu face pasul hotărâtor la timp, nu-l pot duce decât la logodna cu … profesia.

Prima nuvelă a cărţii ilustrează sugestiv, rolul partenerei feminine în evitarea singurătăţii, prin constituirea unui nou  cuplu. Iubirea, ca şi Ianus, are două feţe. Când un cuplu apune, un altul se naşte. Ieşirea dintr-un cuplu consacrat religios este un păcat. Dar, un păcat chiar mai mare, este să-ţi iroseşti viaţa fără iubire, în singurătate. Partenera feminină a cuplului Tache – Amelia, în curs de constituire, decide că, imperativul „viaţa trebuie trăită”, are prioritate: „Înţeleg să mă duc la Dumnezeu cu toate păcatele mele … Şi nu le neg. Eu sunt un pământean păcătos. La marea judecată sunt şi fapte iertabile, cele făcute din dragoste.” (p.35)

Ca şi cum n-ar fi suficient de complicat, asupra Destinului Iubirii şi cuplului îşi pun amprenta nu doar calităţile şi defectele partenerilor, ci şi … Istoria, împrejurările în care acesta există.

Autorul creionează, (sau ar trebui să spunem tastează?) timpul istoric al naraţiunii, prin  notaţii fugare sau scurte sinteze. Notaţiile sunt neutre: „… povesteau că la Flămânzi au fost răzvrătiri ţărăneşti împotriva arendaşilor şi că au fost şi împuşcaţi.” Sintezele, în schimb, devin adevărate imprecaţii privind „teroarea Istoriei” asupra destinului individual şi social: „După model rusesc, ţăranii erau <convinşi>, obligaţi să-şi unească pământurile în colective, iar pentru cei mai îndârjiţi, mai greu de păcălit, în aşa-zisele întovărăşiri.” Etc. Sintezele istoriei sunt menite a contura fundalul tabloului în care evoluează personajele şi a clarifica cititorului, impactul Istoriei asupra Destinului acestora. Cele mai impresionante pagini ale cărţii redau modul în care Teroarea Istoriei se răsfrânge în destinul îndrăgostiţilor, bărbaţi şi femei. Războaiele rup temporar ori definitiv cuplurile, schimbările teritoriale şi de regim politic au efect devastator asupra Iubirii copleşind-o sau impregnând-o negativ. Tragismul numeroaselor detalii ale acestui tablou existenţial izvorăşte oare din faptul că, în secolul trecut, perioada temporală a intrigii cărţii, dăinuirea poporului român şi deci a personajelor a stat precumpănitor sub semnul vitregiei Istoriei? Ori autorul a ales această nuanţă coloristică în zugrăvirea Destinului Iubirii,  ştiind că tragedia are valenţe impresioniste, mai puternice decât fericirea.

Autorul nu urmează întru totul abordarea la modă a raportului dintre Istorie şi Om (poporul român în sec. al XX-lea), care se referă, aproape exclusiv, la „pătimirile” noastre sub Urgia Istoriei. Destinul unora dintre Iubirile cărţii ne sunt înfăţişate şi prin prisma Favorurilor Istoriei. Înfăptuirea Unirii din 1918 dă, la nivelul individului,  noi ipostaze ideii unităţii naţionale: se realizeză căsătorii între persoane din provinciile istorice româneşti separate artificial până atunci, profesia îi poartă pe românii dintr-o provincie în alta, călăuzite de autor, ca un adevărat ghid turistic, eroii cărţii cunosc încântătoare frumuseţi naturale şi urbanistice din întreg teritoriul românesc. Moartea lui Stalin şi schimbările politice următoare au înlesnit reluarea legăturilor dintre românii basarabeni, trăitori de o parte şi de alta a Prutului, etc.

Destine şi iubiri” este o carte atractivă prin concretul şi varietatea existenţelor umane, redate expresiv de către autor, ca şi prin meditaţia filozofică pe care o generează.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5