Primit pentru publicare de la autor, Georgică Manole – redactor șef, 11 martie 2014
Editor: Diana Aghiorghiesei, 11 martie 2014

CONSTANTIN  ADAM, UN  ROMANTIC  INCURABIL

             Sunt unul dintre cei care mai cred că romantismul n-a murit. Că cineva, (optzecismul, ca să dau un exemplu), îl obligă să umble prin locuri neprimitoare, să nu uităm că romantismul se află în stare latentă în fiecare din noi, aşteptând momentul să izbucnească. Starea aceasta de aşteptare este una impusă de  postmodernismul care a cam inversat ordinea priorităţilor morale,  făcând ca banii să devină prima sursă a fericirii în detrimentul iubirii, gesturile aiurite  să ia locul  celor care  te-ar obliga să-ţi umpli braţele cu flori,   să apară ca primordialităţi   sexul cu orice preţ, internetul sau facebook-ul, să bagatelizezi o cină romantică sau o plimbare pe malul unei ape.

Putem demonstra că romantismul n-a murit şi numai  pornind de la faptul că există Constantin Adam. O carte a sa, precum „Destine şi iubiri” ( Editura „Agata”, Botoşani, 2013, 296 p.),  n-o putea scrie decât un romantic incurabil.  Constantin Adam, posesorul unui EU care înglobează un mare grad de educaţie şi sensibilitate, nu poate renunţa la romantism fiindcă acesta este hrănit de fibra sa de sorginte ţărănească. Conştient că romantismul umblă  zănatic prin lume şi că nimeni nu vrea să dialogheze cu el, Constantin Adam şi-a pus întreaga operă (chiar şi „Recapitulările”) în ajutorul acestuia. Ieşirea din mercantilism, revalorizarea spaţiilor şi traiectoriilor romantice, existenţa, încă, a fetelor cuminţi, marea aplecare spre sonorităţile calme, eliminarea grabei cu orice preţ, ridicarea „aşteptării” la înalt grad de moralitate, revenirea la simbolurile ce au impus  pozitivismul stării romantice, fac din  autorul în discuţie  nu un  romantic ultim, cum am putea gândi, ci un prim romantic al timpurilor noi, unul  care nu mai poate fi zdrobit de oricâte „isme” vor urma.

Proza „Timpul florilor”, titlul unui superb cântec al Margaretei Pâslaru, aşezată undeva mai spre nuvelă, se mulează perfect pe schema celebrului triunghi interactiv (un bărbat – Tache, două femei – Dora şi Amelia). Un neprevăzut accident îl scoate pe Tache din rutina şi convenienţa căsătoriei cu Dora    şi-l poartă spre iubirea reciproc pătimaşă faţă de Amelia, sora medicală care l-a îngrijit în spital.

Acţiunea se petrece în jurul anilor `70, când romantismul nu se sufocase de tot. Încă  era vorba de iubire, se alcătuiau scrisori pe foi roz şi parfumate, se foloseau cuvinte ticluite, scrisorile se desfăceau uşor, fără brutalitate, pentru a nu viola nici măcar de la distanţă sentimentul ce urma să transpară. Era pe vremea când optzecismul nu era, iar şaizeciştii încă erau mari cavaleri.

De remarcat filosofia complementarităţii dintre bărbat şi femeie pe care autorul o justifică atât teoretic ( bărbatul este „temelia unei construcţii”, femeia este „artistul, cel care o modelează”; bărbatul e „ca un copil, având mereu nevoie de mamă”, femeia „prin firea ei, are deja mama în ea”; femeia este „izvorul vieţii”, bărbatul este firul care „alimentează femeia-izvor” etc.), cât şi practic prin construcţia prozei.

Senzaţiile sunt astfel dozate încât totul stă sub semnul psihologic al sinesteziei, autorul, deliberat, lăsând să predomine influenţa auditivului, probabil ca metodă sigură de a ne introduce în timpul acţiunii: în spital, de la un difuzor, se aude vocea Margaretei Pâslaru; Amelia îl impresiona cu „melodicitatea vocii, încât uita de sine”; vocea crainicei care anunţa „Zece melodii preferate” ; vocea lui Constantin Drăghici interpretând „A căzut o frunză-n calea ta” ;  gongul care, lovind  cu ciocănelul în corzile sonore, fărâmiţa timpul şi zdruncina liniştea încăperii etc.

Proza „Regăsire” are toate datele unui roman rural. Totuşi , autorul nu şi-a legat personajele  de stereotipiile specifice acestui tip de scriere, ci le-a lăsat să evadeze pe spaţii urbane şi culturale concentrice cu raze  mari de cuprindere. Motivul „regăsirii”  acoperă întreg spaţiul locuit de români, aici incluzând  Herţa sau Chişinăul, trimiţându-şi eroii până în Grecia sau Cotul Donului.

Romanul este destinul unei familii de ţărani (Ciudin) în vremurile tulburi ce au pus presiune pe jumătate de secol (1900 – 1950) prin cele două războaie, prin comunismul care a distrus tot culminând cu încremenirea timpului, prin ruşi şi rolul lor nefast în provocarea exodului ţăranului român din spaţiul său milenar: „Societatea românească intra într-un con de umbră, în sfera de influenţă impusă nevolnic de cei de la Moscova… Regele, cel care asigura cât de cât stabilitate, fusese detronat, noii veniţi erau nişte „neica nimeni”, care se impuneau prin groază (guvernul Groza!) şi teroare. După model rusesc, ţăranii erau „convinşi”, obligaţi să-şi unească pământurile în colective, iar pentru cei mai îndârjiţi, mai greu de păcălit, în aşa-zisele întovărăşiri. Orice manifestare anti era paralizată cu metode coercitive drastice, cu constrângeri materiale şi ani grei de temniţă. Marii oameni politici, marile personalităţi ale culturii, erau dezavuaţi şi închişi aproape fără motiv, doar pentru că-şi susţineau convingerile politice şi simpatiile faţă de una sau alta dintre ideologii. Biserica şi preoţii ei erau consideraţi piedici în „luminarea” minţii oamenilor, fiind mereu blasfemiaţi şi batjocoriţi”.

            Evadarea personajelor din topos este  astfel construită încât senzaţia de mişcare browniană a lor să fie explicitată de starea de destin. O ţesătură de întâmplări derivate din întâlniri aranjate şi nearanjate, simultaneităţi plăcute şi neplăcute, vise ivite din memoria albă a oglinzii, dialoguri edificatoare, dau stabilitate romanului. Constantin Adam stăpâneşte bine această arhitectură, altfel nu i-ar fi ieşit momentele de „regăsire”. Logica alcătuirii nomogramei dată de traiectoriile sistemului dual evadare – regăsire  este perfectă.

Povestea se ţese rotund în jurul Nataliţei, pornind de la „fata zveltă”  din tinereţe, locuitoare a unui sat idilic ( cam ca în Creangă) ,  până la „bunicuţa de la Iaşi”.  Supusă de autor unei căi iniţiatice, Nataliţa este obligată să facă faţă multor obstacole, suficient fiind să amintim episoadele cu mătuşa Clara, cu apariţia Marei  în configurarea destinului ei, cu tânărul ofiţer de grăniceri şi înscenarea la care  acesta este subiect sau cu procesul de la Dorohoi.

A treia parte a cărţii,  intitulată „Logodnica”,  este o schiţă de viitor roman scrisă cu scopul de a pune în valoare, într-o fază incipientă, povestea pe scurt a  profesorului Virgil Alexe. Supus unui şir de renunţări şi a unor  „nereuşite în plan sentimental”, a ajuns să  fie, în fapt, „logodit pe veci cu şcoala”.

 Finalul acestei cărţi, alcătuită din poveşti pe care eu le bănuiesc a fi reale,  cade ca o reflecţie ce trebuie reţinută: „Oamenii sunt respectaţi pentru că sunt oameni, iar alţii, în plus, şi pentru că ştiu să fie oameni”. Parafrazând, pot adăuga: „Şi Constantin Adam ştie să fie om, un om cum puţini sunt…”