Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Destinul unui intelectual, Dionisie PĂDUREȚ

Destinul unui intelectual

Autor, prof. Teodor Epure

Deschide cartea, ca să înveți ce au gândit alții, închide cartea, ca să gândești tu însuți.

                Heyde

                În anul 2007 a apărut la Editura Agata, cartea “Vorniceni – leagănul împlinirilor mele” pe care IMG [800x600]autorul Dionisie Pădureț a închinat-o locului unde și-a împlinit destinul său intelectual. Cartea este rodul muncii sale îndelungate ca director de școală și de animator cultural neobosit dar și de intelectual care a participat la toate evenimentele social-politice în răstimpul de peste trei decenii de profesorat. Cu un realism profund, autorul evocă momente, fapte, întâmplări din viața artistică și social-politică a comunității vornicenene, pe care a respectat-o și a iubit-o, neezitând totuși să-și elogieze calitățile sale artistice și de animator cultural.

            Alături de alte cărți ale unor intelectuali care au apărut mai târziu, cartea profesorului Dionisie Pădureț constituie o adevărată zestre a bibliotecii vornicenene. Despre cartea sa, Dumitru Lavric în revista ”Vorniceneanul” nr. 1 consemnează: “L-am cunoscut pe profesorul Dionisie Pădureț mai ales în calitatea sa de dirijor al vestitei formații de fluierași din Vorniceni; aflu acum din cartea domniei sale atât de potrivit intitulată Vorniceni – leagănul împlinirilor mele că viața nu i-a fost numai împlinită ci și zbuciumată. Confesiunea plină de sinceritate, stilul adecvat, aplecarea spre anecdote și pitoresc fac din cartea profesorului Dionisie Pădureț o lectură agreabilă care impune exemplul unui destin în orizontul satului Vorniceni”.

Pe parcursul celor aproape 100 de pagini autorul reușește să-și descopere polivalența competențelor sale, energia și entuziasmul cu care s-a angajat pentru a îmbina munca de la catedră, cu cea artistică, reușind să înființeze și să dirijeze o diversitate de formații artistice, ale căror programe au fost prezentate pe diferite scene ale țării: Botoșani, Iași, Bacău, Tecuci, Târgu Mureș, Suceava, București, cu ocazia unor concursuri locale, județene și naționale, obținând numeroase premii și diplome precum și aplauze bine meritate din partea cetățenilor.

Momente importante din istoria zbuciumată a poporului nostru ne confirmăfaptul că în război,uneori, vitejii primesc gloanțe în piept în timp ce alții culeg trofeele. Asemenea fapte rușinoase le-a trăit și autorul pe parcursul întregii sale activități artistice, pe care le denunță cu mult curaj în cartea sa: “Este regretabil că melodiile strălucitoare, diplomele de tot felul, într-un număr impresionant de peste 100, au fost luate fără pic de jenă și însușite de impostori, ignoranți, plagiatori cărora le place să se hrănească ca bondarii, cu nectarul adunat din munca albinelor, înmormântând astfel identitatea, calitățile, talentul evidențiate prin laudă și sacrificii de către sătenii vorniceneni”.

Lucrarea este structurată pe 7 capitole din care 2 sunt mai bogate în conținut: “viața culturală”, unde prezintă istoricul formațiilor artistice înființate și dirijate de către autor, precum și capitolul referitor la contribuția sa privind construcția celor 5 așezăminte culturale din comuna Vorniceni.

Cartea se deschide cu capitolul “Drumul vieții mele”, în care autorul oferă cititorilor date biografice amănunțite care merită să fie cunoscute de cei interesați. S-a născut la 8 iunie 1923 într-o familie de țărani înstăriți din comuna Corjeuți, județul Hotin, într-o zi de primăvară când soarele purificator încălzea pământul scump și sfânt al basarabenilor, iar sătenii înlăturau buruienile de pe ogoarele lor cu o sapă de argint, adică cu multă trudă și sudoare. Își amintește cu mult regret despre familia sa care era formată din 7 frați ce s-au stins la o vârstă fragedă, fie din cauza unor boli fie a unor accidente de muncă. Cursurile primare le urmează în satul natal, la îndemnul părinților, care doreau să-l facă învățător, în memoria primului său frate, Teodor, învățător, decedat în floarea vârstei. Dorința lor s-a realizat în momentul când Dionisie reușește la examenul de admitere ca bursier, la Școala Normală de Băieți din Șendriceni, Dorohoi, școală renumită în acea perioadă pentru rolul pe care l-a avut în pregătirea învățătorilor din județele Dorohoi, Botoșani, Hotin, Soroca și Baia. În anul 1940 Basarabia este ocupată de către trupele bolșevice iar elevul Dionisie Pădureț nu se împacă cu ideea de a trăi sub dominație străină și rămâne pentru totdeauna în România despărțindu-se de părinți, frați, vecini sau de cei mai buni prieteni. La examenul pentru obținerea diplomei de învățător a ținut o lecție practică după care comisia îi recomandă să urmeze un curs special de pedagogie și psihologie cu profesori universitari, pentru a deveni un bun metodist. După o lună de pregătire a primit atestarea de educator-pedagog specialist și este numit în această funcție pe data de 1 septembrie 1945, la Școala Specială de Educație din Iași. Ca educator pedagog-specialist avea sarcina de a educa elevii întârziați mintal, surdo-muți, delincvenți și de a pune în aplicare împreună cu alți colegi, un complex de teste privind modul de însușire și păstrare în memorie a informațiilor transmise în cadrul diferitelor obiecte de învățământ, stabilite de un grup de profesori universitari în frunte cu profesorul universitar Ștefan Bârsănescu, teste definitivate în urma unor studii efectuate în unele școli cu asemenea elevi.

În anul 1948 se căsătorește cu Estera Stănescu din Dorohoi. După o experiență pedagogică trăită la Școala Specială de Educație din Iași, apoi în comuna Someș-Uileac din Ardeal, unde mărturisește că “am făcut generalizarea învățământului de 4 clase, alfabetizarea, activități artistice, iar pentru dezvoltarea învățământului instructiv-educativ am fost cooptat în cabinetul pedagogic al Plasei Cehu-Silvaniei, unde organizam lecții practice și referate periodice” a obținut aprobarea de transfer la Dorohoi, orașul natal al soției sale. Consultând ”Monitorul Oficial”, a constatat că Vornicenii este o comună mare, cu 16 posturi de învățători, nu departe de gară, cu oameni înțelepți, harnici și cu frumoase obiceiuri și tradiții folclorice. Atunci și-a zis: “Asta școală e de mine. Nu știam că satul Vorniceni cu gospodarii lui coincide cu satul meu natal și că aici îmi voi închina întreaga carieră a vieții mele pe un parcurs de 36 ani și că voi obține cu talentații consăteni, realizări de neconceput în idealurile viselor mele”.

Primind numire de învățător titular la Vorniceni, foarte bucuros, ia un bilet de călătorie din Dorohoi și pornește spre gara Vorniceni unde urmează surpriza: “Ajung în gara Vorniceni, văd satul chiar lângă gară și mă întreb mândru de alegerea făcută. Întreb pe cetățeni dacă acesta este Vorniceniul, ei îmi spun că este peste deal. Urc dealul lui Tacu, văd case și-mi zic că e totuși bine. Surpriza nu mă ocolește, acesta e Dealul Crucii, Vorniceniul este peste deal. Cobor în Vorniceasa, urc dealul, văd iar case, însă îmi era frică să întreb dacă este satul Vorniceni, să nu primesc un răspuns asemănător: peste deal. Această călătorie mi s-a părut lungă și dezagreabilă.”

La Vorniceni a găsit singurul învățător calificat, pe directorul școlii, Ion Șalaru iar mai târziu au sosit soții Mihai și Olimpia Ciocoiu. În urma recensământului efectuat a constatat că la vremea aceea erau în Vorniceni 1210 analfabeți precum și copii care au abandonat școala. Împreună cu ceilalți colegi participă la lichidarea analfabetismului care se desfășura după următorul program: “alfabetizarea se făcea seara, pe grupe de 30 cursanți la lămpi cu petrol. Fiecare cadru didactic calificat conducea câte 2 grupe de neștiutori de carte, adică 6 zile pe săptămână, căci cursurile unei grupe se țineau de 3 ori pe săptămână.” A participat apoi la generalizarea învățământului de 4, 7 și 8 ani: „se ducea o muncă asiduă pentru că părinții opreau copiii de la școală, ca să-i ajute la treburile gospodărești, la câmp și la păscut oile.”

În cel de-al doilea capitol al cărții, “Despre învățământ” sunt prezentate mai întâi unele aspecte ale învățământului vornicenean la începutul anului 1948: existența unui număr mare de elevi, care din cauza războiului, secetei și sărăciei abandonaseră cursurile școlare, elevi în vârstă de 14-15 ani școlarizați pentru clasele I-IV, lipsa de cadre calificate, copii nealimentați corespunzător ajunși la subnutriție, lipsa spațiilor școlare – multe clase au trebuit să funcționeze în case particulare ale țăranilor, lipsa lemnelor pentru încălzirea sălilor de clasă, “copiii aduceau în tășcuță lemnișoare, ciucălăi, chiar și tezic”, și în sfârșit o curiozitate pe care întâlnit-o: a avut în clasa a IV-a două perechi de gemene cu același nume și același prenume.

În anul 1949 împreună cu Mihai Ciocoiu, directorul școlii și alți colegi a înființat școala elementară de 7 ani (gimnaziul actual), fiind printre primele din fostul raion Săveni, care a dat prima promoție în anul 1952, promoție minunată din care 5 elevi au urmat școala pedagogică asigurând școala vorniceneană cu învățători calificați. Pentru meritele sale în activitatea didactică, conducerea Secției de Învățământ a raionului Săveni, îi încuviințează responsabilitatea de director de școală începând cu luna aprilie a anului 1954. Autorul continuă apoi să-și amintească despre cel mai emoționant eveniment pe care l-a trăit ca director de școală. La deschiderea anului școlar 1961-1962 a participat o brigadă a Inspectoratului Școlar al regiunii Suceava, condusă de inspectorul șef, Mihail Burlacu. Membrii ai acestei brigăzi au vizitat atât localul vechi al școlii, cât și clasele care funcționau în casele țărănești, fiind impresionați de o școală atât de grea și atât de bine organizată. Într-un dialog cu inspectorul șef, Mihail Burlacu, autorul îi propune să-i aprobe înființarea unui liceu în Vorniceni întrucât: “avem elevi foarte dotați, satul fiind izolat de târguri, cetățenii nu-și pot valorifica produsele gospodărești și nu au posibilitatea de a trimite copiii mai departe, rămânând în comună, copii cu rezultate excepționale la învățătură”. Atunci inspectorul șef i-a recomandat să colinde comunele limitrofe și să ceară directorilor evoluția populației școlare pe următorii 15 ani precum și numărul elevilor care doresc să frecventeze cursurile școlare la un eventual liceu din Vorniceni. După efectuarea acestui studiu, a prezentat documentația la Suceava care i-a dat delegația pentru a ajunge cu dosarul respectiv la minister. Acesta studiază cu atenție punându-i avizul. Văzându-se cu aprobarea în mână, intervine la conducerea Sfatului Popular al regiunii Suceava să-i aprobe construcția localului de școală care începe în luna mai a anului 1962, iar la 1 septembrie 1963 se înființează prima clasă de liceu cu 41 de elevi.

Capitolul al 3-lea, “Învățământul preșcolar” este un segment mai scurt al cărții în raport cu celelalte, însumând aproape 4 pagini unde autorul se referă la preocupările sale ca director de școală privind înzestrarea grădiniței cu mobilier: scăunele, măsuțe, dulăpioare pentru material didactic, jucării, șorțulețe „cusute fără plată de soția lui Nicolae Panaitescu care avea copil la grădiniță”. Soția sa, Estera Pădureț, educatoare, a prezentat numeroase programe artistice pe scenele din Săveni, Ungureni, Borzești, Dorohoi compuse din “cântece, poezii, dansuri populare, teatru, soliști și în final gimnastică ritmică cu cerculețe și bastonașe executate după muzică” care s-au bucurat de un răsunător succes.

În capitolul al 4-lea cartea ne poartă în domeniul “Vieții culturale” unde vornicenenii “au înclinații spre actul de cultură”. Absolventul unei școli normale, adaugă autorul “este în același timp și luminătorul satelor, de aceea nu trebuie să se rezume numai la cei 4 pereți și buchea cărții ci trebuie să contribuie și la culturalizarea maselor largi populare”. Conducându-se după aceste principii a organizat și a condus în timpul celor 36 de ani de activitate 14 formații artistice. Calitățile sale artistice s-au format și dezvoltat încă din perioada școlarității sale, când organiza manifestări culturale în satul său natal în timpul vacanțelor școlare. Aceste activități erau consemnate în biletul de voie de către directorul școlii, preotul și șeful de post din comună, bilet pe care trebuia să-l prezinte la începutul anului școlar directorului Școlii Normale. În timp ce era educator la Iași a condus corul bisericesc de la o biserică de pe Copou, câștigând astfel experiență artistică. De atunci a prins curaj și și-a dorit să devină un mare artist. Așa a început să descifreze singur cântece cu ajutorul viorii formându-și o oarecare cultură muzicală. Astfel în anul 1948 a trecut la activizarea vieții muzicale a comunității vornicenene, prin selectarea unor persoane de 15-60 de ani care au format corul mixt pe 4 voci. Ca o dovadă concludentă a calităților sale muzical artistice, corul mixt cu un repertoriu foarte bogat a participat la diferite întreceri artistice ale formațiilor de amatori, continuând mai târziu cu festivalul “Cântarea României”. Despre ascensiunea spectaculoasă a corului mixt vorbesc în mod elocvent numeroasele sale diplome: premiul I pe regiunea Suceava, premiul al III-lea pe țară, conferit cu ocazia întrecerilor artistice ale formațiilor de amatori din cadrul festivalului “Cântarea României”. A condus această formație  până în anul 1984, când a ieșit la pensie. Ultimul program l-a prezentat cu ocazia întâlnirii “Fiii satului” în anul 2003, când s-a sărbătorit 575 de ani de la atestarea satului Vorniceni. Cititorul ia cunoștință apoi de alte formații artistice înființate și dirijate de către autor: echipa de dansuri populare care s-au bucurat de obținerea locului II pe țară, grupul vocal fete care a prezentat o variantă a Mioriței pe 2 voci, acompaniate de fluier, cu melodia “Doina oilor”, obținând locul al II-lea pe țară, grupul vocal bărbătesc, ansamblul vocal-instrumental, ce avea un repertoriu bogat, împrumutat din cântecele păstorești.

Autorul povestește cu mult haz împrejurările în care a procurat instrumentele necesare pentru înființarea tarafului orchestral: două acordeoane, două viori, un țambal și un contrabas. Venind cu ele în tren, călătorii îl întrebau la ce nuntă sau cumetrie merge să cânte și unde sunt muzicanții.

Pentru a înființa formația de fluierași adulți, autorul a acordat o mare atenție costumației care cuprindea: ciorapi albiși opinci legate cu sfoară împletită de la coada calului, înfășurate în cruciș până la genunchi, cămașă, brâu, căciulă brumărie și sumane negre. Preocupări interesante a avut și pentru procurarea fluierelor, pentru pregătirea formației cu melodiile cântecelor doinite împletite cu sunetele tălăngilor și a zurgălăilor, în vederea obținerii unei armonii încântătoare. Cu această formație a urcat pe cele mai înalte scene din diferite centre importante, obținând 5 premii pe țară iar de 2 ori a fost invitat la cea mai înaltă competiție posibilă din vremea aceea “Gala laureaților”, la București. Eforturi deosebite a depus și pentru înființarea formației de fluierași la Școala nr. 3 care “după multe încercări și concursuri, a devenit abonată la locul I pe țară, fază după fază, însumând astfel 5 premii consecutive“.

Unul dintre momentele importante care au influențat ulterior viața culturală artistică a comunității locale a fost înființarea unui ansamblu de fluierași cu cele 3 generații: copii, tineri și maturi care “executau împreună un cântec bine armonizat cu tonalități diferite, după nuanțele fluierelor și cavalelor.”

Programele artistice susținute de ansamblul de fluierași s-au transformat într-o adevărată simfonie, în care sunetele ieșite din cavale și din fluiere acompaniate de zurgălăi îi făceau pe spectatori să audă melodia păstorilor statorniciți din totdeauna pe aceste plaiuri și să simtă frumusețea simplă a cântecului popular autentic transmis din generație în generație.

În capitolul “Din viața politică și socială” sunt prezentate câteva momente importante din viața satului, relațiile sale cu ceilalți conducători ai instituțiilor din comună, participarea la unele sesiuni ale deputaților din cadrul sfatului popular comunal unde prezenta anual rapoarte de activitate privind buna desfășurare a învățământului. Cea mai mare parte a acestui capitol o constituie contribuția sa la construcția celor 5 așezăminte culturale: școala din vale, școala de la Davidoaia, școala nr. 1, liceul teoretic precum și căminul cultural, unde sunt menționate eforturile în privința alegerii terenurilor, procurării materialelor necesare cât și aprobării pentru construcțiile acestora.

În ultimul capitol “Viața militară” autorul își continuă povestea vieții sale ca militar “amintiri grele, dureroase de neuitat și de neegalat” dintr-o perioadă zbuciumată a istoriei poporului nostru, perioadă marcată puternic de anii celui de-al Doilea Război Mondial, care au influențat profund viața autorului. În acest context, deși era elev în clasa a VII-a la Școala Normală de Băieți din Șendriceni a fost încorporat în armată și pregătit pentru a se înfrunta cu inamicul asigurându-i-se în același timp și condițiile pentru a-și continua studiile. Cu același realism autorul subliniază prezența sa vie în luptă, superioritatea instructivă și elanul tineresc al elevilor din școala militară cât și înfrângerile suferite de inamic. În noaptea de Înviere a anului 1944 unitatea sa împreună cu anti-aeriana română a participat la doborârea unor avioane militare iar după plecarea avioanelor inamice elevii școlii militare au acționat la stingerea incendiilor din orașul Turnu Severin. Unitatea sa militară a fost transferată apoi la Arad-Radna unde își dă examenele pentru semestrul al II-lea, clasa a VII-a, la Școala Normală din Deva. Cititorul are informații în continuare și din faza a II-a a războiului, după 23 august 1944, când trupele germane au început să se retragă spre vest iar unitatea sa a avut misiunea de a bara înaintarea inamicului pe direcția Arad-Păuliș. Acolo autorul este rănit la piciorul drept iar ca medicament împotriva infecției a folosit un pumn de sare, rupând apoi o fâșie din poala cămășii cu care și-a înfășurat rana. După ce inamicul a trecut granița cu Ungaria, elevii școlii militare s-au retras în cazarmă, moment în care autorul își dă examenele pentru semestrul I al clasei a VIII-a la Școala Normală din Deva. În aprilie 1945 este dezarmat și trimis la școala de unde a venit, la Șendriceni care îi era locul și pentru casă și pentru masă, urmând apoi cursurile clasei a VIII-a care s-au terminat la 1 iulie 1945.

Spre sfârșitul istorisirii vieții sale intelectuale, în sufletul său se simte mocnind nostalgia după Vorniceniul său iubit (odată cu ieșirea la pensie, a plecat la Ploiești unde se aflau copiii) adevăratul său sat natal, cu oameni harnici și gospodari. Acest moment nostalgic este exprimat în următoarele versuri: “Vorniceniul meu iubit, / Mă ierți că te-am părăsit / Tu, mi-ai dat leagăn de dor / Tu mi-ai dat aripi să zbor.” Cartea este scrisă într-un limbaj simplu accesibil, plăcut oricărui cititor, fiind o adevărată pledoarie pentru “sfânta muncă”, ceea ce reprezintă cheia succeselor în viața unui intelectual,care printr-un efort neobosit și plin de vivacitate a obținut 19 premii pe țară cu formațiile sale artistice în decursul celor 36 de ani de activitate artistică. Munca îi cinstește și-i îmbogățește pe toți cu o adevărată hrană sufletească, amintindu-le că trăiri artistice deosebite se pot produce și din interpretarea măiastră a unor formații artistice de amatori bine pregătite care nu pot să fie cu nimic mai prejos decât a unor specialiști în materie, interpretări ce pot fi mereu reevaluate pe măsura importanței și prestigiului pe care l-au avut. Textul este însoțit de fotografii ale unor formații artistice prezente la diverse concursuri și se încheie cu anexe, dovezi de necontestat, copii de pe diplome și distincții acordate autorului de-a lungul anilor.

Destinul acestui om talentat s-a împlinit pe plaiurile noastre și s-a împletit, ca o melodie cântată la fluier cu muzica izvorâtă din bogăția sufletească a comunității noastre vornicenene.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5