Primit pentru publicare: 02 mart.2015
Autor: Vasile FETESCU

Publicat: 03 mart.2015

Dialog interior (II)

De când ai început să scoţi pe piaţa cărţii volum după volum, îţi exprimi tot mai insistent nemulţumirea că nu ai cumpărători, că cele trei cărţi aflate în librării la un moment dat nu se vindeau decât în mică măsură. Este o realitate. Nu numai cărţile tale s-au prăfuit în rafturile librăriilor, aceeaşi soartă o au şi cărţile confraţilor mai experimentaţi şi mai cunoscuţi.

– Sunt nevoit să reiau afirmaţia că nu mă aşteptam la un succes de librărie ca cel cunoscut de cartea lui Cărtărescu – De ce iubim femeile, sau a lui Dan Chişu – Singur sub duş. Iar dacă mai adaug şi interesul manifestat pentru cartea francezului Pascal Bruckner – Luni de fiere, risc să fac aprecieri deloc favorabile cu privire la genul de literatură căutat şi gustat de generaţia tânără a începutului de secol XXI, dar mă abţin.

– Voiai să scrii ceva despre mecanismul creaţiei, despre facerea unei cărţi. Cred că te angajezi la o treabă complexă şi dificilă. Octavian Paler, în volumul Viaţa ca o coridă, face referiri la acest aspect: „…Nu ştiu foarte limpede ce calităţi îţi trebuie pentru a scrie (…) Mai întâi trebuie să crezi că există cel puţin un om care aşteaptă cu nerăbdare spovedania ta. Apoi trebuie să speri că nu-l vei dezamăgi… Pe lângă talent (…) literatura îţi pretinde multe: puterea de a o lua mereu de la capăt, de a te culca seara convins că ai ratat totul şi de a te îndrepta apoi spre masa de scris îndată ce te trezeşti, inteligenţa de a fi modest (pentru a nu fi ridicol) şi nebunia de a fi orgolios (pentru a nu renunţa), curajul de a te înspăimânta când te simţi victorios şi insolenţa de a sfida înfrângerile găsind în ele tăria, tenacitatea, încăpăţânarea pe care nu ţi le pot da victoriile”…[1]

– Aşa este! În multe cazuri, ca şi în scrierea unei cărţi, este mai uşor să faci, adică să scrii, decât să explici cum şi de ce ai procedat într-un fel sau altul. Intervin în acest proces o multitudine de factori, condiţii, stări sufleteşti, aptitudini, capacităţi şi nu în ultimul rând, imaginaţia, gândirea şi voinţa.

– Dar inspiraţia? De ce ai lăsat-o deoparte?

– Cred că inspiraţia (divinitatea creatorului din orice domeniu) rezultă din îngemănarea tuturor componentelor pomenite mai sus. Ea nu vine atunci când creatorul are nevoie de ea, ori de câte ori ar dori el, ci atunci când vrea ea, adică în chip neaşteptat. Momentul de creaţie este dependent de cel al apariţiei inspiraţiei pe care P.I. Ceaikovski o compară cu „un oaspete ce nu vine întotdeauna la prima invitaţie”. Momentele de inspiraţie, de febră creatoare, trebuie folosite la intensitate maximă, indiferent de oră (din zi sau din noapte), de locul unde te afli (în pat, la servitul mesei, în tren, avion sau la volanul autoturismului, în ţară sau străinătate). Ideile, care vin şi pleacă asemenea stolurilor de păsări, trebuie notate imediat, într-o codificare personală, pentru a nu fi pierdute. Se impune o prescurtare personalizată de genul stenografierii pentru că, din nefericire, consemnarea în scris nu poate ţine pasul cu desfăşurarea accelerată a gândurilor, cu succesiunea precipitată a imaginilor şi a asociaţiilor de idei care au loc la nivel cerebral. Febra creaţiei include şi o importantă componentă afectivă care are rolul de a facilita procesul de creaţie, îi dă coloratura specifică personalităţii autorului. Dar, aşa cum se întâmplă multor utilizatori ai hârtiei şi pixului, nu întotdeauna când inspiraţia ne bate la uşă ne găseşte într-un moment potrivit, pregătiţi cu cele necesare, pentru a aşterne pe hârtie un conţinut de idei.

– Cum se procedează în asemenea cazuri?

– Sunt relatate în acest sens situaţii şi modalităţi dintre cele mai neobişnuite: însemnări făcute cu orice obiect care poate lăsa urme, pe orice suprafaţă pe care se pot imprima slove sau cifre. Astfel, în unele cazuri au fost transformate în unelte de scris: beţe arse de chibrit, beţişoare înmuiate în scrumul de ţigară transformat în cerneală, o bucată de sârmă înroşită în foc, un cui folosit pentru a scrijeli ş.a. Suprafeţele de scris? Cutii de chibrituri sau ambalaje de ţigări, bilete de tramvai sau de tren, chitanţe ori bonuri de casă, şerveţele de masă, margini de ziar sau de carte, ambalaje din hârtie de orice fel, batiste, palma sau alte părţi ale corpului. În momentele de preadormire, când gândurile scapă slobode de sub controlul conştiinţei, se produc asociaţii de idei care împreună cu imaginaţia dau naştere unor scenarii şi imagini, unor formulări care trebuie notate înainte de a dispărea din minte.

– Încercai, cândva, să faci referiri şi la conţinutul cărţilor pe care le-ai scris. Este un aspect abandonat?

– Nicidecum! Din respect pentru cititori şi pentru sacralizarea cuvântului scris am încercat să fac din scrierile mele nişte modeste rugi către zeii ce guvernează spiritul creaţiei să-mi dea puterea de a le da sensuri şi valori formative spre a servi înaltului ţel al edificării unor personalităţi complete, armonioase din copiii ţării. Este, cred, una dintre cele mai înalte şi umane idealuri ale unui om care şi-a închinat întreaga viaţă educaţiei copiilor şi tinerilor.

– Când vrei să dai unor texte utilitate şi valoare de orientare în aspectele complexe ale educaţiei trebuie să renunţi la unele mijloace artistice care înfrumuseţează spusele în favoarea unor formulări, expresii şi termeni mai realişti, mai prozaici?

– Da! Am sacrificat adeseori modalitatea de a spune frumos pentru cea de a spune corect şi bine, astfel că în unele cărţi imaginile artistice sunt dominate de exprimări într-o terminologie literară cu mai puţine floricele şi zorzoane, ţintind utilul şi mai puţin frumosul.

– Să înţeleagă cititorii că nu urmăreşti să faci literatură beletristică?

– Aş fi profund dezamăgit dacă chiar şi o mică parte dintre cititorii mei ar ajunge la o asemenea apreciere. M-am străduit ca scrierile mele să fie mesaje educativ-formative, adresate într-o manieră literară atractivă.

Simt că pleoapele au devenit tot mai grele şi sunt gata să se împreuneze. Mai vorbim!

[1] Octavian Paler – Viaţa ca o coridă, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1987, pp. 63-64.