Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Dialog între Tudor Petcu și George Colang despre barbarie și dilemele morale

Primit pentru publicare: 31 Dec. 2018
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 01 Ian. 2019
Editor: Ion ISTRATE

1.Dragă George, în primul rând îți mulțumesc pentru faptul că ai acceptat acest dialog. Așa cum am remarcat, interesul tău gravitează inclusiv în jurul barbariei ca fenomen istoric și comportamental, de aceea aș dori să te întreb mai întâi care a fost temeiul filosofic ce te-a determinat să iei în posesie o asemenea structură paradigmatică.

Nu știu dacă a fost un temei filosofic, mai ales la început, pot spune că mai degrabă a fost accidentul – am descoperit o dezbatere în zona celor de la arhitectură despre barbaria în arhitectură – și astfel am extrapolat ideea. După ce am parcurs câteva teme din istoria recentă a filosofiei, mi-am dat seama că de fapt totul se reduce la modul în care percepem alteritatea și cum suntem noi în raport cu impersonalul. În acest mod, cred, că de fapt ne căutăm veșnic și astfel totul se traduce într-o dezbatere despre natura umană. Nu cred, în esență, că lumea este despre lucruri și fapte, ci despre oameni și semnificații, deci despre fenomene – în sensul unei hermeneutici, dacă privim mai aplicat. Deci, ca să-ți satisfac curiozitatea, temeiul filosofic a fost accidentul – mirarea – întrebarea cu privirea la natura umană.

2.) Având în vedere felul în care tu te raportezi la semnificația barbariei, cum ar trebui înțeleasă dimensiunea metafizică a barbariei? Consideri că ea poate fi explicată și prin lipsa a ceea ce Emanuel Lévinas numea responsabilitatea față de alteritate?

Parcă am preconizat că o să ajungem la Lévinas (râde) …cred că nu există o dimensiune metafizică, ci mai degrabă ontologică, în sensul în care și metafizica este o parte a ontologiei. Totuși, dacă dam la o parte distincțiile de sorginte epistemică, ar trebui să înțelegem barbaria mai degrabă din perspectiva unei căutări veșnice a omului. Din punct de vedere social, cred că putem să vorbim de barbarism ca proces de mascare a intențiilor criminale, iar dintr-o perspectivă umană avem barbaria, care poate fi pur și simplu freudiană, dar mai degrabă nietzscheană, ori poate dacă ne gândim la Pascal, ca natură afundată în instinct. Sigur că barbaria nu este doar instinct și nu omite responsabilitatea față de celălalt, pentru că se vede cu ochiul liber, chiar și la animale, cum există o legătură parcă scrisă din idealuri, din gena altruistă, nu egoistă.

3.)  Se poate afirma din punctul tău de vedere că germanitatea secolului XX a reprezentat eșecul suprem al culturii civilizaționale, adică un profund și neașteptat declin metafizic, având în vedere barbaria istorică de atunci la baza căreia a stat? Pe de altă parte, există anumite percepții conform cărora vitalismul și fatalismul operei lui Nietzsche ar fi inspirat barbaria germanității din secolul XX, iar că Heidegger ar fi îmbrățișat-o într-o formă subtilă a discursului fenomenologic. Care este poziția ta față de asemenea afirmații? Nu crezi că ar fi mult mai corect să spunem că de fapt Nietzsche a enunțat și denunțat o dinamică ascendentă a barbariei europenității, care, evident, fără voia lui, avea să atingă un punct culminant în secolul XX?

Păi… am enunțat în carte, nu cred că există ideologie a unui filosof, ci mai degrabă o viziune despre lume. Faptul că perspectivele filosofice sunt preluate de ideologii – asta arată meschinăria de care dă dovadă politicul și demagogia. După cum am arătat în carte, nu există ideologii fără valori morale, ar fi doar constructe goale, dacă totul s-ar reduce la o vacuitate discursivă. Și atunci, e normal, ideologia, după cum o arată și Hannah Arendt, preia logica valorilor morale și o imită. În sensul acesta, nu cred că Nietzsche ar fi un precursor al nazismului, nu are cum, mai ales că totul era așa relativ la el și chiar își dorea să se lege ceva istoric de numele lui, în sensul în care acel eveniment putea să fie și negativ, era conștient de asta, când explica în Ecce Homo cum ar trebui să fie interpretat. Însă, pe fond, după cum am arătat și-n carte, s-a ajuns deja la o isterie în care descoperim că Aristotel era de dreapta, Platon de stânga, iar Nietzsche era nazist; sunt niște perspective postmoderne – în sensul în care postmodernitatea îți permite să afirmi orice pentru că nu mai există vină, mai ales morală. Cât despre Heidegger, poate personal să fi îmbrățișat barbaria, căci la nivel discursiv, mai ales filosofic, fenomenologia e lipsită de gust moral; practic dacă începem cu Dasein-ul și arhitectonica sa, atunci nu avem cum să scoatem de acolo nici măcar o premisă pentru vreo barbarie; putem însă să înțelegem aspecte sociale, mai ales partea legată de impersonal și modul în care individul se poate diferenția în societate, dar la fel ca la Nietzsche, nu cred că opera poate avea vină. Pentru mine, mai ales dacă rupi din context, poți să faci un tiran din orice autor, din orice lucrare, nu există vină a autorului, ci mereu a celor care dau cu ciocanul. Știi care e diferența între un filosof și-un individ-judecător? O intuim din Platon, nu? Judecătorul dă cu ciocanul, pune în fapt ceea ce este pe hârtie. La fel și omul de rând, care scuipă fără să rumege, acționează! În schimb, opera unui filosof nu poate fi decât interpretată – de marea masă – care astfel poate decide, dar nu filosoful este cel care decide, el deschide ușa și …te invită la dans.

4.) Relativismul etic postmodern constituie o problematică ce a făcut obiectul analizelor multor teze filosofice, mai ales dacă ne gândim la autori precum Gilles Lipovetsky, Vladimir Jankélévitch, Zygmund Bauman, Richard Rorty sau Giorgio Agamben, dar încă nu s-au adus lămuririle necesare în așa fel încât să înțelegem dizolvarea morală a omului, chiar dacă Jean-François Lyotard a încercat să dezvăluie un postmodernism pe înțelesul tuturor, explicat inclusiv copiilor. Pe de altă parte, ce înseamnă de fapt postmodernismul și de ce ar trebui identificat acesta din urmă ca perioadă istorică cu ceea ce am putea numi căderea omului din moralitatea elementară ca formă de integrare în animalitatea sa nebănuită?

Postmodernismul este modernism în act, nihilism în potență. Pentru că își are rădăcinile în modernism, păstrează din aerul cartezian al științelor pozitive. De aia există foarte mulți indivizi care vând iluzii făcând apel la învățături presupus a fi întemeiate epistemic. Vezi toate cărțile motivaționale, psihologismul de buzunar, economia motivațională și matematicile aplicate la științe care mai mult îndepărtează umanul de cheia reală a ontologicului decât să-l apropie. Sigur că pentru postmodernitate nu este relevant discursul despre ontologie, însă are nevoie totuși de niște repere. Deci, postmodernitatea nu este doar relativism, nihilism, transvaluare nietzscheană, este și epistemologie pozitivistă  – prin care s-au făcut tot felul de separări între discipline – toate rămânând fără temei. Cine resimte totuși lipsa de fond? Omul actual, care simte, vede că anumite întrebări nu pot fi puse în fizica cuantică sau în psihologie, simte impostura – de unde apelul la filosofie. În acest sens, deși tehnica avansează subit, cu atât vom ajunge pe terenul filosofiei, pentru că adunătura de informații și sortarea lor nu poate fi pusă decât în spațiul filosofiei. Am avut tendința să spun și eu, ca mulți alții, că filosofia moare în postmodernitate, nu mai cred acest lucru, cred că științele încep să apună și să se întoarcă la matcă, la mirabilul centru, cum ar fi spus Rilke. Dincolo însă de diversele interpretări, eu văd postmodernitatea ca derivă – este poate și haos pentru că are nevoie de repere și asta în timp ce și le neagă și nu știe de ce.

5.) Având în vedere întrebarea precedentă pe care ți-am adresat-o, ce justificare sau, mai bine bine zis, ce grad de aplicabilitate își mai pot găsi teorii morale precum universalizabilitatea kantiană sau utilitarismul acțional dezvoltat de John Stuart Mill într-un context al pustirii rațiunii? Este nevoie acum, la început de secol XXI, de o reafirmare a metafizicii moravurilor în vederea eliminării hybris-ului ce pare să afecteze atât de mult situarea morală a omului contemporan față de sfera publică, dar și față de cea privată?

Mai mult ca nici niciodată este nevoie de apelul la Kant. Fără de deontologie nu putem să existăm ca umanitate. Tocmai de aceea în carte am avut în vedere ideea aceasta de a arăta că barbaria face parte din noi, însă adevărații barbari sunt cei care maschează intențiile criminale cu pseudo-discursuri morale. În postmodernitate am ajuns la un grad de sofisticare destul de interesant – nu mai folosim morala decât dacă avem ceva de câștigat; de acest fenomen vorbea Veblen de barbarie economică, pentru că valorile morale au fost convertite în valori strict pecuniare. Astfel, valoarea cu greutatea ei axiologică este preluată de schimbul rece de mărfuri, iar oamenii nu se mai regăsesc în cotidian decât prin apelul făcut la produs. În acest sens, fericirea nu mai este ideală, ci este la raft, la reduceri.