Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Dialoguri de prezentare a autorului Memoriilor – Ion I. Apăteanu ,,Din cele mai vechi amintiri”, Botoșani: Agata – 2020

Primit pentru publicare: 02 Oct. 2020
Autor: Corneliu FILIP, Botoșani
Publicat: 02 Oct. 2020
© Corneliu Filip, © Revista Luceafărul
Editor: Ion Istrate

Dialoguri de prezentare a autorului Memoriilor – Ion I. Apăteanu ,,Din cele mai vechi amintiri”, Botoșani: Agata – 2020

Sunt puţini oameni care ajung să trăiască un veac sau aproape! Poate fi vorba de ereditate, şansă,dar şi o memorie deosebită, cât şi talentul de a reuşi să le scrii tu însuţi sau împărtăşeşti tu însuţi cuiva care se pricepe să le redacteze?! Şi, nu în ultimul rând, urmaşi care să reuşească să le aducă în faţa ochilor cititorilor ca fapte de viaţă, mărturii din alte timpuri, să vadă lumina tiparului, să devină carte, volum de memorii.

Am avut şansa să întâlnesc un asemenea om, încă la începuturile activităţii mele de gazetar, reporter şi să le aşez în prima mea carte de publicist apărută în 1983. I-am citit atunci o parte din memorii, dar în acei ani nu credeam că ele vor putea curând să şi vadă lumina tiparului?! A fost vorba de întâlnirile şi dialogurile mele cu avocatul ION APĂTEANU,care era aproape cel mai vechi martor al oraşului Botoşani,al transformărilor sale dintre veacuri, de la vechi târg la oraş şi apoi municipiu.

L-am cunoscut în primăvara lui 1977. De atunci ne-am mai văzut de multe ori; fie acasă la el, pe strada Transilvaniei nr.70, fie la vreun concert simfonic, fie în timpul plimbărilor ce le făcea adesea, când vremea era prielnică, pe străzile de azi, contemplând oameni şi locuri ce sunt mereu altfel.

S-a născut la 24 februarie 1884, fiind după câte ştiu, cel mai vechi şi statornic locuitor al oraşului. Cu o remarcabilă şi îndelungată carieră juridică, participant activ la viaţa urbei, bucurându-se de o memorie excelentă, cvasicentenarul meu interlocutor Ion Apăteanu mi-a oferit ocazia unică a rememorării unor secvenţe vii din viaţa oraşului de-a lungul ultimului secol, care, pentru el, reprezenta un veac trăit.

Una din preocupările sale de pensionar, mi-a mărturisit, o constituie consemnarea unor evenimente, descrierea unor personalităţi pe care le-a cunoscut, cu deosebire oameni şi fapte legate de viaţa oraşului. „Petrecerea plăcută şi utilă a timpului”, ar constitui unul din factorii ce-i explica longevitatea.

Am insistat asupra acestui subiect. Atunci mi-a spus zâmbind Ion Apăteanu, „faptul că am ajuns la aproape 90 de ani s-ar explica prin ereditate, cumpătare şi noroc, dar neapărat şi prin desfăşurarea unei munci utile şi care să-ţi dea satisfacţie”. Şi, pentru că întrebarea i-a fost adesea pusă, este pregătit cu explicaţii suplimentare. „Astfel, adaugă el, ca în glumă, pe lângă factorii amintiţi, totul mai depinde de ignorarea morţii, căci altfel îi atragi atenţia. Îm plus, depinde şi de numărul de ani pe care vrei să-i trăieşti”. El şi-a propus 101 ani, dar, adaugă râzând, cu drept de prelungire!!

I-am citit cu multă plăcere cele cinci dosare care conţin circa 400 de pagini dactilografiate, cu amintiri din perioada copilăriei şi a tinereţii, cât şi „Jurnalul casei” cu însemnări periodice.

Pornind de la conţinutul lor am dialogat de mai multe ori despre oraş şi despre botoşăneni.

„- În copilărie, adică la sfârşitul secolului trecut, oraşul arăta cu totul altfel. Mai la periferie erau mahalale care îi dădeau un aspect de sat. Cât priveşte zona din centrul oraşului, adică nu departe de casa părinţilor mei, care era atunci pe actuala stradă Călugăreni, copil fiind făceam incursiuni printre ruinele care acopereau o parte din oraş, distrus de un mare incendiu în 1887, când eu aveam doar trei ani şi jumătate, dar pe care nu mi-l amintesc; doar părinţii şi vecinii vorbeau mereu de ce mare foc şi jelanie au fost”.

Revedem împreună pagini din ziarele vremii care descriu sinistrul. Într-un săptămânal care apărea atunci, intitulat „Vocea Botoşanilor”, este descris cu mult talent şi amănunte „dezastrul cauzat prin incendiul de la 3 iunie”, cum îl caracterizează gazetarul. „Rareori s-a văzut un incendiu mai îngrozitor. Pornit de la extremitatea părţii nordice a oraşului, dintr-un grajd alipit de nişte case – baratce: într-un timp prea scurt a cuprins toată partea nord – estică, întinzându-se cu o furie înspăimântătoare. În timp de şase ore, sute de case au fost consumate de flăcări, reduse în cenuşă. Vântul ce sufla de la nord spre nord-est cu multă vehemenţă ridica în adevărate cicloane flăcările, transporta acoperămintele cuprinse, la mari distanţe şi distribuia focul oraşului cu un capriciu uimitor… Din cauza înfierbânţelei ce se formase prin aprinderea magazinelor, toate din lemn, construite în jurul Bisericii, a trebuit să s-aprindă Biserica catedrală numită „Uspenia” a cărei turn servea de observator pompierilor noştri. D’aici focul s-a întins pe toată partea stângă a străzii, arzând toate magazinele mai însemnate… Avem dar consumate prin flăcări o suprafaţă ce cuprinde toată partea nordică, de la extremitate până la centrul oraşului, aproximativ la una mie case arse, în care intră multe baratce ce serveau adăpost sărăcimii din această parte a târgului. Pagubele se pot evalua la câteva milioane… Când pompierii de la Iaşi şi Roman sosiseră, focul era deja localizat. Venise în ajutorul nostru şi serviciul pompelor de la gara Paşcani…”

– I-a trebuit oraşului ani de zile să se refacă, mai ales în centru; clădirile au stat mult timp în ruină. Aspectul pe care îl are acum centrul, adică faţadele, sunt cum s-au refăcut după incendiu. Au lucrat la ele meşteri de aici, cât şi unii aduşi din Imperiul austro-ungar, de la Viena sau din alte părţi. În mijlocul său, acolo unde este monumentul eroilor, era piaţa de zarzavaturi a târgului. În faţa clădirilor din cărămidă existau dughene şi tărăbi din lemn, unde era expusă marfa: legume şi zarzavaturi de tot felul, lăudate de fiecare precupeţ, în special de lipoveni, care în mahalaua lor aveau grădini, cum de altfel au şi acum. Forma actuală a căpătat-o după Marele Război, când piaţa, mutându-se între timp la marele hale, construite prin 1902- 1904, s-au înlăturat dughenele din lemn. Primăria a hotărât să amplaseze în mijlocul pieţii „Carol I” (aşa se numea piaţa atunci), monumentul eroilor.Asemenea monumente se înălţau, de către comitete speciale, în toate oraşele României întregite. S-au organizat pentru aceasta, după război, un concurs şi o subscripţie publică. Monumentul a fost realizat de un arhitect local, Horia Miclescu şi inaugurat cu mari festivităţi şi serbări în 1927”.

Revedem o imagine a centrului vechi aflat încă în ruine. Venerabilul meu interlocutor îşi aminteşte, privindu-le, că la nici un an de la incendiu, adică în 1888, primăvara, mergând cu tatăl său în centru, în dreptul frizeriei „Vasiliu” a văzut un om ce stătea pe un scaun în faţa ei, bucurându-se de mângâierea razelor primăvăratice. Tatăl i-a atras atenţia, spunându-i că acela este marele poet Mihai Eminescu. Mai târziu a aflat amănunte despre perioada petrecută de poet la sora sa, Harietta, ce locuia într-o căsuţă modestă în fundul unei curţi, în apropiere de biserica Sf. Nicolae cel Sărac. Se numea aşa, pentru a o distinge de ctitoria lui Ştefan cel Mare de la Popăuţi, care avea acelaşi hram.

– Cum arătau alte părţi ale oraşului? Încerc să reiau dialogul.
– În faţa Primăriei exista o baltă cu stuf, deoarece pe acolo trecea pârâul târgului, care curgea pe la Podul de Piatră, spre Tulbureni. În el oamenii îşi adăpau animalele şi chiar aruncau gunoaie. A rămas doar denumirea de Podul de Piatră. Dar, continuă bătrânul, pe când eram elev, în drum spre Liceul „Laurian”, treceam zilnic peste podul care era într-adevăr de piatră. De pe el, până la apa ce curgea leneşă şi murdară, erau cam trei metri. După 1890, când s-a făcut canalizarea oraşului, pârâul a dispărut, rămânându-i doar amintirea. Însă, când eram elev prin clasa a VI-a, mă duceam adesea la colegul meu de liceu Dobjanski, care stătea chiar lângă Primărie. Mergeam împreună cu un alt coleg, Al.Zira, viitorul director al Conservatorului din Iaşi şi cunoscut compozitor, care, cu vocea sa plăcută şi puternică, se lua la întrecere cu broaştele pitite prin stuf, în baltă. În 1896 au început lucrări de restaurare a Primăriei, care a căpătat podoaba de ornamente care o înfrumuseţează şi astăzi. Pe locul bălţii de stuf s-au amenajat băi publice, cu pavilioane din scânduri, dar care n-au durat mult. În 1911 au început, pe locul lor, lucrările de construcţie pentru teatru, construcţie care a durat până în 1914. A fost realizat cu fonduri particulare strânse de un comitet de iniţiativă. După război a fost răscumpărat de Primărie. Pe scena sa am văzut evoluând multe celebrităţi ale vremii, care poposeau adesea la Botoşani, în sala foarte frumoasă, asemănătoare cu cea de la Odesa, cu stal, loje şi galerie.

Până la inaugurarea teatrului, care a fost un eveniment memorabil în viaţa urbei, spectacolele de tot felul ale trupelor ce ne vizitau oraşul se dădeau la teatrul lui Petrache Cristea, o clădire masivă, unde până acum câţiva ani, la etaj, a fost sală de cinema, ori la sala meseriaşilor, de pe drumul spre Săveni, aproape de casa mea părintească. După ce în 1902 a apărut teatrul „Popovici”, sală încăpătoare, special amenajată, actualmente era folosită mai mult pentru baluri şi nunţi. După război s-a construit încă o sală pentru petreceri numită „Izvorul vieţii”, unde acum este sediul teatrului de păpuşi „Vasilache”.

De fapt, în perioada adolescenţei mele, oraşul a trecut prin mari transformări, căpătând înfăţişarea pe care a avut-o până nu de mult. După incendiul de care vorbeam, s-au construit halele: de carne şi de peşte şi s-a trasat Bulevardul. Pe la 1889, când era primar Alex. Enacovici, iar mai târziu, pe vremea lui Nicolae Boldur- Epureanu, a fost plantat un tei, bătrân şi el acum, care constituia o adevărată podoabă a oraşului.

– Dar parcul? Parcul când a fost amenajat?
– Parcul, ori grădina publică, a fost la început grădină a caselor familiei Vârnav, oameni înstăriţi, care probabil, au lăsat totul primăriei. Era un obicei frumos, bineînţeles, pentru cei cu stare, de a-şi înconjura casele cu grădini frumoase, în care aduceau tot felul de arbori şi flori, unele specii chiar de prin alte ţări. La început grădina Vârnav avea doar o alee principală cu pietriş şi flori pe margine şi alte două pe laterale, mai puţin îngrijite. În mijloc era un pavilion din lemn pentru fanfară, opera celui mai bun meşter tâmplar al vremii. De trei ori pe săptămână cânta muzica militară de la regiment. Lumea se înghesuia să-i asculte. Noi elevii, liceenii, eram printre cei mai constanţi iubitori ai parcului, doar eram tineri! În 1901, a ajuns primar un distins avocat, bun gospodar, căci a făcut multe pentru oraş pe timpul celor trei perioade cât a fost în fruntea Primăriei. A adus specialişti care au transformat grădina Vârnavilor (căci era uneori văzut plimbându-se Eminescu), în parc în stil englezesc, cu lac artificial, insuliţă, poduri din lemn, amenajări pe care le păstrează de altfel şi astăzi. Tot în parc, dar la marginea lui, s-a amenajat o popicărie şi o grădină de vară-berărie, iar în partea opusă, lângă şcoală, exista un teren de tenis frumos amenajat, împrejmuit cu un gard din sârmă prin care priveam cu jind şi invidie la tinerii din protipendada târgului, care în costume albe, cu rachete şi mingi aduse din străinătate, jucau ore în şir tenis. La capătul lacului era o terasă nu prea mare, ale cărei urme există şi astăzi, unde vara, se improviza o scenă pe care se dădeau spectacole. Ţin minte, în special trupa de operetă a Norei Marinescu.

– Nicolae Iorga – cel mai cunoscut fiu al oraşului, după Eminescu, – era un oaspete frecvent al locurilor natale, despre care ne-a şi lăsat pagini atât de calde în amintirile sale. L-aţi cunoscut?
– Iorga venea adesea la Botoşani, mai ales că a fost deputat şi senator de Botoşani. În oraş nu mai avea rude apropiate. Pe mama sa o luase cu dânsul la Bucureşti. Era de obicei musafirul familiei Ciomac Cristea, un bărbat mic de statură, măsliniu, ajuns după Război, printr-un concurs de împrejurări, primar, bun prieten şi amic politic cu marele savant. Prieten şi ceva rudă era şi cu avocatul Ciutea. În relaţii de bună prietenie era şi cu Ion Missir – autorul unui unic roman, ce l-a făcut cunoscut: Fata Moartă. Prietenia dintre ei s-a văzut bine şi în momentul în care Iorga a ajuns prim-ministru. Atunci Ciutea a ajuns prefect, iar Missir, primar. Pe lângă vizitele prilejuite de campaniile electorale, marele cărturar venea adesea şi ca oaspete al Ligii culturale, al Ateneului, cu care prilej ţinea conferinţe în aula Liceului „Laurian” ori în sala teatrului „Eminescu”. Organizatorii ştiau că Iorga avea un obicei. Nu intra în sală ca să înceapă expunerea până nu-l vedea în primul rând de scaune pe fostul său profesor – Bălăşescu, căruia îi păstra o stimă deosebită.

Desigur, am avut ocazia să cunosc multe personalităţi, care, sub o formă sau alta, şi-au legat viaţa de destinul acestui oraş, oameni cu care, pe parcursul vieţii mele atât de îndelungate, am legat prietenii.

Spre exemplu, în clasa întâi de liceu am fost coleg cu viitorul dramaturg Mihail Sorbul, născut în oraşul nostru. Aproape de încheierea anului şcolar a venit vestea morţii tatălui său şi, ca urmare, fraţii împreună cu familia, s-au mutat la Bucureşti. Tot la noi la Botoşani a copilărit marele critic George Călinescu. Casa familiei era pe lângă Şcoala generală nr.2, iar el venea din când în când să-şi revadă locurile.

Cu Scarlat Calimachi, „Prinţul roşu” cum i se mai spunea, am fost amici politici. La un moment dat eu am aderat la gruparea democratică radical-ţărănească a lui Gr. Iunian, iar Scarlat Calimachi s-a apropiat de socialişti şi comunişti. Cu multă perseverenţă, în pofida tuturor piedicilor, el a scos mai multe ziare, dintre care cel mai cunsocut era „Clopotul” la care a avut drept colaboratori nume prestigioase, cum ar fi Arghezi ori N. D. Cocea. În acea perioadă, adică între războaie, apăreau multe ziare şi reviste, fiecare partid ori grupare politică ţinând să-şi aibă propria tribună de presă. Multe apăreau în special în timpul campaniilor electorale, dar puţine rezistau. Cele două tipografii care existau în oraş: B.Saidman (unde a fost până nu demult redacţia ziarului local) şi Marcovici (lângă actualul cinematograf „Luceafărul”) aveau totuşi de lucru.

În ceea ce priveşte aspectul general al oraşului, chiar şi după primul război el mai păstra alura unui târg levantin, cu lume pestriţă, cu un negoţ variat,
întinzându-se de la marile magazine din centru, de pe Strada Mare, până la negustorii ambulanţi care mişunau pe principalele străzi comerciale, situate între zona halelor şi cea a oborului de vite (actualul cartier „Parcul Tineretului”).

Toamna, perioadă de strângere a roadelor, se ţineau la noi nişte iarmaroace vestite în toată Moldova. Iarmarocul de toamnă începea la 1 septembrie. Pe lângă schimbul de produse pe care-l prilejuia, el constituia şi un mult aşteptat prilej de întâlniri, petreceri, afaceri. Astfel, atât în zona propriu-zisă a oborului, cât şi pe străzile adiacente, miercurea, zi clasică de târg, era o asemenea îmbulzeală de oameni şi animale, încât cu greu reuşeai să te strecori. Animale de tracţiune, de la boi la catâri, multe aduse spre vânzare, căruţe, trăsuri, cărucioare şi, din când în când, câte un automobil care încerca, prin zgomotele stridente ale trompetei – claxon, să-şi facă loc prin înghesuială şi vacarm. Fiindcă veni vorba de maşină, de fapt, primul automobil pe care l-am văzut la Botoşani era un Ford, în 1904, condus de un conte maghiar aflat în trecere prin oraş. Peste doi ani, un negustor botoşănean, revenit din America, şi-a adus un automobil. Era desigur o mare „năzdrăvănie” şi a trezit curiozitatea noastră. Am fost unul din acei tineri care au încercat să se folosească de serviciile lui pentru deplasare. Spun că am încercat, deoarece, călătoria noastră, din centru spre barierea Suliţa şi mai departe, a fost o aventură soldată cu o întoarcere deloc triumfală. Maşina, probabil nu prea reuşită, mergea puţin, tuşea, icnea şi se oprea, spre necazul nostru şi disperarea proprietarului. Aşa că, dacă ne porneam pe jos, sigur ajungeam mai repede! Chiar după război, prin 1930, când mi-am cumpărat şi eu un automobil, erau înregistrate numai 230 de maşini. Apariţia automobilelor, mai ales prin sate, stârnea uluirea sătenilor, speriind orătăniile, copiii şi babele. Penele de cauciuc erau ceva obişnuit datorită marelui număr de caiele pe care le presărau caii în calea concurentelor.

Spuneam că iarmaroacele erau şi un prilej de distracţie: prin bâlciul ce cuprindea tot felul de curiozităţi şi atracţii, de la scaunele învârtitoare până la zidul curajului ori „zidul morţii”, adică un cilindu din scânduri în care circulau motociclete special amenajate, cu viteze ameninţătoare. Trecerea motocicletelor când sus când jos, provoca admiraţia şi spaima celor care priveau de sus „dansul” acestora pe zidul curajului. Cât priveşte afacerile, numărul şi volumul acestora a scăzut treptat, ca şi importanţa economică şi comercială, a oraşului. Desigur, cauzele acestei noi stări de lucruri au fost multe şi s-au încercat tot felul de explicaţii, construirea căii ferate pe valea Siretului şi nu pe vechiul drum de care, ceea ce a scos Botoşanii şi alte târguri din traficul de transporturi, lipsa vechilor debuşeuri de mărfuri din imperiile vecine şi multe altele. Astfel oraşul, timp de un secol, a vegetat mai mult, ce-i drept, cu unele perioade de avânt. Populaţia sa a oscilat în jurul cifrei de 30.000 de locuitori şi aceasta până acum vreo două decenii”.

Într-adevăr, de vreo două decenii, Botoşanii s-a trezit din acea amorţire în care rămăsese aproape un veac, grăbindu-se să recupereze timpul aşteptărilorşi al speranţelor.

La începutul anului 1981, câteva rânduri cuprinse într-un chenar negru, inserate în ziarul local, m-au întristat profund.
La 10 ianuarie 1981 se stinsese din viaţă Ion Apăteanu. Dacă ar mai fi trăit încă mai puţin de o lună şi jumătate ar fi împlinit 97 de ani! Aproape un veac. Îmi mărturisise doar cu un an mai înainte că moartea trecuse de 14 ori pe lângă dânsul. Spre exemplu, când a fost bolnav de holeră în 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, ori peste doi ani, când în urma unei operaţii, a făcut septicemie (în 1915!). A fost combatant pe frontul de la Oituz şiNămăloasaşi a reuşit să scape teafăr. La fel în 1963 când trei ore s-a aflat în comă hepatică! Cu câteva luni înainte de 10 ianuarie moartea îi dăduse un avertisment. Scăpase, deşi pulsul îi coborâse sub orice nivel acceptabil. L-am revăzut după revenirea de la spital. Era cam slăbit, dar optimist, glumeţ. A citit cele consemnate de mine în prezentele însemnări, dându-le girul.

Aflând că a murit am avut un sentiment ciudat. Parcă aflasem că o impresionantă bibliotecă vie, în care se adunase istoria oraşului, se mistuise definitiv. Prin el a dispărut un ultim martor al oraşului din celălalt veac.

P.S.:
Au trecut patru decenii , multe s-au întâmplat, a mai trecut o generaţie şi cu sprijinul unui nepot, Dan Silviu Apăteanu, Memoriile bunicului, Ion I. Apăteanu ajung şi la cititori. Vor fi miraţi că în ele nu apare numele adevărat al autorului lor, ci foloseşte un pseodonim – Petrică Movileanu. Am aflat de la nepot că avuse speranţe că ele ar putea vedea lumina tiparului la Editura JUNIMEA din Iaşi. Bătrânul era prieten cu alt coleg jurist, Alexandru Iacoban , tatăl scriitorului Mircea Radu Iacoban, care în 1979 devenise directorul amintitei edituri ieşene. Cu această speranţă, probabil a folosit alt nume ca să poată trece manuscrisul de ochii vigilenţi ai Cenzurii. Poate că de aceea comentariile asupra evenimentelor istorice sunt atât de echilibrate. Dar, mai multe amănunte din viaţa lui Ion I. Apătenu, urmaşii săi şi avatarul manuscrisul cărţii le veţi citi după parcurgera Memoriilor, într-un alt interviu peste decenii cu nepotul său, Dan Silviu Apăteanu, ajuns şi el la anii pensiei, tot locuitor al Botoşanilor.