Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 17 → 2025
Dimitrie Sfura – poetul și poezia care l-au impresionat pe Eminescu
- „Cântecele populare îl încântau și pe acestea le cânta el cu mare plăcere. Patru cântece îi plăceau însă cu deosebire; aceste erau cântecele sale de predilecție. Când se hotăra să cânte, atuncea cu bună seamă aceste cântece nu lipsiau din repertoriul său, iar în cele mai multe cazuri numai pe acestea le cânta… Cântecul al patrulea îl impresiona deosebit de mult; parcă-l văd, când l-a cântat întâiași dată în prezența mea: cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică și cuprins de un adânc sentiment, el întona cântecul:
- .
Mai turnați-mi în pahare,- Voiu să beau, căci sunt setos,
- Dară nu-mi împleți paharul
- Decât dela miez în jos.
- .
- Ca să-l umplu înc‘odată
- Cu-apă rece dela râu,
- Dela râu ce isvorește
- Din adânc din pieptul meu.
- .
- Și să-l beau să sfârâiască,
- Pân‘ce-a fi din vin venin,
- C‘așă, să-l beau mai cu dulce,
- Să-mi alin durere‘an sân.
- .
- Și de n‘a pieri durerea,
- Piară simțul, pier și eu,
- C‘a trăi, jălind poporul
- Nu-mi ajute Dumnezeu!
- .
- Era un fel de extaz când îl finea; vedeai ce adânc îl impresiona acest cântec și din toată atitudinea sa, te încredințai despre nemărginita iubire ce avea el pentru poporul său. Odată l-am întrebat cine e autorul acestui cântec și mi-a răspuns: „Ia, un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său popor; am auzit că l-a compus, l-a cântat și a murit după ce-l cântase!”.
- Aceasta este mărturia lui Teodor V. Ștefanelli, atunci când, în amintirile sale, vorbește despre Mihai Eminescu cântărețul. Cine era în realitate bietul transilvănean, care compusese cu atâta durere poezia? Nimeni altul decât tânărul Dimitrie Sfura, considerat la vremea sa cel mai de seamă reprezentant dintre „lepturiștii” de la „Diorile Bihorului”.
Dimitrie Sfura s-a născut la 28 iulie 1833, în localitatea Vezendiu (județul Satu Mare), în familia Rachila și Teodor Sfura, o familie de țărani români înstăriți. Își începe studiile la Carei, pe care le continuă la gimnaziul din Beiuș și apoi le termină la Oradea, în anul 1854. Tot aici urmează Teologia pe care absolvit-o în 1857, după care este numit prefect de studii în „Seminarul Tinerimii Române Unite” din localitate. „Ca student în teologie e încălzit de noul suflu de vieață românească ce pornise din rândurile tinerimei și se alătură cu folos șirului de entuziaști”.- În anul școlar 1857-58 este numit profesor la Preparandia din Oradea și este ales conducător al „Societății de leptură”, care la vremea respectivă începuse să stagneze. „Pe vremea aceea studiam și eu la Oradea Mare și țin minte și acuma ce bucurie simțirăm noi, studenții, aflând că în urma stăruinței noastre ni se numi conducătoriu mult iubitul și stimatul Sfura”.
- Dimitrie Sfura a ocupat scaunul prezidențial al „Societății” în prima duminică după Paștile anului 1858, în locul profesorului Alexandru Roman, trimis la Viena de episcopul Vasile Baron de Erdely „ad subeunda rigurosa et studiis physics”. „Sub conducerea sa societatea începu să înflorească iară. Tratarea-i amicală, stăruința-i neobosită și diligența-i rară, insuflară zel în toți membrii societății”.
- Ședințele societății devin tot mai interesante, membrii acesteia își declamă propriile creații literare și nu peste mult timp decid editarea unui almanah beletristic. De subliniat că Dimitrie Sfura citea cele mai multe versuri în ședințele „Societății de leptură” și a publicat cele mai multe poezii în „Diorile Bihorului”, fapt ce i-a atras stima tuturor cunoscuților, care nutreau speranța că acesta va deveni un poet însemnat.
- La 14 octombrie 1858 se căsătorește, la Borlești, cu „Adalberta (Berta) Terebesy, cumnata parohului local, Vasile Catoca. A oficiat cununia pr. Ioan Szeremi, paroh și protopop al Mãdãrasului, martor fiind preotul din localitatea de obârșie a mirelui, George Pop, tustrei acești slujitori ai altarului fiind situați în prima linie a luptei naționale a românilor sãtmãreni”.
- Destinul avea însă să fie crunt cu tinerii căsătoriți, curmându-le în scurt timp atâtea vise neîmplinite. „Cu ocazia unei călătorii de la Carei la Oradea, atins fiind de o hemoragie acută, se stinse pe neașteptate, la 7 noiembrie 1858”.
- Trupul neînsuflețit al lui Dimitrie Sfura a fost așezat spre veșnică amintire în cimitirul satului natal, fiind plâns un numai de colegii „lepturiști”, ci și de întreaga presă românească din Ardeal. „Durerea noastră fu mare, întocmai ca pierderea națiunii. Noi am pierdut într’însul un amic binevoitor și conducător zelos, iar națiunea pe un june poet cu speranțe frumoase”.
- În scurtul timp cât a trăit, Dimitrie Sfura a scris destul de mult, dar a publicat puțin. În „Diorile Bihorului” i-au apărut nuvela „Cursoriul lui Horea și Cloșca”, poema comică „Luca Pescereanu” și 16 poezii, între care „Fata Romana”, „Amicele vieții”, „Amiciția”, „Chilia studientelui”, „Eldoradul”, „Primăvara”, „Prier 12/24 1854”, „Las’să fiu acela eu”, „Rămas bun”, „Tot putința”. Unele dintre acestea au fost puse pe note, fiind cântate de românii din aceste părți „în oarele sale de bucurie și de durere și astfel memoria lui Sfura se va susține în popor din an în an”.
- Dimitire Sfura a colaborat la „Gazeta Transilvaniei”, precum și la alte reviste și almanahuri ale vremii. În decembrie 1855 i-a trimis lui Iacob Mureșianu balada istoricã „Menumorut”, dar și poeziile „Despre românii de acum”, „Rãmas bun unui gonit”, precum și unele articole despre elevii de la gimnaziile din Beiuș și Oradea, dar mai ales despre membrii „Societãții de lepturã” a junimii orãdene.
- În afară de poeziile publicate în „Diorile Bihorului”, de la Dimitrie Sfura a rămas un volum de poezii nepublicate, dintre care, în „Foaie pentru Minte, Animă și Literatură”, numărul 30 de marți, 19 iulie 1860, i se publică poezia „La vinu”, cu mențiunea „Din versurile remase de D. Sfura” (probabil că poezia fusese trimisă de prietenii săi). Aceeași poezie, dar de această dată sub denumirea „Mai turnați-mi!…”, este publicată de către Iosif Vulcan în numărul 43 din 26 sept/7 nov. 1869 al revistei „Familia”, alături de articolul comemorativ „Memoria lui Dumitru Sfura”, semnat de Vulcan, și de alte trei poezii („Grânele vara…”, „Cătră lună” și „Amorul”). Cu o jumătate de an mai devreme, în numărul 9 din 3/15 martie 1869, aceeași „Familia” publicase doar primele două strofe ale poeziei, la rubrica rebusistică „Gacitura de semne” (ca răspuns la ghicitoarea din numărul 6 al revistei).
- Indiferent de titlul sub care a fost tipărită, poezia, cu un accentuat specific bihorenesc, a rămas cea mai populară creație a lui Dimitrie Sfura, ea fiind pusă, la fel ca și alte poezii ale sale, pe note. De altfel, „în Biharea și azi se mai cântă acest vechiu cântec pe la cele ziafeturi, când ții să faci hătârul vreunui bătrân cu inimă tineră”.
- Comparând poezia din amintirile lui Teodor V. Stefanelli cu cele publicate în „Foaie pentru Minte, Animă și Literatură” și, respectiv, în „Familia”, constatăm că doar două versuri („Dela râu ce isvorește” și „Nu-mi ajute Dumnezeu”) se păstrează întocmai în toate cele trei variante. Celelalte versuri au suferit mici modificări în procesul tipăririi sau poate la sugestia redactorilor răspunzători, dar acestea nu au schimbat radical mesajul poeziei. Iată cum se prezintă acestea:
- -Mai turnați-mi în pahare (Stefanelli) – Mai turnați-mi înc’o dată (Foaie, Familia);
- -Voiu să beau, căci sunt setos (Stefanelli) – Vin să beu, că(ci) sum setos (Foaie, Familia);
- -Dară nu-mi împleți paharul (Stefanelli) – Însă nu-mi umpleți pocalul (Foaie, Familia);
- -Decât dela miez în jos (Stefanelli) – Numai din mijloc mai jos (Foaie, Familia) ;
- -Ca să-l umplu înc’odată (Stefanelli) – Ca să-l umplu cu-apă rece (Foaie) – Ca să-l umplu eu cu totul (Familia);
- -Cu-apă rece dela râu (Stefanelli) – Dela râul ce-l știu eu (Foaia);
- -Din adânc din pieptul meu (Stefanelli) – Din ochi trist prin sânul meu (Foaia) – Prin ochi triști, din sânul meu (Familia);
- -Și să-l beau să sfârâiască (Stefanelli) – Și-oiu șușca să sforăiască (Foaia, Familia);
- -Pân‘ce-a fi din vin venin (Stefanelli) – Pân’va fi din vin venin (Foaia, Familia);
- -C‘așă, să-l beau mai cu dulce (Stefanelli) – Că așa-l voiu bea cu dulce (Foaia) – Așe-l voiu be mai cu dulce (Familia);
- -Să-mi alin durere‘an sân (Stefanelli) – Să-mi omor durerea’n sân (Foaia, Familia);
- -Și de n‘a pieri durerea (Stefanelli) – Iar de n’a peri durerea-mi (Foaia) – Sau de n’a peri durerea (Familia) ;
- -Piară simțul, pier și eu (Stefanelli) – Piară-mi sânul, pier și eu (Foaia) – Piară sânul, pier și eu (Familia);
- -C‘a trăi, jălind poporul (Stefanelli) – Să viez, jelind națiunea-mi (Foaia) – Că-a trăi jelind națiunea (Familia).
- Așa cum am arătat la început, indiferent care a fost varianta creată de Dimitrie Sfura, poezia, care se cânta în mediile studențești și mulți credeau că este un cântec popular, l-a impresionat foarte mult pe poetul Mihai Eminescu. „Cântecul acesta – acorduri aproape bisericești cu refrenuri energice – a încălzit și pe Eminescu. Marele nostru poet îl intona cu capul ridicat, cu ochii schinteietori, cu atitudine dramatică și cuprins de un adânc sentiment”. Mai mult, poetul era printre puținii cei care știau cine este autorul acestui trist cântec, „un biet tânăr transilvănean”, așa cum i-a destăinuit o dată și prietenului său, Teodor V. Stefanelli.
- Ionel Novac
-
Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania