Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Și, totuși, când s-a produs debutul lui Eminescu?

Primit pentru publicare: 08 Ian. 2020
Autor: Ionel NOVAC
Ctitor al Muzeului Scriitorilor Botoșăneni
Grafica, portret Mihai Eminescu: Ștefania NOVAC
Publicat: 09 Ian. 2020
Actualizat: 15 Ian.2020
Editor: Ion ISTRATE
© Ionel Novac, ©Ștefania Novac, ©Revista Luceafărul

---

Și, totuși, când s-a produs debutul lui Eminescu?

Părerile cercetătorilor asupra debutului literar al poetului Mihai Eminescu sunt împărțite, unii susținând trei debuturi, iar alții (Ion Filipciuc) nu mai puțin decât…  șapte debuturi. 

După cum se cunoaște, Mihai Eminescu a început să scrie versuri încă de la o fragedă vârstă, chiar dacă, la început, pe ascuns și fără a le arăta însă prietenilor și colegilor săi de școală sau de joacă. „Intrase o boală între noi a repeta cântece și fraze din teatru, a „face” poezii și a scrie piese de teatru pe care le arătam pe întrecute unul altuia. Poate că unii din colegi vor fi păstrând și astăzi aceste păcate comise atuncea, ca o scumpă amintire din zilele pline de iluzii și de farmec din tinerețe. Și Eminescu ne spunea că scrie poezii și că a început și o piesă de teatru, dar nu ne-a arătat nici poezii, nici piesă”, își amintește, pe la 1864, Teodor V. Stefanelli, colegul său de școală la Cernăuți și, mai apoi, la Viena.

Despre faptul că Eminescu scria versuri ne confirmă și criticul George Călinescu care, în „Viața lui Mihai Eminescu”, precizează că acesta „încă din toamna anului 1865, potrivise pe hârtie în odăița bibliotecii (lui Aron Pumnul N.N.) câteva poezii, ce înfățișau fără îndoială ultima formă a unei îndelungi exercitări tăinuite”.

Convins încă de la început că „E ușor a scrie versuri, / Când nimic nu ai a spune” și aflat permanent în căutarea cuvântului „care exprimă adevărul”, tânărul lucra cu migdală asupra fiecărui vers, scria și ștergea, rupea hârtiile și o lua iarăși de la capăt. Așa a procedat și atunci când, la moartea lui Aron Pumnul, profesorul I. G. Sbiera le ceruse elevilor privatiști să scrie câteva versuri pentru placheta ce avea să-i fie dedicată acestuia. „Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăuga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă însă îmi arătă poezia și-mi spuse că mai mulți studenți vor scrie poezii la moartea lui Pumnul, care se vor tipări”, își amintește același Teodor V. Stefanelli.

Cele șapte poezii pregătite de elevii gimnaziului vor fi publicate în placheta funebrală „Laecremioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de´n Cernaeuți la mormîntul prea iubitulul lor profesoriu ARUNE PUMNUL”, prima și a patra nefiind semnate. Mihai Eminescu își va intitula poezia sa „La mormântul lui Aron Pumnul” și o va semna „M. Eminoviciu, privatist”. 

Apariția acestei plachete de versuri constituie debutul absolut al poetului, el producându-se, potrivit unor cercetători, chiar în ziua înmormântării profesorului Aron Pumnul (16/27 ianuarie 1866). Alți cercetători sunt de părere că broșura a apărut după debutul poetului în revista „Familia” (februarie 1866), „așa încât adevăratul debut, debutul absolut îl constituie poezia „De-aș avea”. Facem această afirmație bazându-ne pe credința că e greu de presupus să fi apărut în termen de o lună o broșură, în condițiile acelor vremuri, chiar și numai de câteva pagini” (Lucian Drîmba).

Potrivit lui Ion Filipciuc, „Elie Miron Cristea (N.N.: autorul primei teze de doctorat despre Eminescu, „Viaţa şi opera lui Eminescu”, susținută la Budapesta, în 1895 și viitorul prim Patriarh al României) avea informații că poetul și-a înfățișat primul text în public în două moduri: prin recitare în fața unei mulțimi și prin imprimare într-o pagină tipografică, întrucât afirmă: „Publicul a făcut cunoștință pentru prima dată cu o poezie a lui Eminescu în 1866, cu titlul La moartea lui Aron Pumnul. Atunci a și tipărit-o la Cernăuți. Este însă neverosimil ca un talent poetic ca al lui, să nu se fi manifestat și mai înainte. Cunoaștem doar două poezii, în manuscris, datând din 1865, cu titlurile: Viața și Stelele-n cer”. 

Debutul nominal, confirmat de majoritatea cercetătorilor operei eminesciene, este considerat cel la „Familia”, revistă tipărită pe atunci la Pesta, în numărul 6 din 25 februarie / 9 martie 1866, cu poezia „De-aș avea”. Acesta își semnase corespondența „Mihail Eminovici”, dar cum redactorului Iosif Vulcan „numele Eminovici nu-i suna bine… româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele „Eminescu”. Autorul n-a protestat, ba a şi adoptat însuşi acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor”.

Cel de-al treilea debut, debutul stilistic, s-a produs în aprilie 1870, odată cu publicarea poemului „Venere și Madonă” în revista junimistă „Convorbiri literare”, unde „s-a înălţat în zenitul renumelui său” (Iosif Vulcan). Acestuia îi vor urma alte poeme, precum „Epigonii”, „Mortua Est”, „Noaptea”, „Înger de pază”, „Junii corupți” șa.

Legat de debutul lui Mihai Eminescu, o nouă ipoteză avea să fie pusă în discuție de către Augustin B. Sânceleanu în amintirile sale referitoare la acesta: „L-am cunoscut pe Eminescu la 1874, în Iași, tot prin Miron Pompiliu, ca și d. Cuza. Fie zis în treacăt că Miron era și pe vremea aceea tot „caracudă”, ca și la 1884. Prezentarea lui Eminescu mi-a făcut o impresie deosebit de plăcută, căci el era poetul pe care-l admirasem cu vreo opt-nouă ani mai înainte și mi se părea că am înaintea mea un vechi prieten. În adevăr, Eminescu, înainte de a colabora la „Familia”, publicase mai multe poezii în „Aurora”, foaie beletristică, ce apărea la Oradea-Mare, sub direcția lui Iustin Popfiu. Pe vremea aceea eram prin clasa a V-a la liceul din Blaj și eram abonat la „Aurora” în care începuse Eminescu a publica poezii.

Nu-mi mai aduc aminte subiectul acelor poezii – e cam de mult de atunci – dar ceea ce-mi amintesc foarte bine este că ele mă fascinau și că admiram cu deosebire limba. De altfel el era admirat de toată lumea – vorbesc de elevi – din Blaj, și aceasta cu atât mai mult că se spunea că poetul acela e un băiat tânăr”. 

Așa își începea Augustin B. Sânceleanu articolul „Amintiri despre Eminescu”, publicat în revista „Neamul românesc literar”, nr. 9 din 1909, amintiri care ne conduc către un alt debut al poetului, mai puțin cunoscut nouă astăzi. 

Iustin Popfiu, născut la 23 octombrie 1841 în localitatea bihoreană Dijir, a urmat școala elementară la Baia Mare și Carei, liceul la Oradea (Liceul Premonstratens), iar teologia la Viena (Institutul „Sf. Varvara”). Hirotonit în 1863 ca preot, în 1871 este numit camerar papal, apoi asesor consistorial și protopop onorar. În 1879 este numit protopop la Leta Mare (azi Ungaria), unde se stinge din viață în 1882, la numai 41 de ani. 

Iustin Popfiu a desfășurat o bogată activitate literară și culturală, editând cursuri de limba și literatură română la Liceul Premonstatrens din Oradea, unde fusese numit profesor, editează Almanahul „Fenice” și revista „Amvonul” (1868), scrie proză și poezie, colaborează la reviste literare (între care și la „Familia” lui Iosif Vulcan sau „Amicul Școalei”). 

Se pare, însă, că Augustin B. Sânceleanu se înșeală, confundând numele „Amvonului” cu „Aurora”, această ultimă revistă nefiind editată de clericul bihorean. La aceeași concluzie a ajuns și Aurel Vasiliu, care, mergând pe urmele mărturisirilor lui Sânceleanu, constată că „revista nu s-a descoperit și nu știm ce poezii a tipărit Eminescu acolo. Se poate însă că e numai o confuzie a lui Sânceleanu cu Aurora română din Pesta, unde însă Eminescu nu a publicat nimic”.

„Aurora română” era cunoscută de Mihai Eminescu, revista pe anul 1863 fiind citită și înregistrată de acesta în Catalogul Bibliotecii Gimnaziștilor din Cernăuți, cu mențiunea „cumperate și legate pe banii bibliotecii, 6 fl. 12 cr.”. George Călinescu, care a răsfoit și el „Aurora română” (azi se poate parcurge pe site-ul Bibliotecii Centrale a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/45144), nu a reușit să identifice vreo poezie publicată de Eminescu în această publicație.

Debutul literar al lui Mihai Eminescu rămâne o interesantă și frumoasă pagină din biografia celui „mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Iar posibilitatea unui debut absolut într-o altă revistă bihoreană, dacă s-ar fi adeverit până la urmă cele susținute de Augustin B. Sânceleanu, ar fi constituit o altă dovadă frumoasă a legăturii sale cu Bihorul.

Bibliografie:

1. Crăciun, Cristiana, Crăciun, Victor – Eminescu – Înfășurat în manta-mi, Editura Litera-David, Chișinău-București, 1999
2. Drîmba, Lucian – Eminescu la „Familia”, Editura Cogito, Oradea, 1994
3. Filipciuc, Ion – Lăcrămioarele învățăceilor… și Eminescu, Biblioteca „Miorița”, Cîmpulung, 2001
4. Iosub, Nicolae – Eminescu și locurile natale de la Ipotești, Editura Axa, Botoșani, 2018
5. Neș, Teodor – Oameni din Bihor, Tipografia Diecezană, Oradea, 1937
6. Potoran, Eugeniu – Poeții Bihorului, Editura Societății de Lectură „Sf. Iona Gură de Aur”, Oradea, 1934
7. Vasiliu, Aurel – Bucovina în viața și opera lui M. Eminescu, în „Eminescu și Bucovina”, Editura Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1943
8. *** Mihai Eminescu – Poezii în Familia, Casa de presă și editură „Anotimp”, Oradea, 1992
9. *** Eminescu și Oradea, Biblioteca județeană „Gheorghe Șincai”, Oradea, 2000.