Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 4 (134), Aprilie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Din ESTul izolat despre VESTul cenzurat
Cenzura, carantina cărților !?

Primit pentru publicare: 29 Apr. 2020
Autor: Octavia BUHOCIU, redactor – Revista Luceafărul
Publicat: 30 Apr.  2020
© Octavia Buhociu, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Din ESTul izolat despre VESTul cenzurat

 Cenzura, carantina cărților !?

Conform dicționarelor : CENZÚRĂ, cenzuri, s. f. 1. Control prealabil exercitat, în unele state, asupra conținutului publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control. 2. Demnitatea, funcția de cenzor în vechea Romă. – Din lat. censura, fr. censure.

Tot in dicționare găsim : Carantínă sf [At: BELDIMAN, TR. 52/18 / Pl: ~ne, (înv) ~ni / E: rs карантин] Izolare preventivă a unei persoane sau a unei colectivități care a fost în contact cu un bolnav sau care vine dintr-o regiune unde există o epidemie. 2 Punct sanitar pentru cercetarea și izolarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor venite dintr-o regiune bântuită de o epidemie. 3 (Îs) ~ fitosanitară Complex de măsuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri pătrunderea bolilor plantelor, a dăunătorilor plantelor sau a unor buruieni din alte țări și pentru a se limita răspândirea acestora în cuprinsul țării. 4 Restricții aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 5-6 (Fig) Ținere la distanță sau îndepărtare temporară a cuiva (bănuit sau compromis).

Cenzura, in literatură, a fost abolită de mult timp în lumea întreagă, cu aproximație, totuși au existat în Franța secolului trecut, deci și mileniul tot la fel, destule cărți a căror publicare ar fi putut deveni(cine decide?!)  un adevărat delict : incitare la ura rasială, defăimare, lezarea vieții intime a unor personalități ale vremii respective. Pierre Assouline explica în revista « Lire » din septembrie 1989 de ce conținutul acelor cărți era încă ținut ascuns marelui public.

Onoarea pierdută a lui François Mitterrand a fost scrisă , doar în trei luni, de Jean- Edern Hallier (1936-12.01.1997), ziarist de meserie, pamfletar. Autorul, aproape un prieten al președintelui Franței (1936-8.01 1996), a fost refuzat de 19 editori căci mansuscrisul, ars în iunie 1984, prezenta viața intimă a șefului statului. Înainte de a scrie, ziaristul făcuse o anchetă despre  Fr. Mitterrand orientată pe : relațiile cu femeile (de exemplu, fiica să Mazarine născută din iubirea de 32 ani pentru discreta Anne Pingeot, conservatoare la Muzeul d’Orsay), starea sănătății (cancerul de care suferea președintele), legăturile cu mediul de extremă dreapta dinaintea celui de-al ÎI-lea război mondial, rolul lui în Rezistența franceză,…Autorul nu are cuvinte destul de dure pentru a-i reproșa  « regelui tonton » (poreclă) lipsa de clasă și de stil. Descrierile fizice și intime și evocarea relațiilor președintelui cu femeile sunt foarte puțin plăcute. Se depășesc limitele injuriei. Intre doua învinuiri injurioase, polemistul găsește accente mai puțin scatologice, de o ironie adesea percutantă : « posteritatea își va aminti că Fr. M. era președintele Republicii sub Jean-Edern Hallier…Mitterrand este un vampir. Este posedat, dar este nevinovat. Aici este drama lui… Nepotismul, boala senilă a mitterrandismului… Vai, Mitterrand n-a pus să fiu omorât. Eu n-aș fi rezistat în locul său ». În octombrie 1988 cei doi s-au împăcat în librăria  « Gallimard » din Paris. Conform ziaristului, Fr. Mitterrand ar fi afirmat : « Pamfletul dumitale ? Era teribil ! Dar… erai liber să-l publici ! » Până la urmă cartea a fost publicată la Editions Rocher în 1996, după încheierea celui de-al doilea mandat de președinte în 1995 și cu puțin timp înainte de moartea lui Fr. Mitterrand.

« Nu aveți dreptul să citiți Adevărul meu de Jean-Bedel Bokassa » , împăratul (intre 1976-1979 al Africii Centrale), decăzut din continentul african ( a trăit intre 1921-1996). Astfel a decis justiția în urma plângerii lui Valéry Giscard d’Estaing în mai 1985. Când Bokassa I mai domnea în țara sa, V.G. d’Estaing îi făcea vizite de prietenie și de… vânătoare. Relațiile au început să se strice când împăratul a devenit adeptul evident al încălcării în mod repetat a drepturilor omului în țara sa (executarea opozanților, masacrarea copiilor,…) și când s-a aflat că președintele francez primise diamante de la gazda sa africană  . Fiind alungat de la putere, Bokassa nu-i mai poate ierta nimic fostului prieten. Astfel a apărut cartea de 225 pagini, din care 56 sunt documente publicate într-o anexă , al cărui ansamblu este destul de superficial ; se folosește limba vorbită , destul de fidelă  înregistrărilor făcute de împărat la magnetofon : « Iată ce mi-a făcut V.G. d’Estaing… Iată ce vreau să descopere francezii, prietenii mei, din cartea mea. Vreau să se vorbească despre toatea astea ! » Se pare că Bokassa a făcut o adevărată fixație asupra președintelui, căci îl acuza de toate relele din lume : francezul l-a jefuit, i-a furat documente, i-a îndepărtat prietenii… El povestește int-un mod pitoresc partidele de vânătoare, descrie bivuacurile din jungla în care locuiau marii șefi de state, momentele de neuitat, favorabile apropierii umane, departe de frivolitățile Palatului Elysée : « -Ați rămas multă  vreme la putere. Cunoașteți bine caracterul oamenilor și al poporului. –Am probleme cu poporul francez care este încăpățânat…Eu răspundeam : -Nu, poporul francez este foarte curajos. El bombănea : Binenteles căci bea vin… » Fostul împărat își reglează conturile cu majoritatea presei franceze care-l prezentase ca pe un canibal amator de trupuri fragede , îi reproșează președintelui francez că a încurajat campania denigratoare pornită  contra lui. În 1985, în fața mașinii care-i toca memoriile apărute la Editions Carrèrre, Bokassa i-a declarat război lui Valéry. O completare cu parfum românesc : în 1973 Bokassa, în vizită la București, s-a îndrăgostit de Gabriela Drâmbă cu care s-a și căsătorit. Trei ani a durat aceasta căsătorie, printre celelalte 18 din care au rezultat 39 de copii.

Afacerea Nut. Moartea unui agent secret a fost scrisă tot de un ziarist, Bernard Violet, care nu a acceptat concluzia oficială a anchetei (ofițerul Bernard Nut s-a împușcat în timpul serviciului, în 1983 ). După o contra-anchetă ce a durat 3 ani, în 1986 cartea este gata : 210 pagini, 23 de capitole, documente originale anexate. Concluzia ziaristului : sinuciderea ofițerului, aflat în divorț, având o amantă libaneză și pe cale de a fi dat afară din serviciu. Familia se consideră jignită, îl dă în judecată pe autor, căștigă procesul , îi cere să elimine multe pasaje și despăgubiri de 70 000 franci. B. Violet a rescris cartea pe care ar fi putut s-o publice în străinătate, după cum îi sugera scriitorul  Graham Green.

Scriitorul Marcel Jouhandeau, antisemit politicos (cu voce scăzută), a publicat în 1937 la Editura Fernand Sorlot o culegere de articole : Pericolul evreiesc, toate pe aceeași idee de război declarat evreilor. După câțiva ani, autorul însuși a retras toate exemplarele ce se mai găseau în librarii. Executorul sau testamentar, François Chapon, a fost împotrivă reeditării acelei cărți, ce pare a fi rezultatul unui episod regretabil din viața lui Jouhandeau, « care nu prea se pricepea la politică… ».

Până la prezentarea următoarelor cărți cenzurate în Franța, vă propun să căutați, găsiți, împrumutați, citiți cartea : 100 de cărți interzise de Nicholas J. Karolides, Margaret Bald, Dawn B. Sova , apărută la Editura « Paralela 45 » în 2007.