ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Din Iaşiul de altadată. Monumente arhitecturale şi istoriile lor

Primit pentru publicare: 28 apr. 2017
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj., Revista Luceafărul
Publicat: 28 apr. 2017
Actualizat: 15 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Fiecare oraş are o istorie proprie, un trecut care a mai lăsat încă semne în edificiile pe care le adăposteşte. Acestea, sau măcar unele dintre ele care au depăşit testul timpului şi încă se ţin pe temelii, şi-au schimbat aspectul treptat, unele destinaţia pentru care au fost construite, altele mai există doar în fotografii vechi şi diferite documente păstrate în arhive. Însă cele pe care le mai putem admira azi ascund în zidurile lor istorii interesante, care merită rememorate ori aduse la lumină pentru cei care nu le cunosc încă. Trecem zilnic pe străzi, pe lângă edificii a căror arhitectură ne poate fura pentru câteva clipe atenţia. Şi asta pentru că ele ne vorbesc, au puterea de a ne face să ne întrebăm referitor la scopul existenţei lor, pentru că este cât se poate de clar că nu se află întâmplător acolo unde sunt, ci au apărut din iniţiativa cuiva, pentru a comunica ceva despre oamenii vremii, despre nevoile şi aspiraţiile lor. Nu este colţ din vechiul Iaşi care să nu evoce vreun eveniment memorabil, aici “fiecare piatră vorbeşte despre trecut”, după cum spunea George Topârceanu. Spaţiul ieşean a fost şi este un important generator de cultură.[1] Monumentele de arhitectură au o istorie a lor. Orice ansamblu suferă transformări în timp. Oraşul Iaşi este foarte bogat în astfel de monumente arhitecturale, fapt ce-i conferă caracterul de oraş istoric.[2] Mi-am propus astfel să constuiesc o imagine a Iaşului de demult, prin intermediul a patru clădiri representative, cu intenţia de a-i evidenţia farmecul pe care încă nu l-a pierdut.

Palatul Culturii: palatul vechi şi nou

Şi voi începe construcţia acestei imagini cu edificiul-simbol al Iaşului, cu o veritabilă bijuterie arhitectonică. După aproape două decenii de lucrări, suspendări şi reluări ale construcţiilor, la data de 11 octombrie 1925 a fost inaugurat Palatul Administrativ şi de Justiţie Iaşi. S-au aniversat anul acesta 90 de ani de atunci, eveniment sărbătorit de ieşeni luna trecută prin numeroase activităţi artistice. Somptuoasa clădire, ce adăposteşte un impresionant patrimoniu cultural, este de multe decenii un simbol al Moldovei. Creaţie a arhitectului Ion D. Berindei, edificiul se circumscrie procesului de modernizare al Regatului independent şi suveran al României şi s-a ridicat pe locul fostei Curţi Domneşti, a cărei existenţă e atestată din vremuri istorice. Din punct de vedere stlistic, noul palat nu mai are nimic în comun cu palatul Curţii Domneşti. Acesta din urmă păstra o serie de elemente tradiţionale, specific arhitecturii autohtone. Aşadar, contrucţia palatului actual nu trebuie considerată o restaurare a celui vechi.[3] Construcţia în stil neo-gotic flamboyant, îmbogăţit cu motive heraldice, a început în 1906 din ambiţia regelui Carol I. Vechiul Palat Administrativ, construit pe ruinele fostului Palat Moruzzi, a fost distrus de un incendiu la sfârşitul secolului XIX. Pe ruine se va ridica actuala clădire proiectată de Ion Berindei. La edificiu a contribuit inginerul ieşean Alexandru Dumitriu cu splendid lucrări de feronerie, iar decoraţiile interioare, stucatura, lambriurile şi tâmplăria sunt aparţin sculptorului Emil Wilhelm August Becker, cel ce a folosit întâia oară Bois-cimentul, invenţia inginerului Henri Coandă.[4]

Eliberându-se de funcţiile administrative de dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial, din 9 iunie 1955 acesta a devenit Palatul Culturii din Iaşi. Chiar dacă există un contrast evident între stilul său arhitectural şi cel moldovenesc al Cetăţii ieşene, acest lucru nu l-a împiedicat să devină principalul simbol al oraşului, cu recunoaştere naţională şi internaţională.

Palatul adăposteşte în interiorul său trei mari muzee: Muzeul de Artă – înfiinţat în 1860, Muzeul de Istorie (1916) şi Muzeul Etnografic al Moldovei (1943), care laolaltă formează Complexul Muzeal Moldova. În timpul lucrărilor de restaurare, care continuă până anul viitor, săpăturile au relevant ruinele de sub Palat. S-a costatat că Palatul Administrativ a fost construit pe fundaţia clădirii anterioare, iar ulterior pe a doua fundaţie susţinută de prima s-a ridicat Palatul pe care îl putem admira azi. Lucrările de restaurare au mai adus la lumină şi pictura originală, foarte frumoasă, ascunsă sub alte straturi de vopsea. Pictorii restauratori muncesc să o reintregească spre a spori valoarea artistică a Palatului. În 1809, Contele de Mariolles descria palatul ca un “edificiu elegant şi modern, cu decoraţii grandioase, interioare vaste, impunătoare, într-un stil uşor oriental”[5]. În peisajul ieşean, Palatul Culturii – cea mai monumentală clădire a oraşului[6], se distinge de departe şi de oriunde, fiind înălţat în zona cu cea mai mare încărcătură istorică a oraşului.

Palatul Dogilor din Moldova

Dornici de frumos şi inedit, ieşenii şi-au dorit o gară frumoasă şi au apelat în acest scop la arhitectul vienez Otto Wagner, autor şi a gării din Viena. Loggia gării imită o parte din loggia Palatului Dogilor. Construită în stil neogotic veneţian, una dintre clădirile-simbol ale Iaşului este veche de aproape 145 de ani, perioadă în care a fost greu încercată de intemperii. “Simplă, armonioasă, cu eleganta loggia deasupra portalului principal, faţada acesteia aminteşte de multele călătorii din trecut. Aceasta a fost cea dintâi gară mare ridicată pe teritoriul principatelor dunărene şi capăt de linie pe prima cale ferată Lenberg-Cernăuţi-Iaşi”, afirma Eugen Herovanu.[7] Motivele arhitecturale de factură neogotică apar sub forma arcelor şi a arcadelor ogivale.[8] Gara a fost ridicată în cadrul unui plan complex gândit la mijlocul secolului XIX, în timpul domnitorului Mihail Sturza, pentru legarea României într-o reţea feroviară. Planurile iniţiale au fost abandonate rând pe rând din lipsa resurselor financiare. Lucrările sunt finalizate, iar gara e inaugurată în iunie 1870, pe atunci fiind una dintre primele staţii de călători din România, a treia de pe teritoriul actual al ţării, după cele din Bucureşti şi Giurgiu, inaugurate în 1869.

În 1932 gara a trecut prin cea mai mare cumpănă din istoria sa, în timpul celui mai mare dezastru natural care s-a abătut asupra Iaşului – o revărsare de ape la 26 iunie, după 21 de zile de ploaie continuă. Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea gării, slăbindu-i structura de rezistenţă. În 1979 s-au început lucrările de restaurare şi restaurare a edificiului, lucrări care nu s-au încheiat în totalitate nici în present. În timpul reconstrucţiei aspectul iniţial a fost modificat substanţial, loggia veneţiană fiind înlocuită cu un balcon cu trei deschideri în arc gotic. În locul ceasului amplasat într-o ogivă central sprijinită de alte două laterale, mai mici, a fost ridicat un turn de zidărie care adăpostea un orologiu cu patru cadrane. Dar cele 140 de tone de zidărie au afectat serios structura vechii clădiri la cutremurul din 1977, fapt care a determinat demolarea lui în 1988, odată cu debutul lucrărilor de consolidare coordonate de arhitectul Munteanu.

Vechea clădire a Academiei Mihăilene

În 1835 a apărut prima formă de învăţământ academic modern din România: Academia Mihăileană, aceasta fiind prima verigă din lanţul dezvoltării învăţământului superior românesc.[9] Demolată abuziv la începutul anilor 1960, prima academie românească (1835-1847) a fost inaugurată la Iaşi sub domnia lui Mihail Sturza, prin implicarea decisivă a lui Gheorghe Asachi şi a altor învăţaţi români ai vremii. Academia a fost şi sediul Pinacotecii înfiinţate odată cu Şcoala de Arte Frumoase, la 25 octombrie 1860. Alături se afla şi clădirea teatrului evreiesc, demolată odată cu Academia. Precursoare a Universităţii şi a Colegiului Naţional, Academia a funcţionat în casele Cazimir şi Voinescu.[10]

Arcul Academiei Mihăilene, construit în 1841, a fost un element arhitectural caracteristic Iaşului din a doua jumătate a secolului XIX. Arcul s-a construit din necesitatea legării cladirilor ce adăposteau Academia Mihăileană: casele lui Petrache Cazimir, cu sălile de clasă şi casele Voinescu, în care se afla internatul. Arcul a existat până în 1890, când a fost demolat[11] pentru a permite lărgirea străzii şi construcţia Liceului Naţional. Cu ocazia expoziţiei Luna Iaşilor, din primăvara anului 1936 în Parcul Expoziţiei, a fost construită o replică la scară redusă a arcului, construcţie ce există şi azi.

Universitatea din Iaşi

Construit pe locul fostului Teatru Naţional, Palatul Universităţii a fost inaugurat în 1897. Ca instituţie modernă de învăţământ, a fost fondată la 26 octombrie 1860.  Universitatea este continuatoarea simbolică a vechii Academii Mihăilene, înfiinţată de Vasile Lupu în 1640, urmată la 1707 de Academia Domnească. Lăsată într-o stare nu prea bună de anteriorul proprietar, clădirea a avut nevoie de grija arhitectului Ştefan Emilian pentru a se prezenta onorabil la inaugurarea din 1860. Proprietatea familiei Roznovanu era şi este una dintre clădirile cele mai frumoase ale acestui oraş.[12] Măreţul palat universitar constituie o sinteză între arhitectura clasică şi diferite elemente baroce.[13] În noua sa formă e inaugurată la 7 noiembrie 1860 în prezenţa domnitorului Al.I. Cuza, al cărui nume îl poartă din acelaşi an.

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, al doilea din lume la frumuseţe

Cel mai vechi şi mai frumos Teatru Național din România, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași este înscris în Lista monumentelor istorice şi, conform topului realizat recent de BBC, Seven theatres that take your breath away,  cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului, ocupă locul 2 ca cel mai frumos din lume. În top mai apar prestigioasele Bristol Hippodrome din Marea Britanie (locul 1 in top), apoi Teatrul Olimpico din Vicenza, Teatrul Globe din Londra, Palais Gariner din Paris, War Memorial Opera House din San Francisco şi Teatro La Fenice din Veneţia[14]. Istoria clădirii teatrului începe în 1840 când se afla sub direcţiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. A primit în 1956 numele poetului şi omului de teatru Vasile Alecsandri. Până în 1894 au durat demersurile pentru construirea noului teatru. Clădirea a fost proiectată de arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer, în stil renascentist la exterior şi rococo în interior, pe locul vechii primării şi a fost inaugurată la 1 decembrie 1896. În discursul inaugural de la această dată, Nicolae Gane afirma că „un nou şi splendid teatru, cel mai frumos din ţara românească, s-a ridicat pe ruinele primului teatru naţional din Iaşi”.[15] Arhitecţii au mai realizat construcţii similare în Viena, Praga, Odessa, Zürich. Încă din vremea aceea îşi câştigase prestigiul de cel mai frumos lăcaş teatral din ţară, după cum se relata şi în presă. Odată cu teatrul e inaugurată şi uzina electircă a acestuia, moment care a marcat inceputul iluminatului electric în Iaşi.[16]

Când păşeşti în interior, intri în altă lume, una a artelor, întrucât clădirea reuneşte arta teatrală cu cea arhitecturală şi picturală spre a întregi privitorului o amplă şi inedită experienţă estetică. Pentru câteva minute te simţi absorbit de ceea ce oferă: cortina, pictată de mesterul vienez M. Lenz în 1896 şi finalizată de unul din discipoli, redă, în centru, o alegorie a vieţii, cu cele trei vârste, iar în dreapta, alegoria Unirii Principatelor Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească), cortina de fier, pictată de Alexander Goltz, cu motive ornamentale dispuse simetric, stucaturi filigranate în stil rococo ale bolţii plafonului, lojelor şi balconului.

Plafonul, pictat de Alexander Goltz, în culori pastelate, reprezintă alegorii paradisiace, cu nimfe şi îngeri, fiind încadrat în stucatura rococo şi candelabrul, din cristal de Veneţia, cu 109 becuri. În 1956 s-a înfiinţat şi Opera Română Iaşi, sediul acesteia fiind tot în cladirea TNI, iar spectacolul inaugural al stagiunii 2016-2017 s-a desfăşurat sub semnul aniversar al celor 60 de ani de la înfiinţare. Pictura a fost restaurată în perioada 2003-2012, când s-au demarat ample lucrări de reparaţii la interiorul şi exteriorul clădirii.

Bineînţeles că acestea nu sunt, nici toate edificiile posesoare de istorii, nici toate secretele lor, iar ceea ce am prezentat până acum nu înglobează decât foarte puţin despre valoarea artistică şi puterea lor de fascinaţie. Însă nicio descriere vreoodată nu va fi suficientă pentru a vă transpune în acea stare de totală cunoaştere a lor şi nu se poate trăi astfel sentimentul întâlnirii cu trecutul decât atunci când păşeşti pe holuri şi în încăperi născute din el.

Note:
[1] Olga Rusu, Corneliu Grigoriu, Lucian Vasiliu, Iaşi – Citadelă europeană, Ed.Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p.5, din introducerea acad. Constantin Ciopraga
[2] Artdialog, volum colectiv al Şcolii doctorale din cadrul Universităţii Naţionale de Arte George Enescu, Iaşi, Ed.ARTES, Iaşi, 2012, vol.I, nr.1; Maria Urmă, Sculpturile oraşului Iaşi în vremea regelui Carol I, p.23
[3] Silviu Văcaru, Aurica Ichim, Monumentul VII. Lucrările Simpozionului Naţional Monumentul – Tradiţie şi viitor, Ed.VII, Iaşi, 2005, Ed.Trinitas, Iaşi, 2006; Adriana Ioniuc, 80 de ani de la inaugurarea Palatului de Justiţie şi Administrativ din Iaşi, 11 octombrie 1925, pp.169,170
[4] Ibidem, p.171
[5] Olga Rusu et al., op.cit., p.56
[6] Aurora Fecheci, op.cit., p.158
[7] Olga Rusu et al., op.cit., p.13
[8] Aurora Fecheci, Iaşii – Arhitectură şi legendă, Ed.Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p.151
[9] Silviu Văcaru, Aurica Ichim, op.cit.; Dan Jumară, Palatul Universităţii din Iaşi. Noua Universitate, p.147
[10] Olga Rusu et al., op.cit., p.17
[11] Idem
[12] Silviu Văcaru, Aurica Ichim, op.cit.; Dan Jumară, Palatul Universităţii din Iaşi. Noua Universitate, p.148
[13] Aurora Fecheci, op.cit., p.156
[14] http://www.bbc.com
[15] Olga Rusu et al., op.cit., p.27
[16] www.teatrulnationaliasi.ro