ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Cenaclul DinOgor
Din arhiva manuscriselor regretatului istoric Ionel Bejenaru (3)
BOTOȘANII ȘI MAREA UNIRE A ROMÂNILOR DIN 1918
Text depus la redacție de către autor la data de 27.09.2003, pentru publicare în rev. Luceafărul
Publicat: 19 apr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE
 ©Editura Agata; © Revista Luceafărul (www.luceafărul.net)

 

Din însemnările de război ale COLONELULUI DOBJANSCHI RAUL (1891 – 1938)

AMINTIRI DESPRE POETUL ALEXE MATEIEVICI

 

În toată viaţa mea n-am cunoscut o iarnă mai haină ca cea trăită pe front în primele luni ale anului 1917. Era un ger de crăpau pietrele şi bătea un vânt vrăjmaş ce tăia ca cuţitul. În ţară era o jale şi o mizerie de nedescris. Cea mai mare parte a teritoriului naţional era ocupat de inamic, iar porţiunea ce ne mai rămăsese era congestionată prin adaosul populaţiei refugiate, al prizonierilor, al armatei române repliate şi a numeroaselor unităţi şi servicii ale armatei ruse. Pe de altă parte, din cauza pierderilor suferite, a dezorganizării inerente situaţiei, a nămeţilor, a frigului şi a aglomerărilor, comunicaţiile erau precare, iar resursele de trai extrem de reduse. Şi, ca culmea, în afara marilor jertfe cerute de front, în oraşe şi în sate, tifosul exantematic, febra recurentă şi gripele făceau ravagii.

Venisem cu un tren de noapte într-o localitate din apropierea frontului, în calitate de curier la un comandament. Deşi distanţa parcursă era o nimica toată, pierdusem, cu una – cu alta, o noapte întreagă ca să ajung la destinaţie. Trenul fiind neîncălzit, am dârdâit tot timpul de frig şi n-am putut aţipi nici un pic. De bine – de rău, ajunsesem şi, după o bună oră în care m-am achitat de misiune şi m-am mai dezmorţit puţin, eram din nou în gară, pentru a rezolva problema înapoierii. Şeful biroului de mişcare m-a informat că trenul de care aveam nevoie va pleca, în cel mai bun caz, pe la amează. În faţa acestei neplăcute perspective revenii pe peron, reflectând la modul cum mi-aş putea trece timpul până la plecarea trenului, cum mi-aş putea potoli foamea şi, mai ales, cum mi-aş putea satisface nevoia de căldură, ca unul ce mă apropiam de limita rezistenţei. În jurul meu forfoteau ostaşi români şi aliaţi, majoritatea îndreptându-se spre cantina de „cruce roşie” rusească, unde, ca şi la cantinele româneşti, se distribuia ceai şi pesmeţi ostaşilor în trecere, fără deosebire de uniformă. Punctul de distribuţie era chiar pe peron, la unul din extremităţile acestuia. Când mă apropiai de acel loc şi adulmecai gustul ceaiului simţii o aşa de puternică răscolire a sucurilor gastrice, încât aş fi fost în stare să ofer, pentru conţinutul unei ceşti, de câteva zeci de ori preţul normal. Ca să afli o băutură fierbinte în altă parte, era o problemă destul de complicată. Mă uitai cu jind la ostaşii care sorbeau cu voluptate licoarea fumegândă, dar, încercat de un sentiment de jenă, păşii înainte.

Deodată mă pomenii solicitat de o voce plăcut timbrată, într-o curată limbă românească:
– Domnule locotenent, nu poftiţi cumva, să beţi cu noi un ceai ?

Mă oprii şi îmi fixai privirea asupra persoanei care mă îmbia. Era un bărbat tânăr, cu un păr bogat de culoare închisă, cu faţa rotundă, prelungită cu o bărbuţă şi cu privirea nespus de blândă. Purta pâslari siberieni, o manta gri îmblănită şi o căciulă brumărie. La mână purta o brasardă albă cu crucea roşie, iar în loc de armă purta o geantă cu baiera trecută peste umăr. Se vede însă că manifestai o atitudine cam şovăielnică, căci respectiva persoană îşi repetă invitaţia într-o formă şi mai îmbietoare:
– Poftiţi, vă rog ! avem şi o leacă de rom şi pesmeţi …

Termenii amabili în care îmi fusese adresată oferta, pe de o parte, iar pe de alta starea mea rebegită, m-au obligat s-o accept.

Peste câteva clipe, ţineam într-o mână o teică cu ceai fierbinte şi binemirositor, iar în alta un pesmet. Începui să sorb cu lăcomie din conţinut, simţind cum îmi revin puterile. Când terminai de consumat ceaiul, mă simţii obligat să fac în mod formal cunoştinţa celui căruia îi datoram nepreţuita binefacere; aceasta cu atât mai mult, cu cât graiul său neaoş românesc mă intrigase. Adresându-i cuvenitele cuvinte de mulţumire, mă prezentai conform uzanţelor militare şi îi întinsei mâna. El îmi strânse mâna cu efuziune şi se recomandă la rândul său:

• Sunt preotul Alexe Mateievici.
• Mi-a tresărit inima, auzind cât de bine se potrivesc graiurile noastre ! îi spusei eu.
• Cum să nu se potrivească ?! răspunse el, învăluindu-mă într-o privire plină de înţeles.
• Totuşi nu m-aş fi aşteptat la aşa grad de perfecţiune, dată fiind situaţia dumneavoastră şi presupunând că v-aţi făcut studiile în altă limbă.
• Adevărat că mi-am făcut studiile în altă limbă, dar limba mea de toate zilele a fost acea vorbită de poporul băştinaş. Afară de asta, am menţinut mereu contactul cu literatura română, bine reprezentată în biblioteca mea. Chiar şi în drum, trecând prin Iaşi, mi-am mai procurat câteva cărţi, între care şi un tratat de istorie a d-lui Iorga.

Auzind acestea, privii la interlocutorul meu cu încântare şi întru câtva uimit, şi simţii dorinţa de a-l cunoaşte mai de aproape. Nu ştiam însă cum să-l reţin, mai ales că gerul atmosferic nu era deloc prielnic pentru prelungirea dialogului nostru. Spre satisfacţia mea, iniţiativa porni de la dânsul. Mă întrebă dacă mai am mult de zăbovit în gară. Când a aflat de trista perspectivă ce aveam de a prinde un tren, mi-a propus să mergem în biroul comandantului militar, unde puteam sta de vorbă în toată voia.

Comandantul militar ne întâmpină cu multă bucurie şi ne cinsti cu câte un coniac, dar se scuză, că având treburi pe teren, trebuie să ne lase singuri. Rămaşi singuri începurăm a închega o nouă conversaţie. Vorbirăm despre situaţia de pe front şi din spatele frontului, şi ajunseserăm la rosturile noastre personale. Aflai că interlocutorul mei îşi avea reşedinţa în Chişinău, unde îşi lăsase familia, că înainte ca România să fie angajată în conflagraţia mondială, fusese mobilizat, ca preot de campanie la formaţiune ce opera în Galiţia; iar la intrarea României în război, a fost repartizat, după cererea sa, la o unitate afectată frontului românesc. Apoi veni iarăşi vorba despre literatura românească şi în special despre poezie.

• Iubiţi mult poezia, făcui eu observând predilecţia pe care o manifesta pentru această formă literară.
• Foarte mult ! aşa de mult încât, când am răgaz îmi îngădui să ticluiesc şi eu câte o poezioară, răspunse preotul cu modestie
• M-ar interesa mult să ascult sau să citesc din poeziile dumneavoastră … am spus eu.
• Am chiar la mine câteva, dar pentru că pe dumneavoastră v-a surprins graiul meu, am să vă citesc una în care tocmai despre grai este vorba; e intitulată „Limba noastră”, răspunse preotul, scoţând din geantă un carnet. Apoi, încredinţat de atenţia mea, dădu glas versurilor sale, cu o căldură izvorâtă din adâncul sufletului:

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam ce, fără veste,
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii
Când la vânt, se mişcă, vara,
În rostirea ce bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri,
Ce cetindu-le-nşirate
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slavă-n ceruri,
Să ne spue-n hram şi-acasă,
Veşnicile adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng şi care-o cântă
Pe la vatra lor, ţăranii.

Invitaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul,
Al uitării-n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde,
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea cât e de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată”.

De la prima strofă mi-am dat seama că aveam în faţa mea un poet autentic. L-am ascultat cu încântare crescândă, sorbindu-i cu vie bătaie de inimă fiecare cuvânt, ca pe un elixir dătător de viaţă, ca pe o muzică divină. Când isprăvi de rostit, am privit admirativ la autor şi am exclamat: E sublim !

– V-a plăcut chiar aşa de tare ? întrebă el, ca şi cum s-ar fi crezut nedemn de atare apreciere.

Am răspuns:
– Cu toate că nu reprezint vreo autoritate în materie, îmi îngădui să afirm că ceea ce aţi creat dumneavoastră nu e „o poezioară”, ci un monument literar, „o piatră rară” care va trăi în veacuri şi vă va promova în rândul nemuritorilor.

El întâmpină cuvintele mele cu un aer stingherit şi răspunse cu glasul scăzut:
N-am avut niciodată veleităţi de nemurire. Am căutat numai, să exprim cât mai just şi mai convingător un adevăr a cărui valoare întrece cu mult aprecierile comune.

• Am reuşit pe deplin, atât în fond, cât şi în formă. Şi, dacă vreţi să-mi faceţi un dar nepreţuit, să-mi daţi voie să-mi iau o copie după versurile auzite, pentru a le putea împărtăşi, cu un ceas mai devreme, şi altor români.
• Cu dragă inimă ! Vi le copiez chiar eu, răspunde poetul. Scoase numaidecât o foaie de hârtie din geantă şi începu a scrie. Scria calm, din când în când luptându-se cu şuviţele de păr ce-i alunecau pe fruntea admirabil boltită. Când termină de scris, mi-o înmână însoţindu-şi gestul de cele mai simple cuvinte: „O mică amintire…”.

Am mai stat încă de vorbă cu dânsul, despre demnitatea şi tenacitatea cu care poporul român îşi duce crucea pe umeri şi despre visul secular al tuturor românilor, ce trăiesc răzleţiţi sub coroane diferite, de a înfăptui pentru vecie ceea ce a înfăptuit vremelnic voevodul Mihai Viteazul.  El a privit în sus şi a încheiat pe ton solemn:

• Fie ca Cel atotputernic să se îndure de noi !
• Amin ! am îngânat eu, şi ne despărţiserăm strângându-ne reciproc mâinile şi urându-ne sănătate şi izbândă.

Am plecat din acel loc, luând cu mine o amintire de neuitat şi preţiosul manuscris, care avea să facă minuni în rândurile ostaşilor la care mă întorceam. Mă încerca acelaşi sentiment pe care îl mărturiseşte poetul V. Alecsandri, după ce descoperise balada „Mioriţa”. Spunea că avea simţământul că duce cu sine o comoară, şi îi era parcă teamă să nu moară înainte de a o da la lumină.

Când am citit poezia – în aceiaşi seară – la popota garnizoanei, a smuls strigăte de entuziasm şi aplauze frenetice, iar ca urmare, în cursul nopţii a fost multiplicată pentru a fi difuzată numeroşilor solicitatori.

*
*  *

Anul 1917 a continuat să fie anul marilor jertfe şi suferinţi, răsplătite doar cu strălucitele biruinţi de la porţile Moldovei, împotriva gigantului atacator.

Primăvara anului 1918 ne-a găsit ca vai de noi, în urma păcii (citeşte diktatului) de la Buftea. Se chema că ţara era în stare de pace, dar gemea sub călcâiul câştigătorului temporar al partidei – blocul puterilor centrale. Armata fusese demobilizată, iar nucleele active, extrem de reduse şi anemiate, au trebuit împrăştiate prin diverse sate şi coclauri, pentru necesităţile de trai. Regimentul din care făceam parte a fost dizlocat într-o mică localitate la câteva staţii depărtate de Chişinău. Cu acea ocazie mi-am adus aminte că Chişinăul era oraşul de reşedinţă a poetului Alexe Mateievici pentru care îmi făurisem un cult, şi am simţit, ca o necesitate sufletească, dorinţa de a folosi această apropiere pentru a-i aduce un salut frăţesc şi a mă împărtăşi din imensa sa bogăţie spirituală. Momentul pe care îl trăia ţara, dădea şi mai mult sens acţiunii mele.

La vreo săptămână după instalarea în noul cantonament, conform planului ce-mi făcusem, m-am urcat în tren şi am plecat în capitala provinciei. Am nimerit într-un compartiment în care se aflau şi doi intelectuali din partea locului, cu care, aşa cum se obişnuieşte în călătorii, m-am dat în vorbă. Şi cum eram mereu cu gândul la poetul ivit ca o stea de primă mărime pe orizontul literaturii române, am adus vorba despre aceasta şi mi-am exprimat intenţia de a-l vizita. Când au luat cunoştinţă de intenţia mea, ambii interlocutori m-au învăluit într-o privire compătimitoare, iar o clipă mai târziu, unul din ei clătină trist din cap şi răspunse pe un ton suspinător:

– Din nefericire, nu-l veţi mai putea vedea niciodată !

Am privit la acesta cu stupoare, aşteptând parcă să se dezmintă, să aflu că la mijloc era o greşeală. Dar vecinul acestuia îmi risipi nădejdea, adăugând:

– A fost mobilizat într-o calitate în care mulţi îl credeau în afară de orice pericol şi, când colo, datorită excesivului său devotament faţă de suferinzii de pe front, s-a contaminat de tifos exantematic şi a murit, în vârstă numai de 29 ani*.

Vestea m-a consternat şi nu mi-am putut reveni mult timp. Ce moarte frumoasă pentru un tânăr poet şi pentru o faţă bisericească, dar ce pierdere imensă pentru neamul său şi pentru familia sa !

Soarta, care i-a curmat atât de timpuriu firul vieţii, nu i-a îngăduit să se realizeze în toată măsura geniului său. A fost însă de-ajuns să scrie „Limba Noastră”, pentru a deveni demn să i se pună pe frunte cununa de lauri şi pentru ca, în memoria celor pentru care a scris, să trăiască în veci.

Ca prinos al admiraţiei pe care mi-a inspirat-o şi al adâncului regret încercat prin pierderea sa, nu mi-a mai rămas decât să adaug o floare mai mult la mormântul său şi să hărăzesc un gând pios.

N O T Ă:
Versurile au fost puse pe o melodie, tot aşa de fericit inspirată de către un valoros muzician din acelaşi oraş cu poetul şi purtând aceeaşi haină – preotul Alexandru Cristea. Mormântul acestuia, sub o placă cu notele muzicale respective, se află la cimitirul Bellu.

* 13 august 1917.