Dan  PRODAN

1917 – 1918 au fost ani ai provocărilor existențiale statale pentru patru imperii multinaționale implicate profund în evoluțiile politico – militare ale Primului Război Mondial: Imperiul Rusiei, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul German, Imperiul Otoman. Primele trei imperii s-au prăbuțit succesiv, din cauze complexe interne – externe, în anii precizați anterior: rusesc, în februarie – martie 1917; austro-ungar, în octombrie – noiembrie 1918; german, în noiembrie 1918, locul lor fiind preluat de statele succesorale respective. 

Al patrulea, cel otoman, în octombrie – noiembrie 1922. De ce cel mai șubred imperiu multinațional, considerat ”Omul bolnav al Europei” sau ”Problema Orientală” în secolul al XIX-lea, a mai rezistat încă patru ani, după dispariția celor trei entități state mai bine plasate în ierarhia funcțională a formațiunilor statale imperiale din Europa – Asia? Răspunsurile la această întrebare au fost oferite, printre alții, și de istoricul Ryan Gingeras în recenta sa carte, The Last Days of the Ottoman Empire, by Allen Lane, Penguin Press, UK, London, 2022, rapid transpusă în limba română: Ultimele zile ale Imperiului Otoman (1918 – 1922), traducere de Ovidiu Cristea și Ramona Neacșa, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2023, 376 p. 

La prima vedere, ar părea un non-sens al evoluției statale otomane. Dar autorul studiază de cel puțin un deceniu perioadele Primului Război Mondial și post-belică ale istoriei otomane, iar contribuțiile sale publicate în 2016 (Fall of the Sultanate: the Great War and the End of the Ottoman Empire, 1908 – 1922, Oxford University Press, Oxford, 2016) și în 2022 (cea de față) oferă răspunsuri pertinente la amintita dilemă. Folosind izvoare istorice diferite (documente, memorii, amintiri, articole de presă, statistici oficiale și oficioase, răspunsuri la chestionare tematice aplicate, rapoarte secrete, jurnalele / registrele de operațiuni militare ale unor unități combatante, interviuri cu participanți direcți la evenimentele de acum un secol, discursuri etc.), accesibile cercetării istoriografice în ultimul sfert de veac, Ryan Gingeras a propus o interpretare mai nuanțată, mai subtilă, mai obiectivă (Sine ira et studio) a evenimentelor perioadei precizate. 

”Intenția acestei cărți este una dublă, a precizat autorul. Cea dintâi și cea mai importantă este încercarea de a refocaliza istoria ultimilor ani ai Imperiului Otoman. În fapt, toamna anului 1918 nu a însemnat dispariția sultanatului otoman. A marcat, în schimb, începutul unei perioade extrem de frământate, în care războiul și negocierile au pus sub semnul întrebării viitorul imperiului. În cei patru ani care au urmat, ofițeri și oameni de stat otomani au luptat din greu împotriva unor șanse nefavorabile, cu speranța restaurării suveranității și prestigiului imperiului. În 1922 această luptă a atins o relevanță care nu se mai limita la teritoriile în continuă diminuare supuse sultanului” (p. 12).

După patru ani foarte agitați din toate punctele de vedere, ”În 1922 evenimentele păreau să fi lăsat prea puțin loc pentru nostalgie. Un imperiu care să reprezinte mai multe credințe și limbi nu mai părea viabil. Drept urmare, dinastia otomană a fost răsturnată și repudiată pentru păcatele ce i se atribuiau, deopotrivă din trecut și din prezent. O bună parte a acestei cărți încearcă să clarifice acea epocă întunecată” (p. 13). Pe de altă parte, ”(…) această istorie este relevantă în primul rând pentru turci. Este vorba, totuși, de o perioadă care a fost martora nașterii Republicii Turcia și care poartă pecetea întemeierorului său, Mustafa Kemal Atatürk. Mai mult decât atât, este un moment sărbătorit ca act de naștere al Turciei. «Lupta Națională» (Milli Mücadele), așa cum este numită adeseori această epocă, continuă să fie privită atât drept momentul cel mai întunecat, dar și cel mai luminos al istoriei țării” (p. 13). 

Ca urmare, ”O analiză mai aprofundată a epocii dezvăluie o istorie ce are încă o foarte mare relevanță. În timp ce turcii consideră anii 1918 – 1922 drept războiul lor de independență (Istiklāl Harbı sau Kurtuluș Savașı), perioada în cauză are conotații mult mai amare pentru alte popoare” (p. 13). Prin efectul de cascadă, ”Evoluțiile din Anatolia au aprins imaginația și activismul unor mișcări naționale care s-au extins din Maroc până în India. Pentru Marea Britanie și Franța, lupta pentru viitorul sultanatului otoman a constituit un avertisment sever în privința viitorului propriilor imperii. Pentru Statele Unite ale Americii, perioada s-a dovedit una de acomodare cu politica Orientului Mijlociu” (pp. 13 – 14).

”Obiectivul acestei cărți, a concluzionat Ryan Gingeras, este să insufle viață unui subiect care de multe ori este tratat destul de neclar. Este o încercare de a plasa într-un context mai larg evoluțiile care prefațează evenimentele din Orientul Mijlociu în secolele XX – XXI. Tensiunile analizate de acest studiu sunt menite să ofere un punct de referință pentru înțelegerea provocărilor majore în desfășurare din vechea lume otomană, în special cele referitoare la identitate și la relațiile cu Occidentul. În sfârșit, cartea încearcă să dea importanță și semnificație unor voci adeseori neglijate în repovestirea sfârșitului imperiului. Prăbușirea Imperiului Otoman nu este o poveste turcească și nici una strict legată de teritoriile pe care le-a stăpânit cândva. Este o istorie care se referă la un moment important al relațiilor internaționale din lumea modernă, moment ce rezonează încă în ziua de azi” (p. 14).

”Această carte, a avertizat autorul, diferă de precedentele în domeniu atât prin ton, cât și prin conținut. În cele ce urmează, nu va fi o istorie care să servească la explicarea și exaltarea succesului final al lui Atatürk. Mai degrabă este o încercare de a retrasa factorii politici care au condus la dispariția imperiului după 1918. Din perspectiva sfârșitului războiului, colapsul total al stăpânirii otomane nu era de neevitat. Mulți dintre cetățeni au sperat că imperiul va supraviețui iernii anului 1918. Această credință a persistat în rândul multora la o bună bucată de timp după semnarea armistițiului din octombrie. Reluarea luptelor dintre aliați și otomani în primăvara anului 1919 poate fi privită ca o mărturie a acestui consens. Cu toate acestea, în cei trei ani care au urmat, politici partizane au erodat toate semnele de unanimitate din rândul politicienilor de frunte. În 1922 a devenit limpede o ruptură fatală în rândul elitei imperiale. În centrul acestei falii a fost întrebarea privind cei care ar fi trebuit să guverneze: membrii fostului partid de guvernare, Junii Turci, sau cei care li se opuseseră încă de la izbucnirea marelui Război? Cele două tabere au fost radicalizate de două personalități aparte, Mustafa Kemal și sultanul Mehmed al VI-lea. Ca o ironie, în ciuda deosebirilor marcante, ambele tabere aflate în dispută au exprimat dorința de a păstra statul otoman (măcar într-o anumită formă). Doar în ultima fază a conflictului, atunci când înfrângerea aliaților a devenit certă, a fost luată în calcul disoluția imperiului” (p. 29). 

Prezenta contribuție istoriografică osmanistică s-a concentrat pe oameni, locuri, regiuni, comunități minoritare etnic – religios, grupări politice, mobilități etnice, dinamici sociale, programe politice, ideologii imperiale sau republicane (p. 31). Ca urmare, Ryan Gingeras oferă ”o perspectivă mai largă asupra semnificației sfârșitului imperiului” (p. 31). Cartea include o Introducere (pp. 7 – 32), șase capitole referitoare la evoluțiile problemei analizate, între anii 1908 – 1923 (pp. 33 – 348), Bibliografia tematică (pp. 349 – 368), Index (pp. 369 – 376).

Originile temporale ale ”afecțiunilor complexe” ale ”Omului bolnav al Europei” pot fi identificate în secolele XVII – XVIII, în prima jumătate a veacului următor fiind deja inițiate politici sultanale reformatoare asumate, care urmăreau modernizarea societății și statului medievale otomane și reducerea decalajului față de ritmul dezvoltării statelor vest-europene. Autorul a evidențiat în acest sens Epoca Tanzimat (Reformelor), inaugurată de sultanul Abdülmecid I în 1839, prin Hatt-i șerif-ul de la Gülhāne (Decretul sultanal din Grădina Trandafirilor). Prin acel document oficial imperial, toți locuitorii liberi ai statului multinațional otoman deveneau egali în drepturi și obligații în fața legii otomane, indiferent de etnie, religie, stare socială, meserie, avere etc. Se urmărea, se dorea crearea condițiilor obiective concrete interne pentru accelerarea dezvoltării burghezo – capitaliste a Imperiului Otoman. 

Au apărut și s-au dezvoltat germenii mișcărilor naționaliste ale popoarelor supuse din Imperiul Otoman tricontinental; curentului și ideologiei otomanismului (otomanlılık sau otomancılık) i s-au opus cele ale turcismului (türklük); gruparea Junilor Turci (Jön Türkleri), promotoare a otomanismului activ, a evoluat în partid politic de guvernământ (1908 – 1918), a implicat imperiul în Primul Război Mondial (1914 – 1918) în Tabăra Puterilor Centrale, fiind direct răspunzători pentru înfrângerea statului sultanilor și pentru genocidul împotriva armenilor din 1915 (Capitolul I: ”Politicile noastre au eșuat”. Imperiul Otoman în 1918, pp. 33 – 92). 

Anii 1918 – 1920 au fost hotărâtori pentru evoluția statală postbelică a Imperiului Otoman. Plasat în tabăra perdantă a războiului, Armistițiul de la Mudros (30 octombrie 1918) și Tratatul de pace de la Sèvres (10 august 1920) au impus condiții dure Imperiului Otoman, printre care și ocuparea unor teritorii de către armatele aliate engleză, franceză, greacă, în paralel cu pierderea definitivă a unor teritorii arabe extra-anatoliene. Încercările de salvare a imperiului sultanilor și criza de guvernare de la Istanbul au dus la formarea a două tabere, cu politici, obiective, strategii și tactici diferite: grupul sultanului Mehmed al VI-a Vahideddin de la Istanbul, versus gruparea naționalistă de la Angora (Ankara), condusă de Mustafa Kemal (Capitolul II: ”O comedie a neîncrederii reciproce”: capitularea și ocupația, pp. 93 – 144).

Mișcarea de revigorare a Imperiului Otoman, în condițiile interne și externe otomane – internaționale din 1919 – 1920, a fost obiectivul principal al programelor politice și acțiunilor concrete ale celor două tabere concurente amintite anterior, dar cu mari diferențe ideologice, conceptuale, aplicative. Toate acestea, în eforturile lor complexe de a se legitima intern – extern, de a câștiga sprijin popular – național cât mai consistent, de a rezolva dualitatea puterii Istanbul – Ankara, de a prelua guvernarea statului politic rezultat din conflictul intern. Reprezentanții ambelor tabere au declarat, oficial sau oficios, că acționează în interesul general al poporului (națiunii) și pentru conservarea Imperiului Otoman. Tabăra sultanului acționa astfel pentru conservarea monarhiei, a propriilor interese multiple și complexe și păstrarea puterii politice, în condițiile căderii unor tronuri europene în 1917 – 1918. Tabăra naționalistă, în continuă căutare și atragere de susținători fervenți, în condițiile ocupării unor teritorii ale imperiului de către francezi, englezi, greci, ”supusă voinței națiunii”, s-a angajat să lupte ”ca berbecii” împotriva dușmanilor interni și externi (Capitolul III: Reluarea conflictului: originile și consecințele unui Imperiu Otoman în revigorare, pp. 145 – 167).

În paralel, în 1919 – 1920, după congresele naționaliste de la Erzurum și Sivas, după accederea lui Mustafa Kemal în funcția de conducător al Mișcării Naționale, tabăra naționalistă și-a configurat tot mai mult profilul politic, ideologic, național, militar, religios, administrativ etc., angajându-se tot mai intens în apărarea intereselor fundamentale, interne și externe, ale poporului turc / națiunii turcești: menținerea suveranității naționale și supraviețuirea statului turc (pp. 167 – 176). În timpul acestor evoluții politico – militare – naționale din Anatolia, opoziția anti-naționalistă și-a extins numărul membrilor cu armeni, greci, circazieni ortodocși și cu musulmanii kurzi din Anatolia și Caucaz. Conflictul politic, ideologic, militar, național dintre cele două tabere era inevitabil. Aproape nimeni dintre locuitorii Imperiului Otoman din 1920 nu mai dorea să revină la situația din 1914 (pp. 176 – 193).

Atitudinile și manifestările amintite anterior s-au întâlnit în fostele provincii otomane extra-anatoliene în anii agitați și tulburi 1919 – 1920, în condițiile emergenței mișcărilor și evoluțiilor naționale succesorale prăbușirii marilor imperii implicate în Primul Război Mondial,  mișcări beneficiare ale prevederilor sistemului Tratatelor de pace din Franța (1919 – 1920). Dar în anul 1920 ”(…) Mehmed al VI-lea a continuat să domnească în calitate de sultan și de calif. Naționaliștii conduși de Mustafa Kemal au continuat să își afirme loialitatea față de suveran. Însă în comunitățile provinciale din sudul și din estul țării, aceste aspecte politice au devenit din ce în ce mai puțin relevante. Pe măsură ce luptele au fost în desfășurare, a devenit tot mai clar că imperiul nu putea fi restaurat pe deplin. Facțiunile ce se înfruntau au devastat orașe și sate de-a lungul a ceea ce mai rămăsese din periferia teritoriilor otomane. Intensitatea luptelor din anul respectiv nu a cruțat pe civili, fie ei musulmani sau creștini. Totuși, victoriile naționaliștilor în sud și în est au dus la câteva concluzii evidente. Forțele lui Mustafa Kemal constituiau arbitrul viitorului imperiului. Forma hotarelor imperiului depindeau de succesul lor pe câmpul de luptă. Cei care li se opuneau aveau o mică marjă de manevră pentru compromis”, a concluzionat Ryan Gingeras (p. 200).

Astfel, în condițiile ofensivei naționaliste turcești din 1919 – 1920, foste teritorii otomane: Batumi, Kars, Ardahan, Armenia, Siria, Levant, Palestina, Pen. Arabiei, Hedjaz, Irak, Egipt, Libia, Tunisia nu mai erau în componența imperiului sultanilor, sau mișcări naționaliste locale le-au rupt politic – statal – administrativ de Istanbul. Interesele clasei politice și intelectualității civile – administrative – religioase locale de a mai face parte dintr-un Imperiu Otoman reorganizat erau minimale sau absente. Doar existența și protecția islamică a Califului de la Istanbul mai stârneau interesul religios în rândurile foștilor supuși musulmani ai Imperiului Otoman (Capitolul IV: Drumul spre un stat suveran: Politicile de reconsolidare în teritoriile otomane, pp. 195 – 228).

Anii 1920 și 1921 au fost emblematici, reprezentativi în lupta taberei naționaliste, condusă hotărâtor de Mustafa Kemal, pentru apărarea independenței și suveranității statului turc în fața amenințării și invaziei grecești în vestul Anatoliei, sprijinită de Anglia și Franța. La Ankara, în jurul Adunării Naționale și a lui Mustafa Kemal, s-au polarizat toate forțele turcești care luptau pentru respingerea invadatorilor greci creștini ortodocși și consolidarea statului turc cu baza, vatra în Anatolia. În paralel, noțiuni precum ”identitate turcă”, ”legitimitate turcă”, ”Noua Turcie” erau tot mai mult utilizate pe plan intern și în limbajul politico – diplomatic internațional. Musulmanii din Bosnia și Maroc până în India inclusiv, din Caucaz până în Yemen, încă îl considerau pe sultanul de la Istanbul drept Califul credincioșilor muhamedani din Balcani, Orientul Apropiat și Mijlociu. Dar statutul politic – juridic – dinastic al sultanului, al dinastiei otomane, viitorul Imperiului Otoman rămâneau incerte.

În paralel, se consolida poziția de lider naționalist al lui Mustafa Kemal, se puneau bazele cultului personalității sale de conducător turc carismatic. După victoria definitivă a naționaliștilor turci împotriva invadatorilor greci de pe râul Sakarya (august – septembrie 1921), inițiativa politică și militară strategică – tactică a trecut de partea Ankarei și a lui Mustafa Kemal Gaziul. Ca urmare, Ankara și Mustafa Kemal Gaziul (onorat cu acest titlu pentru victoria de la Sakarya)  întruchipau spiritul schimbării turcești și viitorul ”Noii Turcii”. Sultanul și sultanatul de la Istanbul aveau deja zilele numărate, situație recunoscută atât la Ankara, cât și la nivel internațional. Astfel, un ziarist din capitala ”Noii Turcii” a precizat că ”sultanul reprezintă o coroană fără cap, în timp ce Anatolia este un cap fără o coroană. În lampa Înaltei Porți uleiul este pe terminate, dar în Anatolia se înalță un nou soare”. Corespondentul de la Ankara al ziarului bolșevic moscovit Izvestija a subliniat explicit în august 1922 că ”este de sperat ca Noua Turcie să obțină încarnarea dorinței sale naționale și că, după intrarea în Constantinopol, va zdrobi și anihila, fără posibilitatea de a mai reveni la viață, mumia sultanatului” (p. 307).  (Capitolul V: ”Dincolo de limitele disprețului”: un an fatidic de proteste, atrocități și lupte, pp. 257 – 307). 

1922 a fost ultimul an de existență al Imperiului Otoman și al sultanului de la Istanbul. După eliberarea Anatoliei de invadatorii greci (august – septembrie 1922), semnarea armistițiului de la Mudanya și încheierea războiului greco – turc din Asia Mică (1919 – 1922), a urmat desființarea, abolirea sultanatului otoman și detronarea, depunerea sultanului Mehmed al VI-lea Vahideddin, la 1 noiembrie 1922. Siguranța personală fiindu-i pusă în primejdie, ultimul sultan otoman a cerut azil politic Înaltului Comisar regal britanic de la Istanbul și a părăsit pentru totdeauna fosta capitală și fostul imperiu la 17 noiembrie 1922, retrăgându-se în Insula Malta și, ulterior, în Italia, la San Remo (pp. 328 – 331). 

Funcția sau calitatea religioasă – spirituală de ”Calif al musulmanilor”, rămasă vacantă după plecarea lui Mehmed al VI-lea Vahideddin, a fost ocupată de prințul otoman Abdul Mecid al II-lea, fiul fostului sultan Abdul Aziz (1861 – 1876), în perioada 9 noiembrie 1922 – 4 martie 1924. După abolirea, desființarea instituției Califatului și a funcției de Calif al musulmanilor, la 4  martie 1924, a fost expulzat din Republica Turcia, fiindu-i interzis în viitor, lui și fostei familii sultanale, să revină în tânărul stat turc. 

Abolirea funcției sultanale și dispariția Imperiului Otoman șase-secular au generat modeste manifestări politice de protest anti-republican, de susținere sau de nostalgie. Acestea s-au desfășurat doar în rândurile elitei și administrației otomane pro-sultanale centrale și locale, din generația a doua și a treia, nostalgice după funcțiile importante și carierele profesionale liniștite din deceniile anterioare și posterioare anului 1900 (Capitolul VI: ”Un nou tip de turc”: ultimele zile ale Imperiului Otoman, pp. 309 – 331). 

Sultanul și Imperiul Otoman au murit! Trăiască Gaziul și Republica Turcia! 

Ce experiențe și lecții învățate și-au însușit turcii naționaliști și cei implicați în eveni- mentele anilor 1918 – 1922?  Ce experiențe și lecții ignorate sau ascunse au regretat aceștia în anii și deceniile următoare?

Formularea și promovarea cu obstinație a intereselor naționale turcești a condus la acceptarea majorității acestora în textul Tratatului de pace de la Laussane (Elveția) din 24 iulie 1923, între ”Noua Turcie” și Puterile Aliate / Antantei, plus Bulgaria și URSS, vecinele Ankarei. Au fost recunoscute internațional independența ”Noii Turcii” și frontierele acesteia din 1923; a fost stabilit statutul internațional, civil și militar, al Strâmtorilor Bosfor și Dardanele; datoriile și creditele Imperiului Otoman, stat politico – militar care fusese desființat în noiembrie 1922, au fost anulate, ”Noua Turcie” refuzând hotărât să le recunoască, să le asume, să le plătească. Schimbul de populație între Ankara și Atena, fiecare capitală urmărind o purificare etnico – religioasă, a generat sute de mii de tragedii de familie, nerezolvate pe deplin în următoarele două generații, pentru că ambele state riverane Mării Egee nu aveau, după primul Război Mondial și războiul greco – otoman /turc, capabilitățile complexe logistice, financiare, administrative, rutiere  etc. necesare să asimileze 400.000 de musulmani și 1.200.000 de creștini ortodocși. 

Încurajat de succesul, chiar parțial, al Tratatului de pace de la Laussane, Mustafa Kemal Gaziul și colaboratorii săi au trecut la fixarea agendei de activități pentru construirea ”Noii Turcii”, pe plan economic, politic, ideologic, social, militar, religios, cultural, educativ, comunicațional etc. A fost acceptat și introdus pluripartidismul, s-au organizat primele partide politice republicane: Partidul Popular (ulterior Republican Popular), naționalist, kemalist, cu nucleul de conducere întemeiat la 6 ianuarie 1923; Partidul Progresist Republican, de opoziție anti-kemalistă (la 9 – 18 noiembrie 1924), desființat în 1925 sub acuzația de complot anti-republican și anti-kemalist, de restaurare a Califatului Islamic și a influenței familiei imperiale otomane; Partidul Liberal Republican, de centru – dreapta (în august 1930); Partidul Comunist din Imperiul Otoman, înființat la 10 septembrie 1920, sprijinit direct de Partidul Comunist Bolșevic din Rusia leninistă, a susținut inițial mișcarea naționalistă din Anatolia și pe Mustafa Kemal; ulterior, în 1923 – 1925 s-a distanțat politico – ideologic de liderul Gazi, trecând în opoziție; a fost interzis în 1925 de Mustafa Kemal și colaboratorii săi, acționând, activând de atunci în ilegalitate.   

În 1922 – 1923 dezvoltarea și consolidarea cultului personalității lui Mustafa Kemal Gaziul a devenit una dintre formele oficiale și oficioase de întărire a ”Noii Turcii”, a Turciei republicane prezidențiale începând cu 29 octombrie 1923. În paralel, contemporanii au observat tendințele crescânde ale Gaziului către guvernare autoritară și represiunea opoziției, de origine sultanală sau naționalistă. 

Programul complex al Revoluției kemaliste a preluat și a dezvoltat unele obiective permanente, semi-seculare, ale organizației naționaliste ”Vatra Turcească”, la care s-au adăugat altele, specifice traseului obiectiv de modernizare burgheză capitalistă a tinerei republici. Unele etape sau componente ale revoluției Gaziului au fost arse sau sărite, impuse cu forța exemplului, cuvântului sau autorității invazive, într-o societate patriarhală abia ieșită din două războaie distrugătoare de state, tronuri, dinastii, ideologii, generații, organizații civile, militare, religioase etc. În evoluții și condiții extraordinare se impuneau conducători și măsuri extraordinare. Iar Mustafa Kemal Gaziul și naționaliștii săi le-au gândit și le-au impus categoric în statul și societatea otomano – turcă.

Schimbul de populații între Turcia republicană și Grecia, în perioada 1923 – 1933, nu a fost o experiență și o lecție bine învățate de nici una dintre aceste țări. Planificată cu scopul de a scăpa de indezirabili, de potențiali dușmani și de a realiza o națiune cât mai pură, cât mai curată etnic, religios, lingvistic, a implicat multe provocări politico – diplomatice, materiale – logistice, financiare, religioase, de planificare, de spațiu, de timp, de asimilare etc., cărora cele două state, ieșite din două războaie costisitoare, ruinătoare, nu le-au putut face față decât parțial și cu sincope. Problemele și provocările greco – turce, cu origini seculare și cu pusee complexe periodice, continuă și astăzi, la un secol de la încheierea războiului greco – turc din Anatolia. 

Prăbușirea sultanatului, a Imperiului Otoman, a Califatului Islamic de la Istanbul, între 1918 – 1924, a fost o lecție dură, distructivă, nostalgică, dar plină de învățăminte, pe care prea puțini factori de decizie europeni, asiatici, africani și nord-americani și-au însușit-o, pentru a-i folosi concluziile și consecințele în deceniile următoare. Analizate punctual și pragmatic, sau considerate simplist și incomplet, alături de Tratatul de pace de la Laussane, proclamarea Republicii Turcia și politica reformatoare a Gaziului Atatürk, ca rezolvarea secularei ”Probleme Orientale”, ansamblul provocărilor turcești a conservat și a augmentat unele aspecte ale problematicii amintite, cazul recent al revigorării otomanismului de către actualul președinte turc  Recep Tayyip Erdoğan fiind un exemplu elocvent în acest sens. 

R.T. Erdoğan și adepții săi au întocmit și au început promovarea unei agende complexe ”neo-otomaniste” de expansiune politică, militară, ideologică, economică, culturală, religioasă, imagistică etc. în fostele teritorii otomane vecine cu Turcia geografico – teritorială de azi. Rezultatele sunt modeste și fluide, în condițiile în care Turcia și Grecia sunt membre NATO, URSS / Rusia s-a implicat în Siria, Israel în Liban, SUA și Iran în Itak.

Imperiul Otoman și Califatul Islamic au trecut din istorie în istoriografie, după 1922 – 1924. Interesul complex pentru trecutul otomanilor, coroborat cu accesul la cât mai diverse și bogate surse otomane, prin valorificarea, tot mai intensă, a fabuloaselor arhive otomane, a produs un număr în creștere de contribuții istoriografice tematice și a individualizat, în orientalistică, o nouă ramură, osmanistica. Evoluția, evident ascendentă, a osmanisticii, este o altă lecție culturală – științifică – educațională bine învățată și bine ilustrată, calitativ și cantitativ, în ultimul secol. Astfel, s-a realizat reabilitarea istoriografică a Imperiului Otoman. Iar viitorul osmanisticii este promițător și încurajant! 

Nostalgia față de Imperiul Otoman a evoluat în ultimele opt decenii. Evident că trecutul otoman șase-secular nu putea fi eliminat total din memoria colectivă osmano – turcă și nici ignorat prea mult timp. Un exemplu: 1453 – 1953: demi-mileniul curs de la ocuparea Constantinopolului de către sultanul re-întemeietor de imperiu Mehmed II El-Fatih a dat semnalul unei revigorări naționale, culturale, istoriografice, identitare etc. turce a componentei otomane. Și exemplele unor astfel de aniversări, în alte cazuri comemorări, ar putea continua (Capitolul VI: ”Un nou tip de turc”: ultimele zile ale Imperiului Otoman, pp. 332 – 346). 

Pe plan imaginistic – cinematografic, cel puțin două seriale turcești cu subiecte istorice otomane sunt destul de cunoscute, fiind difuzate și în România: Mehmed Cuceritorul și Suleiman Magnificul. Străbunicul, Mehmed II El-Fatih, a cucerit Constantinopolul bizantin și a fost re-întemeietorul Imperiului Otoman, cu capitala în ”a treia Romă”. Strănepotul, Suleiman el-Kanunî, Legiuitorul, Magnificul, a consolidat și a extins imperiul tricontinental moștenit pașnic, fără vărsare de sânge imperial, de la tatăl său, Selim I el-Yavuz, cel Aspru, sultanat întins din Tunisia până dincolo de Bagdad, de la Camenița și Dunărea mijlocie la cataractele sudice ale Nilului și Yemen. Dar toate aceste manifestări aniversare sau comemorative, și multe altele, despre care nu este cazul să insist aici, s-au desfășurat în hotarele Turciei republicane, urmașa succesorală a Imperiului Otoman.O altă lecție învățată, asumată și aplicată în contemporaneitate, preluată din trecutul otoman. Trecutul este trecut, fie bun, fie rău. Important este cât și cum îl cunoști, îl înțelegi, îl asumi, în interpretezi și îl folosești în interes superior.

Nostalgia populară pro-otomană a avut ca origine și experiențele personale / de familie otomane ale unor persoane trăitoare în Imperiul Otoman și, ulterior, în Republica Turcia kemalistă. Urmașii acestor persoane, copii la începutul secolului al XX-lea, au preluat tradiția / amintirile de familie și le-au transmis succesiv copiilor lor. Această atitudine, acest transfer de amintiri, de istorie orală, de tradiții a dăinuit timp de generații, a concluzionat autorul, pentru că ”A fi fost cetățean otoman a reprezentat ceva ce a trăit și era obligat să țină minte” (p. 347).

O altă lecție aplicată, dar neînvățată și neasumată de otomani, ulterior de republica succesorală, de la Mustafa Kemal Gaziul la Recep Tayyip Erdoğan a fost politica violentă, de exterminare etnică a armenilor creștini, în 1915 – 1918, paralel cu incriminarea acestora ca trădători ai Imperiului Otoman și de vinovați direcți de înfrângerile armatelor sultanului pe frontul anti-rusesc din Munții Caucaz. Ryan Gingeras a caracterizat atrocitățile anti-armenești ale otomanilor ca fiind genocidul armenilor și a stabilit originile, caracteristicile, numărul probabil al pierderilor umane și urmările tragediei acestora în ultimul secol (pp. 83 – 87). Esența genocidului anti-minoritate a rămas aceeași și peste un sfert de secol, când altă aplicare a unei lecții neînvățate, genocidul evreilor în Germania hitleristă, ”soluția finală de exterminare a unei etnii”, a înregistrat alte milioane de victime.  

Bibliografia tematică reunește categoriile de izvoare istorice, cu depozitele lor, și contribuțiile specifice subiectului cărții. Ultimele articole, studii și site-uri consultate sunt destul de recente, din decembrie 2021 – ianuarie 2022 (pp. 349 – 368). Indexul, incomplet însă, conține doar termeni antroponimici, cei toponimici, oronimici, hidronimici, ai profesiilor – ocupațiilor, culturali, religioși, ideologici, de presă etc. lipsind, din motive însă neprecizate, oferă o relativă orientare facilă în textul cărții (pp. 369 – 376). Un capitol de Concluzii lipsește din structura cărții (carență imputabilă, probabil, autorului), în detrimentul clarității sintezei și a unității mesajului transmis de aceasta către cititor / specialist. O altă absență importantă din structura cărții este setul de hărți ale Imperiului Otoman, Europei central-sudice și Orientului Apropiat în primul sfert al secolului al XX-lea. Lipsa este imputabilă lui Ryan Gingeras sau redactorului de carte român? Nu am putut afla, pentru că, în Introducerea contribuției, autorul nu ne lămurește în acest sens. Clar însă este faptul că într-o lucrare de istorie otomană, oricare ar fi subiectul ei, nu pot lipsi hărțile! Istoria otomană este geografia Orientului Apropiat și a Europei central-sudice în timp (secolele XIII – XX), iar geografia otomană este istoria regiunilor respective în spațiu! O galerie cu portretele principalilor actori pe scena istoriei otomane din perioada precizată ar fi fost necesară. Un Cuvânt-înainte sau o Prefață a cărții recenzate, semnat / -ă de un specialist român în domeniul și timpul precizate, de asemenea lipsește.

Lipsurile amintite din structura cărții, pe lângă faptul că îi periclitează osatura conceptuală și informațională, denotă o grabă în procesul complex al traducerii, pregătirii pentru tipar și editării acesteia. Acest aspect se observă și mai bine în calitatea traducerii. După parcurgerea textului, am avut impresia că traducerea a fost realizată de un robot specializat în astfel de activități, și mai puțin de către cei doi traducători precizați pe pagina de gardă a cărții, Ovidiu Cristea și Ramona Neacșa. Oricum, forma finală a traducerii, ”bună pentru tipar”, nu a fost verificată și corectată de nimeni. Lipsa virgulelor și nedelimitarea propozițiilor subordonate în cadrul frazei, nemarcarea cu caractere italice a unor titluri de contribuții citate în notele de subsol sau în Bibliografie, cuvinte omise în traducere, note de subsol netraduse în românește, cuvinte și expresii traduse mecanic și neadaptate contextului propoziției / frazei, paragrafe prea lungi (unele depășesc chiar o pagină!) sunt doar câteva din aspectele punctuale perfectibile ale traducerii. 

Trecând peste lipsurile de traducere și de editare enumerate anterior, cartea lui Ryan Gingeras suplinește un loc alb încă în istoriografia românească a temei și a perioadei. Fără studierea și clarificarea aspectelor interne și internaționale ale ultimilor patru ani de istorie otomană, nu se poate înțelege prăbușirea Imperiului Otoman și întemeierea, pe ruinele acestuia, a Republicii Turcia. Autorul și-a asumat o provocare importantă și a rezolvat-o cu succes. A analizat în amănunt, cu acribie, cauzele, determinările, evoluțiile și încheierile evenimentelor istorice amintite, concluzionând cu claritate caracteristicile generale ale faptelor istorice derulate în perioada studiată. A subliniat cu obiectivitate urmările și implicațiile interne și internaționale ale derulărilor istorice specifice, unele dintre ele cu reverberații până în zilele noastre. O lectură atractivă pentru cititorii pasionați de istorie în general, un text provocator pentru specialiștii în istoria otomană a primului sfert al secolului al XX-lea. Sinteza Ultimele zile ale Imperiului Otoman (1919 – 1922) merită să fie inclusă în bibliografia generală a problematicii abordate.

Cartea lui Ryan Gingeras este, de asemenea, și o introducere generală în studiul evoluțiilor istorice dintr-o zonă geografică față de care România Mare a manifestat un interes geo-politic, strategic, economic, militar, cultural, religios etc. special. La 29 octombrie 1923 a fost proclamată oficial, de către Adunarea Națională de la Ankara, Republica Turcia (Türkiye Cümhüriyeti), ”Noua Turcie” despre care autorul a amintit deseori în prezenta sa sinteză. Aniversarea unui secol de la întemeierea noului stat turc evidențiază una din laturile cărții lui Ryan Gingeras, cea de proto-istorie a ”Noii Turcii”.