Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Douglas A. Howard, O istorie a Imperiului Otoman

    Douglas A. Howard, O istorie a Imperiului Otoman, traducere de Irina Vainovski – Mihai și Adina Avramescu, Editura Polirom, Iași, 2021, 461 p.

    Istoriografia Imperiului Otoman se îmbogățește continuu cu noi contribuții. Este, de altfel, o manifestare firească, necesară și utilă. Ultima sinteză osmană, accesibilă în românește și publicată de o prestigioasă editură, este cea semnată de Douglas A. Howard, O istorie a Imperiului Otoman, traducere de Irina Vainovski – Mihai și Adina Avramescu, Editura Polirom, Iași, 2021, 461 p. Autorul este profesor de istorie la Calvin College, Grand Rapids, Michigan, USA, cu preocupări de turcologie – osmanistică. A elaborat și a publicat The History of Turkey, ediția a II-a, 2016, articole și studii în unele periodice prestigioase de profil. În Introducere (pp. 21 – 28) a monografiei sale, autorul explică concepția otomană despre lume, tema centrală a cărții, pe trei nivele de manifestare, care se interpătrund organic: dinastia otomană generatoare de Imperiu Otoman și, implicit, de istorie otomană; înțelegerea și asumarea prosperității și succesului pe diferite planuri de manifestare, a strategiilor și politicilor de atingere a acestora; setul de convingeri religioase, spirituale, ideologice și a formelor lor de transmitere publică pentru argumentarea și justificarea primelor două nivele. Astfel, o triadă de manifestări și argumentări, așezate în vârfurile unui triunghi, conexate cu laturi – săgeți cu vârfuri duble, în centrul figurii fiind, evident, Imperiul Otoman. 

    Pornind de la această concepție – schemă, cu unele elemente proprii, de abordare a istoriei otomane, D.A. Howard a împărțit cele șase secole ale trecutului osmanilor în șapte perioade cronologice (capitole) – (dar cu notele critice plasate la sfârșitul capitolului, ceea ce este incomod, din punct de vedere practic, pentru cititor), fiecare cu o durată de aproximativ un secol, ultima, Disoluția imperiului, 1882 – 1924, cu doar patru decenii. Pentru  fiecare perioadă, autorul a încercat să prezinte principalele caracteristici ale istoriei otomane pe plan politic, militar, religios, ideologic, economic, social, cultural etc., pe baza interpretării unui număr important de izvoare istorice osmane și a utilizării bibliografiei osmanistice de bază a subiectelor abordate. Cronologia evenimentelor și evoluțiilor otomane este redată în Era musulmană (Hegira), cu echivalare în Era Creștină.

    Geneza otomană, 1300 – 1397 (pp. 29 – 61), prima perioadă a trecutului osman, în concepția lui D.A. Howard, explică cum unul dintre emiratele turcești din nord – vestul Anatoliei mongole ilhanide, la granița cu Imperiul Bizantin, e evoluat dintr-o  minusculă formațiune de la frontiera a două imperii și religii într-un stat sultanal bicontinental, de la Dunărea inferioară în estul Anatoliei, prin 1400, condus dr emiri și padișahi puternic și multiplu motivați în politica expansionistă de gazā / cihād (război sfânt purtat de musulmani împotriva creștinilor și a ereticilor islamici). Dar nestăvilitul, neopritul, impulsivul, îngâmfatul Bayezîd I Yıldırım (”Trăsnetul”) a fost zdrobit într-o confruntare militară epocală cu mongolul Timur Lenk (Tamerlan) la Ankara, la 29 iunie 1402 și, timp de jumătate de secol, tânărul imperiu de la Edirne și-a reconfigurat dimensiunile și direcțiile politicii sale imperiale euro – asiatice. 

    O dinastie binecuvântată, 1397 – 1494 (pp. 63 – 113), prin membrii săi din perioada menționată, a realizat refacerea teritorială a imperiului (Mehmed I, 1413 – 1421), cucerirea Europei central – sudice până la Belgrad, Sava, Marea Ionică, a Constantinopolului bizantin, a estului Anatoliei (Murad al II-lea, 1421 – 1451; Mehmed al II-lea Cuceritorul, 1451 – 1481), a țărmului nord-vestic și nordic al Mării Negre (Bayezîd al II-lea, 1481 – 1512). Consolidarea succesivă a cuceririlor otomane, preluarea ideologică a moștenirii bizantine (Constantinopol – ”a doua Romă”), dotarea statului otoman cu instituții seculare, preluarea controlului comerțului internațional euro – afro – asiatic și dominația necontestată în Marea Neagră, Marea Egee și în Marea Mediterană estică (Mehmed al II-lea Cuceritorul, Bayezîd al II-lea) au transformat imperiul și Istanbulul într-un factor de putere mondial bicontinental, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. 

    O concepție despre lume, 1494 – 1591 (pp. 115 – 169) și politica concretă de transpunere a ei în practică au transformat statul sultanilor în imperiu universal tricontinental, de la Dunărea centrală pannonică la Marea Caspică și Mesopotamia, din stepa nord-pontică până în Africa sahariană și cataractele Nilului (Selim I, 1512 – 1520; Süleymān I, 1520 – 1566; Selim al II-lea, 1566 – 1574). Această nouă configurație geo – politico – militară a generat avantaje / realizări și dezavantaje / germenii disoluției statale. Voi enumera doar câteva amenințări la adresa imperiului, prezentate de autor: întinderea prea mare a statului sultanal și ineficiența unui aparat intern pentru organizarea și administrarea eficientă a provinciilor periferice; rivalitatea seculară cu un alt imperiu universal, cel germano – spaniol al lui Carol Quintul (”în care Soarele nu apune niciodată!”) și al urmașilor săi; șocul situării la periferia comerțului mondial trans-atlantic și reverberațiile negative financiare – monetare ale pătrunderii masive a aurului și argintului central- și sud-american – spaniol în Europa; extinderea corupției în familia sultanală, instituțiile statale centrale și provinciale, societatea otomană; modernizarea incipientă și creșterea decalajului tehnologic față de Europa occidentală; rezistența la înnoire a societății patriarhale otomane orientale. Toate aceste provocări zonale și globale, cărora conducerea otomană centrală și locală nu le-a găsit soluții adecvate, cu urmări benefice pentru dinastie, stat, societate, religie, cultură etc. au fost reale amenințări la adresa Imperiului Otoman, în următoarea treime de mileniu, până la prăbușirea statului multinațional al sultanilor. 

    Ambiguități și certitudini, 1591 – 1688 (pp. 171 – 221) au caracterizat secolul al XI-lea d. Hegira / al XVII-lea d. Hristos în istoria otomană, cu căutări multi-direcționale pentru depășirea provocărilor evidente ale începutului crizei de sistem otoman, cu noi și efemere certitudini după unele reușite, cu resemnare orientală după eșecurile tot mai numeroase. Acel secol a fost unul al stagnării în istoria osmană, între nostalgia ”sultanatului de aur” al lui Süleymān I cel Mare și neliniștea și teama secolului al XII-lea d. Hegira / al XVIII-lea d. Hristos, începând cu pacea defavorabilă de la Karlofça / Karlowitz din 1699. D.A. Howard a sintetizat ”Bilanțul unui secol: (…) Nu numai că înfrângerea militară a discreditat proiectul de cuceriri și convertiri la sfârșitul secolului. Proiectul în sine a denaturat scopul providențial al dinastiei, acela de a crea condițiile lumești pentru o întâlnire cu Unicitatea Divină” (p. 217).   

    Global și local, 1688 – 1785 (pp. 223 – 274), adică extern și intern, sunt zonele de manifestare ale unor evoluții complexe europene / mondiale, cu reverberații în Rumelia europeană, Anatolia asiatică și în Egiptul african, toate trei provinciile fiind pilonii fundamentali, seculari, ai otomanismului în cele trei continente vecine. Fluxurile de pătrundere în imperiu a diferitelor produse finite, servicii, relații, idei, concepții etc. au fost superioare celor în sens opus, din statul sultanilor către zonele învecinate din cele trei continente. Nici o frontieră nu era inpenetrabilă, din nici o direcție. Imperiul Otoman se transforma, încet și sigur, din factor de putere tricontinental, în triunghiul: Belgrad – Istanbul – Bagdad – Cairo, în obiect de succesiune între austrieci – ruși – venețieni – persani – sudanezi. Disoluția puterii sultanale și ascensiunea feudalilor (ayān-ilor) locali de la periferia imperiului au fost alte provocări la integritatea și soliditatea statului otoman. 

    Colaborări și dezagregări, 1785 – 1881 (pp. 275 – 332), interne și externe, începutul destructurării statulul sultanal la impactul puternic cu valurile modernității europene. Sistemul ”Noii Ordini (Nizam-ı cedid)” a lui Selim al III-lea (1789 – 1807) și ”Reformele binecuvântate (Tanzimat-ı Hayriye)” ale lui Mahmud al II-lea (1808 – 1839), obstrucționate pe plan intern de piedici endemice structurale și de exacerbarea mișcărilor locale de eliberare națională nu au reușit să evite transformarea Imperiului Otoman în Omul bolnav incurabil și sărac iremediabil al Europei. 

    Astfel, Disoluția, 1882 – 1924 (pp. 333 – 387) a fost inevitabilă și ireversibilă. O societate încorsetată economic în cadre pre-moderne, cu o ideologie și religie medievale, fără o Renaștere islamină spirituală, pusee etnice naționale locale tot mai dese, ani întregi de războaie, pierderi teritoriale, democratizare și constituționalism incipiente și ineficiente, alianțe politico – militare nepotrivite, cu urmări dezastruoase, au grăbit prăbușirea Sultanatului (1922) și a Califatului islamic (1924). Sfârșitul este văzut ca o alegorie. Predicatorul islamic «Said Nursi a urcat singur în cetatea Van și a privit în jos pe culme. (…) Imperiul Otoman murise iar fortăreața Van era o piatră de mormânt peste rămășițele sale îngropate. Lumea se prăbușise peste el. (…) Deschizând ochii, i s-a părut că vârfurile pomilor îi zâmbesc. ”Uită-te la noi, spuneau ele, nu numai la ruine”». Metafora este evidentă. Imperiul Otoman multinațional a dispărut, Republica Turcia națională (1923) a lui Mustafa Kemal (Atatürk) s-a născut!

    Ilustrații, hărți și casete cronologice completează argumentările, explicațiile și concluziile autorului. Bibliografia minimală (pp. 389 – 419) și Index-ul antroponimic, toponimic, tematic, hidronimic, cultural etc. permit o ușoară orientare în conținutul sintezei și o completare a referințelor istoriografice. 

    Cartea nu conține însă un capitol final de concluzii, care ar fi permis cititorului interesat de istorie otomană să înțeleagă mai ușor originea, apariția, evoluția și prăbușirea imperiului sultanilor osmani. Pe de altă parte, Douglas A. Howard nu a amintit nimic despre periodizarea ”clasică”, ”evoluționistă”, a istoriei otomane, acceptată de majoritatea osmaniștilor și de posibile corelații și corespondențe raționale, pertinente, între aceasta și propria-i segmentare a trecutului osmanilor în șapte perioade – ”secole”- ”yüzyıllar”. Reperele cronologice propuse de autor sunt nesemnificative și nu rezistă la o analiză atentă, obiectivă, a criteriilor de periodizare a istoriei otomane. Astfel, anii 1300, 1397, 1494, 1591, 1688, 1785, 1882 sunt repere cronologice obișnuite, cu importanță minoră în trecutul otoman. Se pare că D.A. Howard nu ține seama de duratele istorice tematice multi-seculare ale trecutului otoman, acceptate și utilizate conceptual, în general, în istoriografia otomană. 

    Monografia lui Douglas A. Howard este o contribuție istoriografică situată între lucrarea de popularizare a trecutului otoman și sinteza otomană științifică bazată pe izvoare istorice otomane, orientale, europene etc., cu utilizarea bibliografiei specifice. 

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5