Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

,,Din realitate”, versuri ale prieteniei, de Ioan Marcu, Huşi

Primit pentru a fi publicat de la autor, Ion N. Oprea, 2 iul.2014.
Editor: Ana Maria Maluș, 2 iul.2014.

Din realitate, versuri ale prieteniei, de Ioan Marcu, Huşi

                                         Editura Ştef, Iaşi, 2014

 

         Autor al mai multor volume de poezie – Boabe de piper în trei volume distincte, succesive, Ghimpele din potecă – cel de-al patrulea, La Obiect, realizat la Editura Sfera Bârlad, toate cu aprecieri laudative, ca şi cele pe care i le prezint şi eu pentru acest volum , „Din realitate”, al şaselea, Ioan Marcu are o activitate consistentă. Cu capitole care tratează probleme de mare actualitate, utile a fi comentate de cititori, din variate domenii – istorie, artă, cultură, folcloristică, elemente psihologice, epigrame diverse, amintiri, critică, elogii şi erotică, restituiri, cartea are trimiteri şi la tradiţie şi tradiţionalism, teme mereu necesare pentru cunoaştere şi dezbatere. Deci, poezie incitantă şi variată.

       Cu o notă testamentară, poezia închinată „Urmaşilor mei” devine un corolar a ceea ce este cartea în totalitate.

       O partitură în care, mai fiecare element răspunde diapazonului în nuanţa cerută, cu conotaţii desprinse din solfegiul ales care înseamnă menţinerea legăturii cu locurile natale, cu casa copilăriei, cu părinţii şi vecinii, cu prietenii, cu şcoala, fie şi rememorată etc. Chiar şi un catalog cuprinzând, recunoaşte autorul, copiii fostei comune Rânceni-Fălciu-Huşi, cam 40 la număr, “Unii din părinţi ciobani/ Sau pe la boieri argaţi,/ Toţi din viţă de ţărani/ Au ieşit în câţiva ani/ Mulţi feciori licenţiaţi”, pe care, cu un P.S. îi completează: „Sigur, sunt şi alţii care,/ Între timp s-au prăpădit/ Tot cu şcoli superioare/ Şi acum le cer iertare/ Că nu i-am mai amintit”.

       Versurile lui Ioan Marcu, cel care prin profesie şi ocupaţie a făcut o viaţă întreagă contabilitate, – conform propriei mărturisiri: „Nimeni n-avea bănuieli/ Că cel om al cifrelor/ Ţiitor de socoteli/ Sau „paznic” la Cheltuieli/ Va ajunge scriitor” – inventariază în poezie ceea ce inima îi dictează în varii momente, de bucurie sau nelinişti sufleteşti proprii cetăţeanului, familistului, pensionarului căruia nu-i este indiferent ce facem şi încotro se îndreaptă satul, oraşul şi ţara, odinioară frumoase ca o grădină, gospodărite şi de textier în stări care se referă la bucurii sau nereguli, la nedreptăţi şi paşi făcuţi greşit de unii, cu încălcări ale legilor în vigoare ori ale stărilor de moralitate socială sau familiară, ale legilor naturii – un capitol al cărţii referindu-se la aceasta din urmă – la credinţă, ca religie şi drum către mai bine.

       Versurile lui Ioan Marcu au şi calitatea pe care le-o conferă harul clasic, rima şi ritmul, muzicalitatea, autorul nelăsându-se atras de ceea ce este şi se practică de către mulţi, aşa zisul vers liber, care atentează la ceea ce ne-au obişnuit să folosim ca mod de exprimare, cei cu care generaţia lui a învăţat la şcoala lui Spiru Haret. Încercările unora de evadare de la aceste reguli de prozodie viciază poeziile vitriolându-le ca nereuşite poetice, şi el le critică.

     Autorul, deşi nu-i istoric, în referirile sale la domnitori precum Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir – şi faptele lor – are meritul că incită la cunoaşterea deplină a episoadelor istorice, a vieţii lor, cheamă la cercetare şi studiu. Exemplific prin cazul lui Cantemir despre care susţine: „La o vreme oarecare/ S-a aflat hârtie „criptă”/ Şi-a fost pusă în valoare/ Astfel că Moldova mare/ Jumătate fu răpită”…, ca în continuare să adauge: „Prin acea legătorie/ Au fost rupte fără milă/ De la mama România/ Fiica Basarabie/ Şi cea „dulce Bucovină”.

         Orice i s-ar imputa lui Dimitrie Cantemir (1673-1723), fiul lui Constantin Cantemir, Domn al Moldovei (1693 şi 1910 – 1711), el rămâne un mare cărturar enciclopedist, cel mai mare om de ştiinţă din cultura românească veche, opera sa, „Creşterea şi descreşterea curţii otomane”, tradusă în mai multe limbi europene, „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”, lucrarea „Descrierea Moldovei”, „Istoria ieroglifică” – citând doar acestea – l-au făcut important nu numai pentru România căreia i-a dovedit unitatea etnică şi continuitatea pe teritoriul Daciei, ci şi în străinătate, el devenind din 1714 membru ales al Academiei de la Berlin. Însuşi profesorul Mihai Diaconescu în a sa Istoria Literaturii Dacoromane, tipografia Gutenberg, Bucureşti, 2009, 832 p., relatând despre Literatura getică exprimată în speciile lirice – ode, imnuri, cântece erotice, folclorice-bocetele, dar şi în cele epice – legenda şi mitul – pune în enumerarea îniţiaticilor şi susţinătorilor următoarea ordine de importanţă: Cantemir, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Ioan G. Coman, Dumitru Stăniloae, Mircea Păcurariu…

         Titluri de poezii, Despre neamul românesc, Din istoria neamului românesc, Scurtă istorie a românilor, O secvenţă din istoria românilor, Un segment din istoria românilor, Marelui poet Mihai Eminescu la aniversarea trecerii în nefiinţă, Unele aspecte din viaţa românilor, Veteranul, Persoanelor vârstnice, Simbolul românismului (Sfinxul din Bucegi n.n.), O pagină de istorie, Din istoria PCUS, chiar dacă li s-ar reproşa că sunt prea lungi, se constituie şi ele în pagini de studiat.

       Portretistica este şi ea prezentă în stihuri ca cele adresate lui I.V. Stalin sub titlul „Anticristul”: „Cum a fost şi s-a-ntâmplat/ Doar o vorbă eu vă spui/ Şi mai ales ce-i de urmat,/ De Scaraoschi am scăpat/ Dar am rămas cu tata lui”, aluzie, poate, şi la ceea ce este Federaţia Rusă şi actualul ei preşedinte, vis-a-vis de Ucraina, dar mai ales de Crimeea care trece de la unii la alţii, cu partea finală de versuri mai optimiste – „Apa ploii toată trece/ Însă pietrele rămân”.

       Cu trecerea anilor dau glas de sinceră mărturie versuri şi ca „Mândra mea de altădată/ Care azi mă ocoleşti”, nu doar ca cele din „Îndeletniciri ale fetelor din mediul sătesc în anii care au trecut”, “Cu-ale mele sentimente/ Azi dau timpul înapoi/ Şi descriu pe îndelete/ Întâlniri chiar pertinente/ Între fete şi flăcăi” sau în „Muzei mele”, de respect amintirilor cu evocări „Până la căsătorie/ Tinerii foarte oneşti/ Trăind în prietenie/ Respectând cu străşnicie/ Legile moraliceşti” sau cade în reproşuri şi acestea fireşti: „Între timp ca o şireată/ Nu mai ştii că-ţi sunt adept/ Mereu, mereu supărată/ Dovedeşti că astă dată/ Ţi-ai găsit un alt „client”.

     Natura la Ioan Marcu e darnică şi primitoare tot timpul anului dar mai ales toamna când, mai cu seamă la Huşi „Apoi crama-mustărie/ Curată mai mare dragul/ Cu miros de razachie/ Şi păstramă-n frigăruie,/ Te îmbie să-i treci pragul”, cu avertismentul mai mult decât cetăţenesc, în „Pământul, parte a naturii”, semnalează iresponsabilitatea, nu doar locală: „Unii oameni de pe Terra/ Separat sau la un loc,/ Vor să strice „calimera”/ Ca-n Sodoma şi Gomora/ Sau voiesc un alt Potop”.

   Două metafore despre fetele din sat, cu versuri frumoase: „Risipite sau grupate/ Ca pe ramuri fructele,/ Îngrijite, elegante,/ Cu rochiţe decoltate/ Aşa-s toate fetele!” …„Şi ca poamele-n livadă/ Aşteptând culegători/ La flăcăi să pice nadă”…

   Cu plăcerea de a fi ajuns în lumea fabulei, gen literar pe care nu-l ocoleşte, ne-am oprit cu titlul – ca cititorii să înţeleagă că cel căruia i-am parcurs textele reuşeşte să ne convingă de calităţi şi în această privinţă- exemplificând doar „Uliul, Bahna şi puii acesteia”, unde am găsit următoarea motivare a incursiunii: „Orice mamă cu-al său nume/ Va susţine cu temei/ O părere şi anume:/ Nu există pui pe lume/ Mai frumoşi ca puii ei”, cu aşteptata morală pentru finalul fabulei– „Poţi umbla pădurea toată/ Mai ales în plină vară/ Şi de ai să vezi odată/ Puii buhnei cum arată/ N-ai să vrei şi-a doua oară!” Iar „Când vara aproape-i gata”, acelaşi prieten cu toamna salută: „Aşadar, tu dragă toamnă/ Că ne eşti deja în prag/ Cunoscută „mare doamnă”/ Fie-n câmp sau pe la cramă/ Noi te aşteptăm cu drag”.

     În epigrame am găsit ca „înţepătură” socială, ceea ce Ioan Marcu numeşte „Protecţia soţului”: „O femeie cu amantul/ Surpinsă de un vecin,/ Să-şi justifice „păcatul”/ I-a dat un răspuns sublim:/ „Să nu crezi ce zice satul/ Nici să spui că ne iubim/ Eu îmi protejez bărbatu-/ Iar pe ăsta, să-l ia dracu-/ Nu mă las pân-nu-l termin!”

       Despre intrarea românilor în Uniunea Europeană ni se spune, drept concluzie, ceea ce simt mulţi dintre noi, sporind valoarea predilecţiei: „Din Infern abia scăpaţi/ Purgatoriu nu există/ Iar în Rai neinvitaţi/ Temerile se ţin lanţ:/ Dilema-i sută la sută./ Unde a intrat acum,/ Cu al său mare interes,/ Evident, bietul român/ Speră la ceva mai bun,/ Şi cu adaptări din mers”, numai că interesele României acolo nu pot fi nici susţinute, nici apărate cu euro-parlamentari de felul lui Gigi Becali sau fiica tatei, hotărâtoare rămânând şi alegerile din 25 mai 2014.

     Capitolul destinat criticii e încărcat de versuri cuprinzând direcţii bine selecţionate, întocmai ca în cazurile descrise: „A fost o vreme, ştiţi şi voi/ De asta voi să fac dovadă/ Era un fel de tărăboi/ Când câinii toţi de pe la noi/ Aveau înfipţi covrigi în coadă” întâmplare care, corectată şi adăugată, în poezia lui Ioan Marcu, ca şi în viaţă, se ajunge la aşteptări : “Mi-e tare milă acum de ei/ Că s-a schimbat povestea toată/ Şi în zadar mereu aşteaptă/ (O lume-ntreagă n.n.)/ Să crească coada la căţei”.

       Pornind de la ceea ce spunea Mihai Eminescu, „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune,/ Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”, Ioan Marcu, „Ca între poeţi”, adresându-se unui confrate, domnului Lielu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), după ce i-a citit volumul „Poeme Vălărene”, i se adresează cu sinceritate, spunându-i printre altele, ceea ce i-ar fi comunicat şi mulţi alţii: „Ale tale Vălărene/ Risipite fără sens/ Care le-ai numit „Poeme”/ Citind, mi-au creat probleme:/ Că nimic n-am înţeles”…

       Primarului din comuna Berezeni- de care aparţine satul Rânceni, unde s-a născut şi a vieţuit multă vreme stihuitorul – numai spusele care urmează îi sunt suficiente pentru caracterizarea a ceea ce este ca om şi slujbaş al localităţii: “Cel cotat prim gospodar/ A comunei Berezeni,/ Miliare Iulian,/ Din morar ajuns primar,/ Nu îi pasă de săteni”. Şi urmează detaliate neregulile. Tot în stihuri, usturătoare, care pe ici pe colo aduc a epigramă continuă, un gen de pamflet… cum îi este şi activitatea…

       Visul unui leneş este visul multora din România post-decembristă: „Din întreaga săptămână,/ Unii vor chiar să obţină/ Şase zile de odihnă/ Şi a şaptea tot în tihnă,/ Timpul să-l consume”, cum fac şi parlamentarii şi guvernanţii naţiunii…

       Despre „Binele şi răul” lumii de azi, poetul notează: „Ce vă spun nu sunt poveşti/ Fiind rupte chiar din fapte;/ Bine faci, bine găseşti;/ Pe când răul, din păcate,/ Tot cu rău te întâlneşti”.

       Plecând de la versurile lui G. Topîrceanu, „Câţi, ca voi?”: „Sus pe gardul dintre vie,/ O găină cenuşie/ Şi-un cocoş împintenat/ S-au suit şi stau la sfat:/ – Ia te uită, mă rog ţie,/ Cât de Sus ne-am înălţat”, poetul de la Rânceni i-o spune direct unui fanfaron, în general: „Aşa dar, domnul Cutare…’/ Cu părerile matale,/ Bine-ar fi s-o laşi mai moale,/ Că altfel, devii ridicol:/ Câţi, ca voi? Câţi, ca voi? Tot Topîrceanu”.

       Aleşilor neamului românesc ce le oferă?: „Au stat o vreme ca în rai/ Maşini de lux, un trai baban/ Sau cu-n înalt nivel de trai,/ Fără griji pentru…”mălai”/ Exact ca-n sânul lui Avram!” Să lucreze în „O firmă gospodărească/ La Casa Poporului./ Aici şi-ar găsi o pâine/ Şi un adăpost curat/ Cu-n program ce le convine/ Dar şi anii de vechime pentru pensie de… stat…”

       Domnului D. Tănase, pentru volumul „Fusticane” i-o spune, iarăşi, direct: „Scrie-n versuri cu catrene/ Respectând unele scheme/ Şi vei fi bine cotat”. Altfel, „Eu nimic n-am înţeles!”

     Cum se aplica total necorect Legea cu câştigurile ilicite în comunism şi ce este astăzi cu cei care fac averi fără a fi muncite şi numărate, în versurile sale Ioan Marcu scrie ironic: „Acum după marea schismă/ Regimul fiind schimbat/ Boşii mari care există/ Că sunt tineri sau în vârstă/ Trăiesc numai din furat.’ Unde-i Ţepeş să-i întrebe?” Unde-i, zicem şi noi, cititorii.

   Revenind la comuna Berezeni, locurile de baştină, cu primarul Miliare, într-o altă versificare, găsim îndemnul, tot sarcastic, dacă îl înţelege cel vitriolat: „Eu mai zic, aşa – ntr-o doară,/ Asfaltează acel drum/ Care duce pân-la moară/ Locu-ţi de „chiverniseală”,/ De unde primeşti uium!”

   Despre vestimentaţia unora din fetele şi de la Berezeni, purtătoare de ţigară ca acestea, găsim constatări: „Dumneaei, nu prea grăbită,/ Cu mersul aşa, a lene/ Îmbrăcată-n semifustă/ Sau o mini-minijupă/ Să se vadă toate cele”

     Ca să nu se mai întâlnească, întâmplător, cu copii sau oameni în vârstă muşcaţi şi chiar mâncaţi de câini, dă soluţia de mult cunoscută dar nu aplicată: „Aşadar şi prin urmare, pentru câinii nelegaţi/ Fără nici o supărare/ Cea mai bună rezolvare:/ Ei să fie lichidaţi!”

     Celor care se “joacă de-a mariajul”, şi nu sunt puţini, în cuvinte care promovează pamfletul, autorul de vorbe căutate şi bine plasate, cu scopul să mai îndrepte ceea ce se mai poate, le găseşte şi lor calea spre respectarea a ceea ce a fost familia în România de până la… 1989: „Şi mai zic eu într-o doară/ Ca oricare cetăţean/ Pentru cei ce se însoară/ A doua sau multa-oară/ O taxă suplimentară/ Le-ar reduce din elan”. Nu ştiu dacă şi celor bine “chivernisiţi”, că unii au ajuns la cea de-a şasea-şaptea nevastă, şi toate tinerele, iar ei ignoră că îi aşteaptă la colţ de viaţă cucoana cu… coasa.

     Alăturându-se celor scrise în ziarul Vremea nouă nr. 1406 din 23 noiembrie 2013 în secvenţa de la „Balul bobocilor” de la Liceul „Anghel Rugină”, unde „Am văzut eu bunăoară/ Chiar o spun fără ocol/ Cum pe-o scară-vestiară/ O pretinsă domnişoară/ A jucat cu fundul gol”, poetul se gândea mai departe: „Cum dansează ea, fătuca,/ Cu golitele ţurloaie/ Slobodă a la mămica?/ Dar de-ar vedea-o bunica/ Ce mai sfântă de bătaie!”, ceea ce, mi se pare, o speranţă… deşartă.

     În Elogii, spre cinstea autorului, sunt prezentate versurile dedicate prieteniei, aducerilor aminte de la întâlnirile culturale cenacliste Huşi-Breaza-Sibiu din zilele de 1 şi 2 septembrie 2012, cu prilejul sărbătoririi celui de-al 100-lea număr al revistei Posada de la Sibiu, dar şi despre cele numai de la Huşi şi Sibiu de la 31 august-1septembrie 2013, materializate în Odă României.

   În capitolul erotico-satirice (avem şi de acestea! n.n.) citim cu plăcere parodia după G. Coşbuc, „La Paşa vine un arab”, devenită „La Paşa vine un şătrar’, poezia „Pârleazul”, locul de întâlnire cândva preferat al îndrăgostiţilor satului, dispărut astăzi pentru că „Azi pârleazul e uitat/ Tinerii fac întâlnire/ Lângă casă – sub cerdac/ Sau adesea în iatac/(dacă nu în pat! n.n.) Fără temeri, nici ruşine…”, dar şi alte adaptări: versurile „Au mai păţit-o şi alţii”, după nuvela „Păcatele tinereţii” de Costache Negruzzi, „Un fel de El Zorab”, după G. Coşbuc, „Tradiţii de altădată”, cu nostimade de la şezătorile satului, „Mariajul şi riscurile sale”, din care înţelegem adesea că… „imprudenţa se plăteşte”.

       Debutul poetic al autorului, chiar dacă nu l-am şti, este redat, repetându-ne, cu ceea ce scrie în poezia intitulată „Debutul meu în poezie”, cu versurile: „Nimeni n-avea bănuieli/ Că cel om al cifrelor,/ Ţiitor de socoteli/ Sau „paznic” la cheltuieli/ Va ajunge scriitor!” Ca să continue cu o altă poezie despre vârsta rotundă a fostului contabil: „Iată-mă octogenar” – “Încărunţit, cu plete dalbe,/ Şi dinţi lipsiţi din inventar,/ Cum am schimbat atâtea toamne,/ Mulţumescu-ţi Ţie Doamne,/ Că am ajuns octogenar”. Aici aş aminti, evidenţiind şi prezenţa versurilor din Testament „Urmaşilor mei”, cu satisfacţii bilanţiere: „La vârsta mea de senior/ Fiind captiv singurătăţii/ La anii ce-au trecut în zbor/ Socotesc că sunt dator/ Să las ceva posterităţii…” …”C-am scris şi eu câteva cărţi pe care le recomandă cititorilor, ca şi mine, prefaţatorul acesteia, care speră să se citească şi celelalte semnate Ioan Marcu. Dar, mai întâi să reamintesc câteva din „restituirile”, chiar din volumul de faţă: „Bunicul şi nepotul” din ciclul Şcolară, „Trei doamne şi toţi trei”, după G. Coşbuc, reluată din volumul „Puf de păpădie’ de Fl. Iordăchescu unde citim: “Avea şi dânsul trei colegi/ Pe Mircea, Radu şi Georgică/ Nedespărţiţi mereu, adică/ Prieteni buni de ani întregi/ Cu şpriţuri, ţuică sau mastică/ Prin funduri de bodegi”.

     Pe ansamblu, cum au mai spus şi alţi analişti, poezia lui Ioan Marcu, adânc ancorată în realităţile vieţii, este constructiv-educativă, ea foloseşte tuturor vârstelor, autorul fiind el însuşi un bun exemplu pentru meditaţie şi acţiune, dar mai ales în ceea ce priveşte modul de întrebuinţare al timpului.

       Realizările din paginile acestea probează nu doar eforturile în originalitatea expunerii sentimentelor unui bun român, mereu cu gândul la ziua de mâine, pe care o vrea mai bună, pentru el, familie şi colectivitatea care îl cheamă să scrie. Să fie scriitor, nu oricare, ci de poezie, adesea şi foarte frumoasă, în conţinut. Producţiile sale înseamnă forţă, încredere, siguranţă, elocvenţă.

     Scrisă cu vigoarea celui care nu vrea un anumit loc în panoplia realizărilor, nici chiar a celor personale, cartea de faţă, pe alocuri parodică, având un fel de cheie dublă, mai ales la emiţător, trimite la lectură, receptare şi interpretare tot în atâtea posibilităţi de deschidere câţi cititori concreţi adună. Pe alocuri ea este şi o utopie a postdecembrismului, dificil încă de descifrat, deşi s-ar fi vrut altfel. În rest, un text uşor asimilabil, din care nu lipseşte ironia şi umorul, uneori scăldat în tuşe caricaturale, un grotesc amuzant care descreţeşte frunţile cititorilor.

   O carte a prieteniei oamenilor de orice vârstă, a celor căutători în cultură a modelelor de viaţă, scrisă cu mintea, inima şi sufletul de bun român.

                                                                                                                                                         Ion N. Oprea

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5