Gruia COJOCARU
Dincolo de frică –
Doamnei în Alb

• Vrem să lăsăm celorlalți impresia că nu ne e teamă de nimic, însă nu-i tocmai așa, dimpotrivă, suntem plini de frici, de la cele natural-instinctuale – de război, dacă-ți bate la ușă, de boală, dacă ghinionul ori alegerile nesăbuite te împing spre oncologie, de apă, dacă nu știi să înoți (măcar) într-o baltă, de înălțimi, dacă ți se surpă pieptul pe blocul de câteva etaje, de zgomote infernale, generate de furia semenilor ori a naturii, de anumite animale, adesea inofensive –, la cele psiho-sociale: pierderea locului de muncă, de a fi rănit, de eșec, de schimbare, de a vorbi în public, care fuzionează cu teama de a fi etichetat negativ de către cei din jur, de singurătate, de respingere. Cu certitudine sunt și alte tipuri de frici – pierderea libertății și moartea fiind printre ele. (Frica de Cel de Sus o lăsăm întreagă în lăuntrul nostru, fără s-o pângărim cu zbuciumul cotidian.) Toată evoluția omenirii a respirat așezat prin două coordonate: dorință și teamă. Vreau să întreprind ceva, dorința mă motivează și trudesc în ritmul meu spre țintă. Perfect! Dar, uneori, dintr-o fragilitate cultivată chiar în sânul familiei, dar și pentru echilibrare ori comoditate, intervine teama – dacă ratez, ce vor spune cei apropiați, cum mă vor privi cei care mă cunosc?, dacă nu fac față situației, oare nu mă fac de ”cacao”?… Acel ”dacă”, care ne ucide suveran speranța și ne minează încrederea în sinele nostru (poate) divin. De câte ori am ratat oportunitățile pentru că teama ne-a ”înțepat” discret sau torențial fluxul energetic?!?
• Lupta individului cu fricile pare disproporționată și inutilă, de vreme ce, încă din copilărie, frica devine (adeseori) un argument întru educație, iar mai târziu descoperim că tot ansamblul normelor sociale are corespondență în expresia ,,frica păzește bostănăria”. De aceea avem, la nivel de stat, un aparat represiv permanent suplimentat, flancat ”duios” de nelipsitele camere de luat vederi. Ca urmare, toaleta simțurilor, despre care-am pomenit (și) cu altă ocazie, a ajuns la un clik distanță de privirea strident-lividă a Fratelui cel Mare orwellian, așa încât pe întreg corsetul legislativ-administrativ flutură surâzător drapelul fricii.
• –  O, să nu-mi spuneți, dragilor, că educația lucrează în noi, iar respectând regulile clubului social din care facem parte ne va fi bine! De acord, dar e o altă temă, pe care nu mi-am propus deloc s-o dezvolt. Pe mine mă interesează (acum) relația individului cu frica/teama și modalitățile prin care este evitată căderea în prizonieratul acesteia. Așa că, disecând problema, apare întrebarea:
• – Care-i cea mai mare frică a Omului?
•   – Frica de moarte și, pentru cei evoluați, frica de a rata mântuirea.
• Voi păși peste zona mântuirii, n-am căderea să cercetez un domeniu unde nici măcar corigent nu m-am învrednicit să ajung. Dar în perimetrul morții, ca fiecare, probabil, m-am găsit adesea cu tolba fricii atârnată pe umeri. Însă, în mod straniu, după ce-am nivelat perseverent poteca ratării, am constat că dacă noi, oamenii, reușim să ucidem în forul interior teama de moarte, restul fricilor nu mai au nicio relevanță. Se poate? Greu! Dar cum? Prin detașare, resemnare? 
• Detașarea e relevantă în măsura în care evaluezi obiectiv situațiile în care te găsești. Vezi, de pildă, că un fleac oarecare te scoate din minți, iar după ceva vreme – uneori e vorba de clipe ori minute – realizezi că ai (re)acționat ca un zevzec, producând (adesea) daune inutile, dacă nu chiar fatale. Dar, din punctul meu de vedere, în problema vindecării fricii de moarte, esențială e valorificarea maximală a prezentului, fără speranțe stupide înspre viitor. Să acționezi permanent de parcă te-ai găsi în ultima zi a vieții tale. (Oricum, nu știi când te capturează Doamna în Alb, așa încât, presupunând că tocmai ți-a lustruit dricul, nu-ți rămâne decât să te concentrezi senin pe zonele esențiale ale zilei!). Dar fii autentic, nu trăi drama ipocriziei ori a prudenței excesive, generatoare de blocaj și de neviață, din teama (iarăși teama!) de a ieși candid de pe poteca obișnuinței! 
• Ești astăzi într-o relație fastă cu cineva, unde preaplinul duduie năvalnic? Trăiește intens, ia tot ce poți, sorbi însetat fiecare moleculă de sevă din halca timpului! Nu cu pași mici, ”imberbi”, goi, ci cu determinarea matură ce-ți țâșnește din străfunduri. Fă-ți planuri clare, dar nu te agăța inflexibil de ele, nu deveni prizonierul lor! Ce faci dacă Destinul, Hazardul ori Planul Divin îți confiscă partenerul?! Te prăbușești? Te închizi în peștera amărăciunii? Respiri concentrat înspre Viața de Apoi?! Pot fi variante, nobile prin esența ascezei propuse, dar ucizi… Ucizi?! Pe cine?… Ucizi viața din tine!
• Când ajungi să conștientizezi fragilitatea condiției individului pe Pământ, te bucuri de Viață plenar stând la aceeași masă cu Moartea. Chiar ai puterea să schimbi cu Ea, amuzat, niscaiva impresii, mai vezi cum e vremea, vremurile, unde ți s-au depozitat  Visele, Trecutul, Bucuria. Seducția adâncurilor nu face parte din jocul râvnit, dar, prin exercițiul lucidității, accepți relaxat orice propunere, conștient că, oricum te-ai rostogoli, Eșecul te va cuprinde generos în brațe. Anulezi, astfel, perspectiva găunoasă a veșniciei vieții – reper după care suntem proiectați să ne amăgim în mai toate demersurile din călătoria de după naștere. 
• –  Da, dar e o chestiune de timp, uneori bogat, nu-i cazul să invoci prezența Doamnei în Alb, când viața are parfum de eternitate!  
• –  Chiar așa? Sigur?! Contează?
• –  Când ești captiv în corabia ascezei, unde (doar) rutina te hrănește egoist cu ”ești bine”, contează, când însă îmbrățișezi schimbarea, deoarece digeri abrupt ”mecanica” implacabilă a timpului interior, constați că tot ce ți se întâmplă e o șansă în evoluție. Inclusiv suprimarea unei relații în care-ai investit ardență.
• –  Ești cam morbid…
• –  Nu, dimpotrivă, fac tot ce se poate pentru Viață – nutriție adecvată, sport, post intermitent –, dar accept senin că acel ”tot ce se poate” e, uneori, insuficient în relație cu factorii pe care nu-i pot controla! Totuși, deși e strident, dacă după secunda de fericire admiți că e posibil să ardă tot, până și ultimul grăunte de memorie, te-ai vindecat de teamă. Fără nicio revoltă.
• –  Dar dacă viața ți-e sterilă, iar clipa de care vorbești nu are acces la fericire?
• –  Atunci e mai simplu, ești ferit de ispite, nu te ancorezi în deșertăciunile lumești și nici n-ai vreun motiv să recurgi la autoflagelare, precum eroul din ,,Părintele Serghi”, al lui Tolstoi.
• –  Sau vine revolta subconștientului pentru viața netrăită…
• –  De la o vreme, sufletul se pietrifică, revolta moare, iar o dată cu ea e sugrumată și teama de moarte. Ești aproape de esența acceptării și a trăirii întru Hristos.
• –  Ai ajuns aici?
• –  O, nu, sunt departe, dar faptul că am fuzionat cu oameni din acest perimetru îmi lărgește orizontul.
• –  Să înțeleg că pentru 2025 vrei să explorezi mai adânc contactul cu dumnezeirea?
• – Nu știu cât ține de nevoia de explorare și cât a crescut foamea de înveșmântare în energia miracolului. Dar nu mă iluzionez – după ce ai pendulat o mie de ani între extreme, echilibrul se așterne, în egală măsură, prin explorarea sordidului și a sacrului. Dacă te duci prea mult în zonele înalte pierzi contactul cu tenebrele rădăcinilor ființei tale – e o chestiune de onestitate să-ți conservi zestrea lăuntrică…
• –  Ori o scuză, îmi șopti gândul, când întâiul urător a prins glas la fereastră.
• –  Poate, dar ne-ntâlnim, dac-o fi cazul, pe la anu’ pentru detalii, ok? Oricum viața nu așteaptă înțelepțirea de pe urmă, ca-ntr-o revelație izbăvitoare, ci-și cere drepturile primordiale din dinamica subterană. 
• –  De acord, însă pân-atunci, păstrând aprinsă candela binelui, să urăm tuturor bucurii depline în inima sănătății!
• Gruia Cojocaru