,,Dirijorul”
de Vasile FETESCU,

Era un început de iarnă care îşi făcuse apariţia în forţă, cu zile neguroase, cu nopţi în care se înregistrau temperaturi negative mult sub zero grade, cu un soare palid şi obosit ce nu reuşea decât pentru puţin timp să-şi arate chipul gălbejit prin pâcla deasă şi printre norii vineţi şi învăluriţi.
Mă aflam împreună cu un renumit profesor universitar la o şcoală generală dintr-un cartier mărginaş al oraşului, într-o inspecţie. Am găsit o şcoală bine gospodărită, curată şi primitoare, suficient încălzită, semne că la cârma ei se afla un dascăl vrednic. Şi clasa învăţătorului aspirant la obţinerea gradului didactic I se prezenta în condiţii bune. Curăţenia şi ordinea, căldura moderată, ornarea încăperii cu bun-gust şi utilitate pentru şcolarii începători, copiii îmbrăcaţi în uniforme îngrijite, toate acestea m-au introdus într-o atmosferă plăcută, prielnică participării afective şi intelectuale la lecţia ce urma să înceapă dintr-o clipă în alta.
În faţa clasei se afla un bărbat tânăr, cu o înfăţişare comună, de statură medie, cu segmentele corpului bine proporţionate, cu faţa ovală, buzele uşor îngroşate, pomeţii obrajilor rotunjiţi şi cu bărbia arcuită pe conturul neted al feţei. Ochii negri, cu mare mobilitate în orbite emanau priviri vii, cercetătoare şi pătrunzătoare.
Încă de pe băncile şcolii normale am învăţat că o lecţie începe bine dacă elevii au fost stimulaţi să-şi deschidă larg uşile şi ferestrele minţii şi ale sufletului pentru a recepta şi stoca noile cunoştinţe. Acea lecţie are toate premisele să se încheie la fel de bine, respectiv cu un adaos substanţial la zestrea intelectuală a copiilor.
Orice dascăl, de la orice nivel de învăţământ, ştie că acumularea de noi informaţii este activitatea care are nevoie de o temelie trainică, alcătuită din cunoştinţele anterioare (fondul aperceptiv), iar noile achiziţii să se constituie în verigi ce se adaugă lanţului existent deja în memoria copiilor.
Fiind o lecţie desfăşurată în prezenţa unor oaspeţi, emoţiile puseseră stăpânire deopotrivă pe copii şi pe dascălul lor. Era gata-gata să-mi scape gestul încurajator al învăţătorului, constând într-un zâmbet abia schiţat şi o ridicare discretă a capului, gesturi pe care copiii le-au recepţionat şi înţeles: „Curaj! Suntem împreună!”.
La cerea lapidară a învăţătorului, copiii au deschis caietele cu tema pe care au avut-o pentru acasă, iar controlul vizual al acestora s-a făcut într-un timp record.
Am omis să spun că cele două table mari de pe peretele din faţa clasei erau acoperite, aproape în întregime, cu foi de hârtie albă de diferite mărimi, prinse cu bandă adezivă. Sub ele se aflau problemele şi exerciţiile ce urmau să fie rezolvate pe parcursul lecţiei.
Calmul, liniştea, ritmul alert şi precizia cu care se desfăşurau activităţile într-o succesiune de secvenţe ale căror limite aproape că îmi scăpau, îmi sporeau interesul şi mă fascinau. Nici nu mi-am dat seama când s-a trecut la exerciţiile pregătitoare pentru dobândirea noilor cunoştinţe. Ca un magician, învăţătorul a ridicat cortina de pe cele trei coloane de exerciţii, corespunzătoare celor trei rânduri de bănci şi, printr-un simplu gest, asemenea unui dirijor, a dat startul muncii independente.
Fără nici un îndemn sau atenţionare, copiii s-au aşternut la treabă. Murmurul calculelor făcute în gând, dar însoţite de şoapte nedesluşite, precum şi încercările furişe ale unora dintre ei de a recurge la abacul nativ cu cele zece degete ale mâinilor se puteau distinge în acea trudnică muncă pentru şcolarii începători. Pentru noi, oaspeţii asistenţi, aspectul era emoţionant şi trăiam sentimentul că ne aflăm în preajma unui stup de albine. Minunat spectacol!
Deprinşi cu astfel de treburi, copiii care terminau de rezolvat exerciţiile închideau caietul, îl aşezau la marginea pupitrului şi cu mâinile la spate aşteptau în linişte următoarea activitate.
– Sunt mulţumit că toţi copiii au lucrat repede şi bine, le-a spus învăţătorul la sfârşitul acestei secvenţe a lecţiei. Mergem mai departe! Şi hârşti!, mai smulge o altă bucată de hârtie de pe tablă, dând la iveală exerciţiile care conţineau noul algoritm ce urma să fie însuşit de elevi. După ce le-a cerut copiilor să descopere, prin analiză, elementele noi din primul exerciţiu al primei coloane, le-a spus:
– Voi dictaţi, iar eu scriu. Aşa au făcut.
– Acum rezolvaţi voi singuri al doilea exerciţiu şi vă opriţi!
Constatând că elevii au lucrat corect, le-a cerut să continue rezolvarea celorlalte exerciţii, fixând, în final, noul algoritm prin repetarea lui de către mai mulţi elevi.
Când mai rămăseseră puţine minute până la terminarea lecţiei, învăţătorul a desprins de pe tablă şi ultima coală de hârtie, sub care se aflau câteva cifre scrise cu puncte-puncte între ele, iar la sfârşitul şirului se afla un semn de întrebare. Erau datele unei probleme pe care elevii trebuiau să o alcătuiască după priceperea şi imaginaţia lor. Problema se constituia într-un alt mod de fixare şi operare cu noul algoritm învăţat.
Timpul acordat acestei forme de muncă independentă ne-a permis nouă, asistenţilor, să facem, în şoaptă, un schimb de opinii despre lecţia la care am asistat, despre învăţător şi despre şcolari. Universitarul a făcut constatarea că în lecţia respectivă s-a vorbit puţin şi s-a lucrat mult. Că a fost o lecţie de redescoperire a informaţiilor de către elevi prin participarea lor activă şi efectivă.
– Tânărul acesta are reale aptitudini de dirijor şi, în plus, este un bun actor. Lasă impresia că el comunică cu copiii mai mult prin mimică şi gesturi, şi mai puţin prin cuvinte – a mai adăugat distinsul universitar.
Câteva forme ale comunicării nonverbale, gestuale, asemănătoare cu cele ale unui dirijor, le-am observat la tânărul învăţător şi am apreciat perfecta lor receptare şi înţelegere de către copii. Ridicarea unei sprâncene, o privire scânteietoare sau încurajatoare, modificări ale fizionomiei, mişcarea ondulatorie a capului, închiderea sau deschiderea largă a ochilor, mişcările braţelor, înclinarea sau pendularea corpului ş.a. au alcătuit instrumentele nonverbale cu care tânărul învăţător a lucrat impecabil.
Din reflecţiile şi stările sufleteşti care mă captivaseră, m-au adus la realitate cuvintele învăţătorului:
– Pentru acasă, rezolvaţi de la pagina 69 primele două coloane de exerciţii. Chiar în acel moment s-a auzit şi soneria, care anunţa sfârşitul orei. Am trăit un sentiment de regret că s-a terminat prea repede această lecţie de magie didactică, gândită şi desfăşurată de un dirijor-actor, cu har şi suflet de adevărat dascăl.
Deşi era o zi mohorâtă de iarnă, cu ceaţă lăptoasă persistentă, în momentul ieşirii din sala de clasă, din acel sanctuar al învăţării active şi creative, am avut impresia că lumina din încăpere devenise mai puternică, amplificată fiind de sclipirile irizante din ochii copiilor, iar la căldura dată de corpurile de încălzire se adăugase cea emanată de inimile fierbinţi ale învăţăceilor.
În timp ce parcurgeau drumul spre ieşirea din sala de clasă, la un semn al învăţătorului, inobservabil pentru noi, copiii ne-au salutat cu un Bună ziua! lipsit de stridenţă şi încărcat de respect.
M-am oprit pentru o clipă în dreptul unei fetiţe bălaie şi cârlionţate, cu ochii jucăuşi ca două mărgele de peruzea, pe care am întrebat-o cum se numeşte învăţătorul lor. Cu un glăscior limpede şi melodios, în care mi s-a părut că disting dragoste şi respect şi mândrie, ba chiar şi un pic de alint, mi-a răspuns:
– Tovarăşul nostru învăţător se numeşte Dumitru Dascălu.