• Adela Ignat s-a născut la 3 septembrie 1930, în satul Oncești, comuna cu același nume, plasa Siret, județul Bacău și a murit la 16 martie 2018, la Vaslui, fiind înmormântată în cimitirul din satul Cârja, orașul Murgeni, județul Vaslui. A fost căsătorită de două ori și a avut o fiică și doi fii, dintre care unul adoptat. A absolvit Școala Pedagogică de Educatoare din Bacău, după ce urmase prima jumătate din anii de studiu ai aceleiași școli la Piatra Neamț (astăzi, Colegiul Național Gheorghe Asachi). A lucrat ca educatoare și învățătoare până la ieșirea la pensie, în anul 1986. Despre viața și cariera ei de dascăl, precum și despre decăderea învățământului românesc, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 27 august 2012, la domiciliul său din satul Cârja.
•  
• – De unde v-a venit primul gând pentru a îmbrățișa această profesie?
• – Fratele meu și surorile mele mai mari au ales meseria de dascăl și eu le-am urmat exemplul.
• – Pe atunci, aveați vreo înclinație sau ea a venit după aceea?
• – Am avut dragoste pentru copii, pe care i-am iubit în fiecare zi de școală, și mi-am făcut meseria cum am crezut mai bine.
• – A fost dificil să vă calificați în anii aceia plini de lipsuri?
• – Foarte greu, pentru că am apucat și războiul, și anii de foamete. Internatul a fost distrus de ruși și am fost nevoită să stau la gazdă; de aceea, a trebuit să mă transfer și să termin școala la Bacău.
• – A fost nevoie să și întrerupeți studiile?
• – Nu, pentru că părinții s-au chinuit din greu și ne-au susținut pe toți, până la capăt, cum au putut.
• – Câți copii ați fost?
• – Un băiat și patru fete.
• – Și câți au învățat carte?
• – Toți au intrat în școli și au devenit dascăli.
• – Unde ați predat prima dată?
• – În satul Gorghești [comuna Stănișești, județul Bacău], în care am copilărit.
• – Cum arăta școala în vremea aceea?
• – Satul fiind mic, școala avea doar patru clase; totuși, oamenii erau interesați ca mai toți copiii lor să învețe carte și erau copii buni acolo.
• – Școala avea dotări minime?
• – Nu erau; se învăța doar prin ceea ce se putea face din inițiativa învățătorului.
• – Câți ani ați predat acolo și ce a urmat?
• – Trei ani, după care m-am mutat în comuna Beliș, județul Cluj, unde, din lipsă de cadre didactice, am predat și la ciclul al doilea.
• – Existau diferențe între copiii de acolo și cei de acasă?
• – Da, pentru că e un sat de munte, iar oamenii erau înapoiați și nu-și dădeau copiii la școală. În absența cadrelor didactice pregătite, erau învățători și cu doar șapte clase absolvite.
• – Care era interesul copiilor?
• – Dacă părinții nu-i inițiau, nici copiii n-aveau interes. În primii ani, a fost foarte greu.
• – Cât ați rezistat acolo și unde ați mers după aceea?
• – Am rămas trei ani, apoi am venit în satul Rânzești, comuna Murgeni, județul Vaslui.
• – Aici, ați găsit vreo schimbare în ceea ce privește atitudinea copiilor?
• – Da; oamenii erau mai înstăriți și mai interesați, iar copiii veneau la școală pregătiți.
• – Cât ați predat acolo și ce a urmat?
• – Am stat doi ani, după care am venit în satul Cârja [aceeași comună], unde mi-am și terminat cariera.
• – Ce nivel al învățământului ați găsit aici?
• – Cu totul altul. Erau două școli cu clase paralele, în care predau învățători și profesori cu studii superioare, existau materiale didactice, iar copiii erau interesați și aveau tot ceea ce le era necesar pentru a învăța. Când am ajuns eu, erau 520 de elevi; și satul era înstărit, datorită pământurilor foarte bune pentru agricultură și a bălții cu pește, papură și stuf.
• – Copiii pe care i-ați pregătit au reușit să urmeze și alte școli?
• – Mulți au pătruns și în facultăți, devenind medici, avocați, ingineri sau profesori, pentru că și părinții erau foarte interesați să le asigure copiilor lor un viitor cât mai bun.
• – V-ați mai întâlnit, după ani, cu foștii elevi?
• – Da; toți mă felicită, după atâta timp, iar mulți îmi trimit, și acum, urări de sărbători.
• – De-a lungul anilor în care ați predat aici, învățământul din sat a rămas același?
• – S-a schimbat mereu în bine, până am ieșit la pensie. După aceea, satul a fost populat de țigani, care n-au fost interesați de școală – nici părinții și nici copiii lor. Pe de altă parte, în urma pierderii statutului de comună a satului, cifra de școlarizare a scăzut, pentru că aproape tot tineretul a plecat în fabricile de la oraș și, în locul lor, au rămas bătrânii. Copiii au fost tot mai puțini – câte cinci-șase într-o clasă – și s-a ajuns la clase comasate, în care învață mai mulți ani simultan.
• – Câți elevi mai studiază astăzi în sat?
• – Nici 20 – doar la grădiniță și în clasele primare, comasate două câte două; copiii din ciclul secundar învață la Murgeni, unde fac, zilnic, naveta.
• – Ce structură are acum populația școlară?
• – Mai mult țigani, care sunt dezinteresați și pentru că, chiar dacă ar învăța, n-ar găsi locuri de muncă.
• – Câte cadre didactice mai sunt?
• – Din 30, câte au fost, au mai rămas doar o educatoare și două învățătoare.
• – Ce viitor întrevedeți școlilor din sat?
• – Vor dispărea odată cu satul – chiar înaintea lui.
• – Privind la vremurile de altădată și la cele de acum, ce sentiment vă încearcă?
• – Era mult mai bine în trecut decât acum; astăzi, partidele politice se ceartă între ele și nu sunt interesate de viața oamenilor.
• – Dacă ați putea-o lua de la capăt, ce carieră ați alege?
• – Aș face aceeași meserie, pentru că am avut satisfacții văzând cum mulți dintre copiii care au trecut prin mâinile mele au ajuns mai sus decât părinții lor.
• – În cazul în care un adolescent v-ar cere sfatul, i-ați sugera să îmbrățișeze această profesie?
• – Dacă ar avea chemare și condiții, da; însă, în școala de astăzi nu mai există nici disciplină, nici un regulament ferm al cadrelor didactice și nici sancțiuni ale elevilor. Văd la televizor cum profesorii sunt bătuți în clase și copiii primesc doar o mustrare scrisă și nota scăzută la purtare, iar asta este total insuficient.
• – Care sunt calitățile esențiale pe care trebuie să le aibă un dascăl pentru a reuși în această profesie?
• – În primul rând, trebuie să fie bine pregătit, apoi să aibă prestanță în fața elevilor, să-și facă meseria din dragoste și cu plăcere, dar să și depună eforturi susținute, de pe urma cărora să apară rezultatele copiilor.
• – E nevoie de un har special sau oricine poate deveni dascăl?
• – Profesia asta nu e la îndemâna oricui; trebuie să ai o înclinație și să-ți placă de la început pentru a o putea urma.
• – Câte dintre aceste calități ați avut?
• – Mi-a fost drag de copii, m-am interesat mereu de situația lor și m-am implicat continuu.
• – Mai rentează astăzi această profesie?
• – În condițiile de astăzi, nu; de altfel, cred că foarte mulți dintre cei care ar fi putut îmbrățișa meseria asta nu se mai îndreaptă spre ea.
•  

Florin Bălănescu