Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Discurs versus comunicare

Pe lângă faptul că sunt utilizaţi în discipline diferite, cei doi termeni desemnează realităţi diferite. Discursul este în general poziţionat în raport cu alte noţiuni lingvistice, precum enunţ, text, limbă, limbaj. Preferinţa pentru acest termen este generată uneori chiar de posibilitatea acestuia de a denumi mai adecvat anumite realităţi.

De exemplu, în limba engleză spre deosebire de  „limbaj”,  termenul discurs desemnează acţiunea, dar şi rezultatul ei. „Aşa devine mai uşor de reţinut sensul discursului ca un act, pe când substantivul «limbaj» pare să se refere adesea la un lucru. În utilizările lui consacrate, discursul se referă atât la procesul interactiv, cât şi la rezultatul final al gândirii şi comunicării. Discursul este procesul social de creare şi reproducere a înţelesului/-urilor” (O’Sullivan, Tim & alii, 1994, p. 93). În cazul comunicării, sunt reținute două tipuri de definiții. În primul rând, comunicarea este văzută ca un proces prin care emiţătorul trimite un mesaj receptorului, iar studiul comunicării vizează etapele acestui proces. În al doilea rând, atenţia este îndreptată spre elementele care generează sensul (textul, receptorii, contextul) (O’Sullivan, Tim & alii, 1994, p. 93).

Încercarea de a prezenta sensurile celor doi termeni se loveşte de existenţa unui număr ridicat de definiţii. Maingueneau, cât şi Georges-Elia Sarfati reţin şapte utilizări ale termenului, pe care o să le comparăm în cele ce urmează. Începem prin a prezenta accepţiunile comune, cele mai numeroase :

  • discurs 1, echivalentul „vorbirii‟, reprezintă realizările scrise şi orale ale „limbii‟;
  • discurs 2 este unitatea superioară frazei, studiată în principal de gramatica textului;
  • discurs 3 apare ca instanţă de enunţare („eu-aici-acum‟ a subiectului enunţiator) în cadrul teoriilor enunţării sau pragmaticii;
  • discurs 4 desemnează „conversaţia‟ în general în analiza conversaţională;
  • discurs 5 este utilizat în opoziţie cu „enunţ”;
  • discurs 6 reprezintă un sistem de constrângeri care guvernează producerea unui ansamblu nelimitat de enunţuri pornind de la o anumită poziţie socială sau ideologică, de exemplu „discursul feminist‟ sau „discursul administraţiei‟.
  • pentru cea de-a şaptea accepţiune, Maingueneau opune „discursul‟, conceput ca o diversitate superficială legată de varietatea de utilizări a unităţilor lingvistice, „limbii‟, ca sistem de valori puţin specificate. Sarfati ia în considerare o perspectivă semiologică extinsă, conform căreia „discursul‟ desemnează orice sistem de semne non-verbale care se adaugă verbalului (spaţii, sonorităţi, culori, gesturi, practici diverse). (Maingueneau, Dominique, 1991, p. 15, Sarfati, Georges-Elia, 1997, pp. 14-16).

Ioan  Drăgan realizează acelaşi demers în cazul comunicării şi reţine cinci definiţii ale acesteia, fiecare insistând pe una dintre dimensiunile comunicării: transferul de informaţie, influenţa sau efectul asupra receptorului, relaţia dezvoltată între emiţător şi receptor,  producerea şi receptarea mesajului (Drăgan, Ioan, 2007, pp. 18-19).

Teun van Dijk include discursul în componenţa comunicării: „comunicarea, fie în producţie, recepţie sau interacţiune, va implica întotdeauna în esenţă: discursul” (Van Dijk, Teun A., 1985, p. 8). Realitatea discursului ar putea fi desemnată şi prin noţiunea de eveniment sau act comunicativ, concepţie care permite extinderea analizei discursului asupra procesului producţiei şi întelegerii (Van Dijk, Teun A., 1988, pp. 8-9).

Aceeaşi poziţie este adoptată şi de Deborah Schiffrin, care subliniază că discursul este utilizat pentru a comunica şi că diferitele abordări ale discursului apelează la diferite modele ale comunicării. Fiecare dintre direcţiile analizei discursului apelează la un model al comunicării :

  • modelul codului (rolul principal este atribuit emiţătorului, care mai întâi îşi reprezintă intern mesajul, apoi îl transformă în semne accesibile interpretării receptorului şi îl transmite) este utilizat în abordarea variaţionistă a discursului ;
  • modelul inferenţial (intenţia emiţătorului / răspunsul receptorului) este asumat de teoria actelor de limbaj şi de pragmatică ;
  • modelul interacţional (comportamentul comunicatorului şi receptorului, contextul comunicării) este prezent în analiza conversaţiei, sociologia interacţionistă şi etnografia comunicării (Schiffrin, Deborah, 1994, pp. 386-405).

Considerând discursul şi comunicarea două constructe diferite, Linda L. Putman apelează la metaforele ce desemnează comunicarea: canal (transferul de informaţii, idei şi sentimente), simbol (construirea sensului), proces (interacţiunea socială) şi co-construcţie (realitatea socială), pentru a înţelege relaţia complexă dintre cele două concepte. În cadrul metaforii canalului, discursul şi comunicarea sunt constructe independente şi izolate unul de celălalt. Metafora simbolului acordă un rol instrumental discursului, care  prin sensurile pe care le creează se constituie ca o resursă pentru comunicare. În metafora procesului, discursul interacţionează cu elementele non-lingvistice pentru a produce şi modela comunicarea. Din perspectiva metaforei co-construcţiei, discursul şi comunicarea conlucrează simbiotic şi  interdependent la construirea realităţii sociale  (Putman, Linda L, 2008, pp. 340-342).

Jian şi al. disting între discurs, Discurs şi comunicare şi identifică patru tipuri de relaţii între aceste concepte  (Jian, Guowei si al, 2008, pp. 342-343):

  • discursul ca unul dintre numeroasele elemente ale comunicării ;
  • D/discursul  ca resursă a comunicarii ;
  • discursul şi comunicarea ca sinonime ;
  • Discursul acţionand prin comunicare.

Bibliografie
Drăgan, Ioan, 2007, Comunicarea – paradigme şi teorii, Bucureşti, RAO
Jian, Guowei si al. apud Putman, Linda L., “Images of the communication-discourse relationship”, în Discourse & Communication, London, Sage Publications, 2008
Maingueneau, Dominique, 1991, L’Analyse du discours. Introduction aux lectures de l’archive, Paris, Hachette
O’Sullivan, Tim & alii, 1994, Key concepts in communication and cultural studies, London, Routledge, în rom. Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile cultural, 2001, Iaşi, Polirom
Putman, Linda L., “Images of the communication-discourse relationship”, în Discourse & Communication, London, Sage Publications, 2008
Sarfati, Georges-Elia, 1997, Eléments d’analyse du discours, Paris, Nathan
Schiffrin, Deborah, 1994, Approaches to Discourse, Oxford, Blackwell Publishers
Van Dijk, Teun A., “Introduction: Discourse Analysis in (Mass) Communication Research, în Van Dijk, Teun A. (ed.), 1985, Discourse and Communication. New Approaches to the Analysis of Mass Media Discourse and Communication, Berlin, Walter de Gruyter
Van Dijk, Teun A., 1988, News Analysis. Case Studies of International and National News in the Press, New Jersey, LEA



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania